Alte cărți, alte așteptări & scurte referiri la eleutherophobie

Nu știu cum se face că, deși promit și mă jur că nu mai fur dintr-un buzunar ca să mut în celălalt, dau peste cărți care-s făcute și expuse-n rafturile librăriilor tocmai ca să-mi grăiască mie! 

Fuga de libertate (eleutherophobia) a omului recent, de exemplu, e o problemă pentru care îmi aloc zilnic timp de meditație, o mare parte din fiecare zi; o întorc pe toate fețele, încerc să mă bag în mintea fugarilor de libertate, pentru a-i înțelege (și, poate, pentru a-i ajuta sau a le fute una, argumentată, peste ceafă). 

Limitarea (cedarea de bună voie a) drepturilor - pe unii îi asigură, anesteziindu-i.💀Le inoculează o narcotică senzație de pântec matern, readucându-i într-o stare de iresponsabilitate psiho-fetală.

Omul și eternele sale zone de fugă, „camerele” sale de refugiu dintotdeauna: autoritarismul, impulsul distructiv ori conformismul ovin, de automat.

Pentru inimaginabil de mulți indivizi, efortul de a se conforma e mult mai puțin costisitor decât acela de a fi autonomi. Libertatea aduce odată cu ea incertitudinea (eu aș numi-o încercare, dezmorțire) și responsabilitatea pentru propriile acte.

Volumul al V-lea, tradus de Irina Mavrodin, al nesfârșitei Căutări proustiene. Pe Proust l-am mai citit, dar în tălmăcirea Cioculeștilor, unde a.l.ș. a intervenit și mi-a recomandat și varianta Mavrodin. Sau franc-originalul... Vezi să nu (dar mai știi...)!

ART publică cu-o râvnă recentă literatură contemporană, și nu de oricare, ci cărți ce au primit Man Booker (n-am citit până azi nici un „manbooker” prost scris, dar am citit niște „goncourturi” fade, sălcii!).

Acum citesc Cenușa Angelei - un Pulitzer scris de Frank McCourt - un slang americano-anglo-irlandez minunat transpus în RO de Iulia Gorzo! Cartea e devorabilă! O să sune inelegant, o să se spună asta urmărești tu în cărți, dar: pentru Iulia Gorzo, căcatul e căcat, nu e rahat, ca pentru alți traducători excesiv de pudici și neinspirați. Apreciez mult asta!

Leproasele*

"Să știi că fața ta place cuiva, ce binefacere! Că fața ta există pentru cineva, într-o lume plină de morți care nu privesc și nu iubesc, ce frântură de nemurire!" 

"Femeile fericite își iubesc pătimaș copiii; cele nefericite îi iubesc cu disperare." ↫
___________________
*Henry de Montherlant

Istoria megalomaniei*

"Nazifascismul, doctrină esențial statală, a înțeles în curând că în era politicii maselor este fundamental să apelezi la sentiment și, de aceea, atât retorica sa dogmatică, cât și ceremonialul se sprijină pe un puternic sincretism politico-religios. 

Ca religie civilă, promovează un întreg sistem simbolic și ritual de care depinde mult instituționalizarea sa. Pentru consolidarea acestui proces este indispensabil să se obțină individualizarea puterii. 

Mitul liderului providențial și infailibil este elementul central al liturghiei nazifasciste. Funcționează ca sinteză a patriei și ca factor decisiv al istoriei, iar cultul personalității reprezintă uniunea mistică a poporului cu îndrumătorul său suprem și constituie dramatizarea simbolică a unității spirituale a națiunii." 

*Pedro Arturo Aguirre - Istoria megalomaniei, Nemira, 2016, trad. Elena-Anca Coman (o altă traducătoare care ia onomastica - în cazul lui Stalin - drept zi de naștere și nu prea desparte prin virgulă adverbele, locuțiunile adverbiale, puse în capul propozițiilor/frazelor; cotizate în loc de cotate; debili mintali etc)

Vă recomand cartea asta cu drag! Tuturor pasionaților de istorie și de politică. Dar și amatorilor de antropologie politică, curioși în legătură cu patogeneza delirului de grandoare al autocraților (i.e. Nero, Napoleon, Erdogan, Putin, Trump - o mare promisiune(!), Kim Jong-un, Chavez, Mao, Castro, Hitler etc). Și, nu în ultimul rând, aș vrea s-o citească acele conștiințe amorțite ce-au ajuns să cedeze funcțiile gândirii către cerebel...

Puși unul lângă altul în paginile unei cărți, este și mai evident cât de multe au în comun, dar și faptul că îi reunește în același club, deloc select, boala îngrozitoare, sufletească, a individului (întotdeauna un bărbat) care a crescut smintit de insuficienta (ori de prea multa) iubire a părinților, urându-și viața, motiv pentru care, odată "maturizați" (impropriu spus), tot ce făptuiesc este pentru a deforma, a nega, a interzice Realitatea!

Realitatea = presă ostilă, opoziție politică, libertate de exprimare, nevoi individuale ale cetățenilor, nevoia de fericire, de intimitate, de progres, gândirea liberă etc.

Este construită o altă realitate, una închipuită, durată din cărțile de joc ale lozincilor ce fac apel, deopotrivă, la frică (frica fără dușman concret) și la agresivitate; realitatea unei Patrii, musai iubită, identificată, bineînțeles, cu "marele lider vizionar", o Patrie despre care se spune, amenințător, că ar pieri odată cu marele lider, o Patrie care n-ar putea exista în absența musculos-mântuitoare a conducătorului!

A. Huxley scria, pe bună dreptate, că faptele nu încetează să mai existe doar pentru că noi alegem să le ignorăm. Dar poftim de convinge un adulator înnăscut, un fobic al libertății, sau un tiran despre acest adevăr!

Pentru mine, tocmai mesajul omis - acela ce nu este pomenit în discursurile care susțin cultul pentru asemenea lideri - este mai puternic și mai relevant (pentru a fi analizat) decât propaganda oficială, explicită: dacă într-adevăr o țară, forța unui stat, stă numai și numai în prezența fizică la conducerea sa a persoanei Unice, a unui anumit Bărbat (mereu un bărbat) cu însușiri de semizeu, statul acela e un stat de tinichea! Menit dezintegrării, ca o amintire neplăcută.

Un castel statal din cărți de joc ce își mertă soarta tristă și chiar tragică de care, la un moment istoric dat, inevitabil, va avea parte și conducătorul său. Atunci când gloata și cârmaciul devin complici întru atrocități pe scena istoriei, eu chiar aștept & aplaud clipele în care istoria se ridică asupra lor și tăvălugește totul în cale, fără nici un discernământ între elite și popor. Mi se pare a fi un act firesc de justiție, un act purgativ necesar!

"Fixația de a fi recunoscuți la nivel mondial este foarte comună la despoții care se cred zei" - vezi V. V. Putin, șeful unei țări mari de mâna a paișpea, ce pretinde rang de putere mondială în baza imprevizibilității sale militar-nucleare. În lipsa altor "argumente", rolul de "nebun periculos" bine jucat poate să-ți servească la a primi invitație și a fi bătut pe spate la masa adevăratelor puteri globale. 

Drept grăit-a Nietzsche: "Unii câini sunt atât de obișnuiți să muște oile de fund, încât sfârșesc prin a crede că ei sunt păstorii."

Accesorii de iarnă

Changez le nom

"Après une maladie grave, dans certains pays d'Asie, au Laos par exemple, il arrive qu'on change de nom. Quelle vision à l'origine d'une telle coutume! Au vrai, on devrait changer de nom après chaque expérience importante." 

"C'est commettre une effraction qu'envoyer un livre à quelqu'un, c'est un viol de domicile. C'est empiéter sur sa solitude, sur ce qu'il a de plus sacré, c'est l'obliger à se désister de lui-même pour penser à vos pensées." 

E.M. Cioran - Ébauches de vertige, Gallimard, 1979

The Cure - Prayers For Rain

o vară eternă, plină de iubire, poluată cu maci, fân murind, greieri, stele, praf de ele, ploi scurte și grele, dar nu copleșitoare

NU

Nu are sens să-mi urezi Crăciun fericit! N-o să-l am. Pisica e agitată, știind că eu sunt. Că nu sunt eu însumi. Nu sunt în mine însumi. Nu o să-l am. Urările uscate nu-mi vor aduce nici un bine. Convenționalismul, sferturile de adevăr, nici atât. Trageți de biata pisică. Tu vrei o pisică scurtă, el vrea s-o alungească. Compromisul va fi să-i tăiem coada. Pisica n-are habar, se uită fix, puțin mirată și pe rând, la fiecare.

Te agiți, agitația ce se cere etalată, pentru că în ăst fel nădăjduiești tu că vei speria de moarte moartea. Sunt șanse ca moartea să moară de râs, nu contest.

Stau sub un balcon ce nu există, e frig, nu insuportabil, nu sper să se arate cineva ca să se producă de la înălțimea lui. Înșelătoare, înălțimea lui. Micimea mea. Sunt, pentru un timp, ceea ce spui că sunt. Redus la abțibild.  O spusă bidimensională. Supurez, dar mi se va închide cândva. Nu poți, totuși, judeca definitiv omul după atâta lucru, darămite după cum se micșorează el în frigul de afară.

Ba poți. Căzând în dispreț. Dar asta - disprețul tău, ambiția mea secătuită - nu va schimba semnificativ mersul vieții. Dimensiunile mele. Va împărți, convențional, lumea în aleși și-n respinși. Corespunzători și dezamăgitori. Împărțirea, scăderea. Lumea, simplificată. Etichetele-s de ajutor pentru a refuza nuanțele. Ele ne împart în de-ai locului și-n nechemați. Intruși, de care cerem să fim păziți. Slavă Domnului: paza bună, bucuria rea! Două bucurii, venite la pachet, o singură seară. Am prins din mers ideea, lovind ca trăsnetul: Nu, şi nici nu vei intra!

Lecturi încete

"Cât despre chipul ei, acesta nu era strict frumos, nici strict urât, ci combina deopotrivă elemente de frumusețe și urâțenie într-un întreg neașteptat, care era atrăgător într-un fel ciudat și oarecum ireal." 

"Dacă era ceva ce detesta, atunci era conversația despre dragoste. Îl plictisea, o, îl plictisea îngrozitor, această analiză minuțioasă a pasiunii pe care tinerele femei păreau întodeauna să s-o aștepte, la un moment sau altul al relației cu cineva." 

Aldous Huxley - Dans grotesc, Polirom, 2013, trad. Mihaela Negrilă

Wash The Putin Away!

"As Obama put it Russia “doesn’t produce anything that anybody wants to buy except oil and gas and arms. They don’t innovate.”

Barack Obama promises retaliation against Russia over hacking during US election

Read more

However, he warned “they can impact us if we abandon our values. Mr Putin can weaken us just like he’s trying to weaken Europe if we start buying into notions that it’s OK to intimidate the press, or lock up dissidents, or discriminate against people because of their faith or what they look like.”

Autocitarea - nesănătoasă, dar obligatorie

Pe de altă parte, mi s-a adeverit premoniția: Facebook-ul „protestatar și responsabil” de astă-toamnă constituie doar o minoritate obosită (și gălăgioasă). Tânărul cool își alege cu o minuțiozitate snoabă temele „pe” care consideră că merită să iasă din casă pentru o atitudine civică. Pentru mulți dintre ei, se pare, protestul e o formă cool de a-ți petrece timpul liber. Mai cool decât a participa la alegeri în calitate de electori („uitând” că în urma felului cum alegem suntem afectați pe termen lung). La alegeri nu ești suficient văzut. Nici de gașcă, nici de tv etc. Nici măcar nu e legal să postezi fotografia cu buletinul de vot pe pagina ta de Facebook (ca Huidu). Ca atare, plicticos... 

(scriam în iunie, 2016) 

Meritocrația salvează

„Those who would give up essential liberty, to purchase a little of temporary safety, deserve neither liberty nor safety.” (Benjamin Franklin)

Muntele sfârc

Privesc cu o consternare ce aproape că frizează respectul, dar și furia, faptul că PSD a reușit să se abțină până-n ultimul ceas de la a genera un scandal de amploarea "Colectiv", de natură să scoată la vot armata clasei mijlocii (corporatiști, antreprenori, liber-practicieni, hipsteri-studenți)!

Dar și noi, dacă ne lăsăm URNIȚI numai de incendiile din cluburi și de polițiștii uciși de găurile din asfalt, dovedim că suntem niște cetățeni de tot căcatul! Supravegherea libertății în seama cui o lăsăm? Am ajuns de ne mișcă exclusiv scandalul concret?

Spiritul civic e necesar și-n perioade de "liniște". Mai ales când liniștea este aparentă, rodul abstinenței salivânde a PSD-ului, până înșfacă din nou ciolanul!

Și lenea civică poate ucide, v-o garantez! Atâta că ucide lent, pe neobservate. Dacă părăsim culcușul cald doar pentru "cauze" ecologice sau clubiste, facem figura unor personaje frumos colorate, bidimensionale, desenate de Disney.

Cultul "Colectiv" s-ar dovedi o mobilizare găunoasă, comodă, de Facebook (așa cum am și profețit aici), în situația în care indignații post-incendiu nu ies ca să ALEAGĂ.

Oricum, s-o spunem cinstit: cultul "Colectiv", mișcarea de stradă post-incendiu, n-a reușit să producă nici o coagulare politică. S-a cerut în stradă primenirea clasei politice, dar nimeni dintre protestatari n-a pus mâna să înființeze un partid nou (USR nu acolo s-a născut)! Or primenirea nu se întâmplă de la sine, dacă batem din picior, urlând. Se face prin PARTICIPARE, prin acțiune politică și, finalmente, prin vot.

Protestul a ajuns să fie un soi de amuzament. Ne alăturăm protestatarilor pentru că frecventăm și noi un club, avem prieteni decedați în club sau, simplu, ca să fim cool, ca să ne justificăm în propriii ochi ori ai altora (m'as-tu-vu?). Dar nu ne alegem cu vreo convingere fermă, nu rămânem consecvenți spiritului revoltei, nu extragem ceva durabil. 

Ăștia-s majoritatea "millennials"! Păpuși gonflabile, mai tot timpul zac aplatizați în cutiile lor de răsfăț virtual, de relativism atitudinal, ca la răstimpuri să se bage peste tot unde e nevoie, dar n-ar rămâne niciunde implicați permanent. Prezențe de carton - castrate de orice fior al durabilității - la toate manifestările cu potențial "hip". Au un simț deosebit pentru hip. Ăștia, dacă cineva le va spune într-o zi că a fi islamist (nu islamic!) e trendy, ar milita cu toții pro-jihad. Azi îi vezi pro LGTB, mâine - ortodoxiști & familiști heterosexuali frenetici.

Depinde cum sunt ghidați de pe Muntele sfânt Facebook!

Duminica opțiunilor

Nu dați din mână scumpa Libertate! Nu cedați înaintea oilor obediente, dependente de stat, de biserici, de ceea ce li se comandă, central, să execute. Nu ne lăsăm pe mâna incapabililor care se tem de competiție, a urâților care urăsc Frumusețea dreptului de a alege și de a fi ales! 

Nu cedați Libertatea în favoarea Forței și a autoritarismului naționalist! Nu vrem să închidem granițele și să fim iarăși prizonieri în propria țară. Eu nu mai vreau asta! Vreau să circul liber. Să gândesc și să mă exprim liber. Să mă îmbrac și dezbrac liber. Vrem să fim cetățeni ai lumii, da? Nu membrii unui trib.

„Those who would give up essential liberty, to purchase a little of temporary safety, deserve neither liberty nor safety.” (Benjamin Franklin)

Fericirea de a fi in prezent

„Putem fi deci fericiți, având ceea ce dorim, cu condiția să trăim în prezent. Cu toate acestea, Pascal spune că nu putem niciodată trăi fericirea în prezent și că ne petrecem viața așteptând-o sau temându-ne că ea nu va dura; de aceea, finalmente, nu suntem niciodată fericiți: "Astfel, nu trăim niciodată cu adevărat, ci doar sperăm că trăim, și, pregătindu-ne mereu să fim fericiți, e inevitabil să nu fim niciodată." 

André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge - Cea mai frumoasă istorie a fericirii, ART, 2008

Bunăstare în avans

Pe Facebook, toți suntem înstăriți, sănătoși și fericiți. E ca într-un spital de nebuni online. Plin cu inși care delirează despre cât de bine o duc (cei mai mulți o duc bine doar în imaginație)!

Copiii lor n-au muci ori febră, despre nopțile nedormite nu se pomenește, nici despre gândurile criminale sau suicidale. Copiilor le sunt făcute, în avans, mai multe fotografii de rezervă, atunci când sunt perfect sănătoși, ca să fie postate pe Facebook în zilele lor de boală și, astfel, APARENȚA vieții de invidiat, fără umbre, bună de arătat altora, să fie păstrată orice ar fi...

1 Decembrie în Ungaria

Sper că v-ați montat in corpore tricolorul de rigoare pe frontispiciul paginii de Facebook și apoi, cu cățel și cu purcel, ați purces către Ungaria, ca tot românul ce dorește să petreacă în chip elegant și bine servit o vacanță prilejuită de Ziua Națională.

Pentru naționaliștii orbeți, sper că a fost o lovitură cumplită să vadă (audă, citească) la știri despre cozile formate la vămile din vestul țării, unde "românii patrioți", îndrăciți iubitori de țară, se buluceau să intre în Ungaria!

Nu ca să o atace, cum și-ar dori naționaliștii orbeți, ci ca să caute un loc decent de distracție. Un loc pe care, pentru aceiași bani, nu îl găsesc în România.

Cam asta fac românii de Ziua Națională: se înghesuie să profite de 48 de ore departe de munca tâmpită. Și bine fac! Așa se comportă oamenii normali, imuni la mitologia națională.

Nu declară o iubire ipocrită, de Facebook, țării, nu cântă cântece patriotice. Vor să danseze, să mănânce, să bea, să doarmă. Pentru că au primit concediu!

Dacă vedeți pe alții procedând ca-n spectacolele omagiale organizate pentru Ceaușescu, nu trebuie să-i imitați. Aceia, pur și simplu, n-au cu ce să-și umple timpul și spațiile goale din creierul munților.

Se duc în centru, ca să se pișe emoțional pe ei înșiși la trecerea unei parade militare cu șase avioane F16 second hand.

Depresia de tramvai

Obsesia majorității femeilor, odată suite în tramvai - să nu stea în picioare, să ochească și să se așeze pe cel mai apropiat scaun liber. Dar nu e obligatoriu ca locul să fie în vecinătate.

La nevoie, o femeie poate să străbată tramvaiul cât e de lung (și înghesuit) în căutarea unui loc liber. Calcă totul în picioare în calea ei. Merge până-n fund la taxatoare și apoi, dacă nu găsește, revine - gâfâind și izbind trupuri fără a-și cere scuze - exact de unde a plecat.

Ca și când n-ar fi putut rămâne înțelenită acolo unde a lovit-o dezamăgirea.

Castor

A făcut bine de-a murit F. Castro, el libertador, El Jefe Máximo - tiranul "iconic", marele dușman al libertății pe care tot el o proclama, în discursuri interminabile, anturat de fumul sănătos al havanei; antiimperialistul de căcat, amicul mândrei suveranități rupte-n cur și moartă de foame.

Prietenul și câinele Fidel al tractoriștilor sovietici sfertodocți: Hrusciov & Brejnev. Mesia antiamerican, așteptat cam multișor de intelectualii francezi să se pogoare pe pământ. Când, într-un final, a venit, l-au recunoscut imediat - după haine. Și i-au iertat toate crimele.

În presa zisă "progresistă" (The Guardian), articolele indecent de "omagiale" - la dispariția lui Castro - se întrec în a scotoci după eufemisme: i.e. "controversatul" lider și alte asemenea. A spune despre un Castro că era o figură "controversată" este ca și cum ai sugera oportunitatea unei dezbateri "obiective", care să analizeze minuțios dacă El Lider a fost sau nu dictatorul care a ținut o țară sub teroare timp de aproape șase decenii (57 de ani, socotindu-i și pe cei de după "retragere", și 9 președinți americani)! Ca și când ar fi nevoie de mai multe probe, pe lângă cele deja notorii, pentru a certifica regimul lui opresiv. De parcă tirania castristă ar sta încă sub spectrul îndoielii, discutabilă fiind, și ar trebui aduși specialiști academici pentru verdictul final ori "să fie lăsată istoria" să judece acest lucru...

Peste alți 50 de ani, se poate spera că o să piară și Владимир Путин, și Jiao Ring a Ding Dong, și Kim Kim. Scăpăm de ei, pe rând. Într-o sută de ani de acum încolo, toți vor fi oale și ulcele.

Pe urmă, vor apărea alții.

raising a child is 1% happiness and 99% worry

"We live in an child-obsessed society. The child is considered a guarantee of happiness, of personal development, and even of social status. 

Those who are child-free (there's no equivalent term in French) are described as selfish and suspected of being bad citizens. Many of them feel pressure to justify themselves: "I can't have any, but I love children." To which I hasten to reply, just to spice up the conversation: "I have some, but have reasons to hate children." 

Not that I'm in a position to argue for a declining birth rate. Having two children, I cannot tell others: "Don't do as I did." Yet I also find it hypocritical to hide behind the smokescreen of idealism ("There's nothing more beautiful than a child's smile") to justify my questionable life choices. I am a fierce opponent of brainwashing and of pathos. It's time to stop marketing the babies-spell-happiness idea. Enough of this big "baby-illusion"! 

Taking pleasure in parenthood is compulsory. In my experience, the reality is very different: raising a child is 1% happiness and 99% worry. 

Being a parent has become a very time-consuming job. Many parents become overly involved in the education of their children, and turn into hyper-parents present on every front - ensuring a balanced breakfast, extracurricular activities, help with homework..." 

Viewpoint: Changing the world is more important than changing nappies

Je pense bien à quoi, à vous, à nous. C'est ce à quoi je pense

Ai noștri băieți

These are just the most visible expressions of an aggressive anti-intellectualism – bullying clever kids as dorks, championing loud pigheadedness over reasoned argument – forming the background hum to boys’ lives. 

Small boys somehow internalise the message that reading is more of a “girl thing” before they’ve left primary school, although it’s one of the most powerful indicators of educational success around; by their teens, the idea that swotting makes you unpopular is widespread.

The rage against the elite now convulsing politics on both sides of the Atlantic seems at least partly a rage against the better educated (...).

 The Guardian - 18.11.2016 Our boys need to be rescued, and it’ll take a new kind of role model

Rostirea dă viață

Frustrarea, odată rostită, pusă-n verb, devine realitate, primește suflu, prinde viață. Urechi străine ascultă avid ceea ce mai înainte cu o clipă stătea tăinuit și-mi tulbura doar mie pacea. Urechilor mele le e dat să-mi asculte acum cuvintele, mai devreme doar niște icnete lăuntrice.

Rostirea dă viață durerii, umilința capătă trup și nu mai poate fi părăsită fără remușcări în fața ușii cuiva, spre adopție. E un prunc nou-născut, nedorit, dar cât se poate de viu, al meu. Abandonat, nu înseamnă că el nu mai există. De l-aș fi trimis în lume înainte să-l privesc în ochi, înainte să-i aud plânsul și foșnetul galben al ciorapilor... Acum știu, însă, cum sună plânsul lui, pentru că e copilul meu.

Rostită, nemulțumirea mea are chip și nume de botez. Cu greu ar mai putea fi luată înapoi sau strânsă la sân și sufocată până la ultimul spasm într-o îmbrățișare tandră.

De unde venim

Punctul roșu sunt eu - în urma unui test făcut pe acest site: politicalcompass.org.

libertarianismˌlɪbəˈtɛːrɪəˌnɪz(ə)m - an extreme laissez-faire political philosophy. (Latin: liber, "free") is a collection of political philosophies that uphold liberty. Libertarians seek to maximize autonomy and freedom of choice, emphasizing political freedom, voluntary association, and the primacy of individual judgment. (Wikipedia)

Bolboroseli ale stângii

Dat în The Guardian peste un text iritant, cap-coadă (mai puțin paragrafele în care este explicată sumar credința economică a lui Hayek - părintele neoliberalismului). O halucinație autoadmirativă. Argumente, sărace pentru un astfel de subiect, de tipul (folosit de Trump): I'm telling you.

Dacă nu vă e abundantly clear: ființa umană, în concepția autorului care semnează în The Guardian, este remarkably social și remarkably unselfish. Pe asta o demontăm simplu, nici nu mă obosesc s-o despic în patru: o prostie! Nu merită hermeneutica chibritului. Eu însumi sunt ilustrarea Omului lui Hayek: nesocial, egoist, individualist, cu oroare față de autoritate și autoritarism, interesat îndeosebi de mine însumi și de soarta proprie.

Excepțiile se împart în două: religioșii autentici (probabil, monahi) și fățarnicii care simulează empatia, ca monedă pentru acceptanța socială. Nu cred în omul „remarcabil de altruist”. Cred în capacitatea unora de a demonstra altruism. Unii - ocazional, alții - pe termen lung. Nu-s numeroși nici unii, nici alții. Să nu ne mai păcălim singuri. 

De la vârsta suptului - când nu acceptăm în ruptul capului s-o împărțim pe mamă cu tatăl ori cu frații, iar mai târziu - nici jucăriile cu alți copii - până la vârsta adultă nu ne schimbăm, caracterial, prea mult. Doar loviturile încasate în orgoliu, clamând ceea ce nu ne aparține, ne învață să mai cedăm, să mai lăsăm de la noi și, în ultimă instanță, să împărțim cu ceilalți.

În multe cazuri, altruismul este o ispășire (de fațadă) pentru sadismul tăinuit ori pentru alte culpe. Alteori, este o invitație la non-agresiune: accesarea unui credit de bunăvoință. Un adăpost. Altruismul e posibil, dar se învață, nu-i înnăscut! Autogenerat, onest, neipocrit - o raritate. Altruismul este o parte a unei tranzacții. Cred doar în altruismul dezinteresat - greu de găsit, dar cu atât mai prețios. Altruismul sfinților.

"It’s too early to say much yet, but at its core is the recognition that – as modern psychology and neuroscience make abundantly clear – human beings, by comparison with any other animals, are both remarkably social and remarkably unselfish. The atomisation and self-interested behaviour neoliberalism promotes run counter to much of what comprises human nature."

Neo-populism = die Masse ist dumm

Sub umbrela neo-populismului, își pot da mâna frustrații de stânga și de dreapta, într-o, până mai ieri, improbabilă uniune de interese și-o delirantă împărtășire a fantasmelor. Populismul (cel mai faimos exponent mondial îi este, acum, Trump), constând în „soluții” retorice simple la chestiuni complexe, oferă visul unei protecții extinse în calea unor dușmani incarnați prin discursul mincinos al tribunilor săi în anumite categorii sociale sau etnice și, mai nou, în zisele „elite”.

Redus la esență: spre deosebire de nevoia de protecționism de stânga, de mult legiferată în numeroase state ale lumii, structurată și având o anumită coerență, nevoia de protecționism de tip populist nu se alimentează doar cu măsuri economico-sociale. Populismul cere o țesătură de minciuni bine ticluite, ce pot rămâne la nivel de discurs, doar să fie în continuu plimbate prin trâmbițele tribunilor, cât să mențină mereu proaspătă senzația de ein Reich, ein Volk, ein Führer. Unde acel ein e cheia!

Populismul este religia politică a cetățeanului care se ferește ca dracu' de agheasmă să fie ein individ. El disperă să fie recunoscut ca parte a die Masse. Odată validat ca parte a masei, speranța lui e să se piardă grabnic în aceasta și, ghemuit laolaltă cu ceilalți, să beneficieze de pătura caldă aruncată peste toți cei ca el de tribunii generoși - pătura de mituri eterne, spaime și minciuni unificatoare, ce le îndulcesc și revitalizează (prin ură & tribalizare) existențele terne și mediocre.

Otrava consolatoare a comerțului cu iluzii despre apartenență și autodefinirea prin această apartenență. Eu nu sunt cine și ceea ce sunt eu - prin propria contribuție, propriul merit - ci ceea ce este etnia de care aparțin. Iubire creștinească să fie, primim!, dar numai față de aproapele care ni se aseamănă.

Pentru acești inadaptați, biblia este WikiLeaks și christosul lor e un notoriu Iuda: Edward Snowden. Cei care „deconspiră” elitele - pompând combustibil în foamea tabloidică, paranoică, de scandal & dezvăluiri a populiștilor - sunt foarte prizați de sărmanii fantaști, care întotdeauna au opresiva senzație că știau ei!

Revoluția pentru tradiționalism - contra Libertății

Au votat cu Clinton, majoritar cei între 18 și 44 de ani. 

Au votat cu Trump cei între 45 și 65+. 

Sună familiar? 

La răstimpuri, cei închistați, prizonieri în spaima lor de moarte și cu totul străini de bucuriile vieții țin să se răzbune pe cei tineri, deschiși, curajoși, cu viitorul vast înaintea lor. Și aleg să le fută, poate o ultimă (dar decisivă) oară, viitorul. Dacă nu să le compromită viitorul, barem să le pună niște piedici, să „întârzie” puțin venirea viitorului. Măcar până apucă ei să moară. 

Votul de acest tip, al acestor categorii de vârstă și educație (oriunde pe glob) conține în el cinismul dorinței distructive a acestor nefericiți de a pieri de gât cu cei mai buni, mai dinamici, mai liberi, mai toleranți ca ei; mai urbani, mai educați, mai hi-tech și cosmpoliți.

Pot presupune că așa înțeleg unii să-și „amâne” sau să integreze psihic sfârșitul. Aici nu vorbim de cauzele economice ale recentelor opțiuni electorale. A fost demult depășit pragul acesta, al factualului. E vorba strict de răzbunarea morbidă a unei generații de pișăcioși misticoizi. 

Suntem victimele promise ale unei revoluții inverse, dinspre libertate înspre limitarea ei. Revoluția deținătorilor de arme, a celor îmbujorați în obraji, hard workers cu „gândire sănătoasă”, mulți copii, neveste casnice, alăptătoare, de preferință albi la față, nelipsiți ai serviciului „religios” (la care asistă ca să fie văzuți, bifați, nu cumva să se creadă despre ei că s-ar izola de turma protectoare & judecătoare).

„Tradiționalismul” - pe care cei lipsiți de imaginație îl văd ca pe un panaceu, ca pe un refugiu ce-i apără de alegerile dificile (venite la pachet cu libertatea) - soluția homeopată la toate problemele. Tradiționalismul lor e definit prin a îngropa în cotloanele minții ceea ce nu vrei să înfrunți. 

Dacă tu fuți în dreapta și-n stânga s-ar putea să poftesc și eu, or asta nu cadrează cu „valorile” mele, așa că prefer să te împușc (te interzic) pe tine și scap de-o grijă, pe de-o parte, iar comunitatea noastră de oameni onești și devreme acasă o păstrăm în toată preacurățenia ei, pe de altă parte.

The Bible Belt is running out of holes!

Trumpenia Americii 2

Înțeleg, să presupunem (dar numai presupunem!), nemulțumirea unor pături sociale, care - vezi Doamne! - simt că e cazul să atragă atenția asupra lor și a nedreptăților ce li se fac...

Dar de aici până la a opta, doar ca să protestezi, pentru un mediocru showman, simplu făcător de bani, e cale lungă. Numai creierele străine de Rațiune pot face pasul ăsta. Confruntat, la rându-mi, cu frustrări economice sau simțindu-mă nebăgat în seamă de politicieni, eu, unul, n-am regăsit niciodată în mine impulsul ăsta, de a face apel la pepiniera de dictatori cu intelect liminal!

E ca și cum, la strâmtoare, electoratul majoritar începe, ca sub hipnoză, să creadă în "salvarea" pogorâtă asupra lor de la niște actori politici proști, dar carismatici.

Trumpenia Americii

Clasa muncitoare albă și votanții rurali aleg Trump, ca în România - PSD. Adică, un candidat și un partid (=PSD) care se ocupă cu vânzarea de iluzii, de soluții-minune, niciodată realizabile!

E ca o streche ce se extinde tot mai periculos în lume, preferința pentru bufoni, circari, iluzioniștii cu discurs de ură. Ura față de străin pare să fie capabilă în ochii unora, ai celor slab instruiți, să țină loc de hrană și de prosperitate.

N-am eu, să n-aibă nici celălalt! În felul ăsta, poate că eu voi primi totul. Asta e tot ce găsim, scotocind în capul unor cretini cu drept de vot. Am o nestăpânită scârbă pentru electoratul așa-zis conservator = ipocrit, rural, înspăimântat de deschiderea liberală! Nu sunt curios ce temeri, ce tare, ce obsesii bântuie acest electorat. Dacă n-aș fi un liberal declarat, i-aș chestiona însuși dreptul de a vota.

Democrația își atinge tot mai des limitele. Și nu prin aceea că ar restrânge unora libertățile. Ci prin iresponsabilitatea tot mai extinsă și mai manifestă a celor cu drept de vot, din clasele sociale obișnuite să trăiască după comenzile electrice ale bulbului rahidian și-ale coloanei vertebrale. Moluștele cărora un sistem generos le-a pus în mână puterea de a alege, dar nu și discernământul.

Anul trecut, îmi pusesem speranța în venirea unui președinte republican decent, care să regăsească forța ofensivă global a SUA. Astăzi, din cauza atotprezenței maimuței Trump, am ajuns să o susțin moral, de la distanța unei țări nesemnificative, pe Clinton!

Make Rusia tare-n clanță again

"Finally, there is that word respect. To say that Russia is weak in most of the dimensions of power is to state the obvious. That does not mean it is wise for a US president publicly to confront a thin-skinned Russian president with the uncomfortable reality. Dissembling has a place in diplomacy. The sadness is that, if Mr Putin continues to pretend Russia is a great power, it will eventually cease to be a great nation."

Istoria romantică a cartofului

Cartofii ar putea fi interziși pe teritoriul României, dacă inițiativa "Coaliției pentru o mâncare sănătoasă românească de lobodă" va deveni proiect de lege. 

Cartoful nu este o plantă autohtonă (= de pe aceste meleaguri). Dacii nu mâncau cartofi, pentru simplul fapt că nu existau cartofi, aducerea lor în Europa se va petrece abia peste o mie și ceva de ani. În așteptarea cartofului, dacii au fost romanizați, au plecat și au revenit sub deghizament slav. Ca să nu-i recunoască ungurii.

Mulți ani, cartoful a continuat să fie un lux pentru poporul român. Simbolul exploatării omului de către om. Iar pe când să se democratizeze, ca s-ajungă la toți, minune: gospodinele au început să găsească tot mai des chipul lui Arsenie Boca în tuberculul proaspăt despicat pentru pireu!

Soluții isterice

"Când istericul se căsătorește, o face fie cu o figură puternic idealizată, caz în care contactul sexual are loc adesea ca un moment hipnotic - organele genitale sunt șterse din minte datorită efectelor hipnotice ale sexualității - fie cu o figură permanent dezamăgitoare, caz în care păstrează în minte obiectul ideal prin nenumărate reverii zilnice." 

(Christopher Bollas - Isteria)

Mama cunoașterii

"Freud postulează că orice căutare a cunoașterii de către sine este determinată de anxietatea ce însoțește recunoașterea diferenței sexuale de către copil. Întrebarea "Unde este penisul?", pusă de copil la vederea părților genitale feminine, este mama tuturor întrebărilor și originea căutării întregii cunoașteri." 

Christopher Bollas - Isteria, TREI, trad. Oana "ca și" Munteanu

Montherlant

"- Casele astea, unde a început să se facă simțit somnul, îmi fac rău. Îmi amintesc că există și lucruri pe care eu nu le am." 

"O singură ființă pe care s-o iubești întruna din ce în ce mai mult, din care să scoți melodii - din trupul, ca și din sufletul ei -, tot din ce mai profunde, ca vioara virtuozului care devine tot mai prețioasă pe măsură ce el o folosește tot mai mult."

(Demonul binelui)

Noapte bună veghind, zic și eu...

Demonul binelui*

"Din greșeală, deschise ușa de la baia lui Solange. Și văzu, întipărite pe prosopul ud, întins pe jos, urmele picioarelor ei goale. Își aminti că, deși săturase fiece loc de pe trupul ei, nu-i săturase, totuși, tălpile picioarelor, și se simți întristat." 

*Henry de Montherlant, RAO, 2005, trad. Angela Cismaș

Totuși

Încă o însemnare: dacă Zimmerman va refuza să ia, să ducă acasă și să pună pe un macrameu premiul Nobel, cum se prefigurează, aceiași fani care i se închină acum, justificându-i cu argumente de iobagi meritul literar, vor spune că așa trebuia - să-l refuze! Vor spune că exact ăsta e Dylan! Și că știau ei că bardul nu va accepta distincția, rebel pân' la capăt. Deși, în realitate, știau ei pe dracu'.

Dacă Dylan are inspirația să respingă premiul Nobel, îmi vine să promit că mă apuc să-l ascult temeinic (dar nu)! De bucurie că, refuzând, a dat peste capetele seci ale atâtor adulatori vechi și noi, ale atâtor yesmen-i care înțeleg din omul Dylan chiar mai puțin decât un ne-fan ca mine.

Sentimentul unui porc

Citiți și voi publicația Adevărul, nu știți ce pierdeți! Nimic nu pierdeți!

Titlu: "O femeie s-a sinucis după ce soţul i-a spus că arată ca un porc în urma operaţiei estetice”

Într-o bună dimineață, soțul se apropie de Mariana (Mary, pentru prietene) și-i mărturisi abătut:

- Arăt ca un porc după operația estetică.

N-apucară clopotele de amiază să bată pe două voci "Cu noi este Dumnezeu" - prima melodie de pe ceasul cel nou al popii - că Mariana se și sinucise.

Electric lila

Last, but not...

Cred că am atins limita suportabilă numeric a reacțiilor mele post-Nobel. Îmi dau seama și de unul singur că a mâzgăli mai mult decât deja am făcut-o pe tema Bob Dylan și Nobelul pentru literatură ar însemna că prețuiesc acest premiu mai mult decât sunt gata s-o recunosc.

Nobelul pentru literatură nu este acordat decât rareori realmente "pentru" literatură. Este, mai întâi de toate, pentru atitudine! Niciodată acest premiu "consolator" nu se va putea compara în prestigiu cu National Book Award sau cu Man Booker (care măsoară valoarea scrisului și nu latura revoluționară a autorului).

După Dylan, nu mai contează cine primește Nobelul. Acesta a fost preschimbat, printr-o manevră de marketing glossy, într-un premiu scump, bun pentru giumbușlucarii cuvintelor. Academia suedeză și-o fi zis că a dat lovitura de imagine în acest an, "demonstrând" în acest insolit mod că nu-i atât de decrepită cum se șușotește, că are o latură jucăușă, glumeață, autoironică...

Dacă la anul Bob Dylan ar fi "avansat" la gradul de general de armată, armata sa de fani idolatri ar aproba prin întinse recenzii justificatoare și această utopică nouă demnitate! Cam asta este logica din comentariile apărute în presa occidentală serioasă. Dezbaterea post-factum, pro sau anti-Nobel, nu se poartă în termeni literari, ci în termeni emoționali.

Dylan și-a "câștigat" compunând & cântând "imunitatea" la orice evaluare critică, or asta afectează obiectivitatea dezbaterii. La fel, în cazul lui Dylan lungimea carierei, măsurată în decenii, celebritatea, spiritul contestatar și vârsta sa sunt criterii ce bat orice apreciere bazată pe un canon strict literar.

La întrebarea: - bine, dar taman lui Dylan, ți se răspunde, în sfidarea sentimentaloidă a logicii: - este, totuși, un muzician de geniu!

Orice premiu i s-ar acorda unuia ca Dylan, personajul și-ar găsi rapid susținătorii, în ciuda rațiunii. Un caz tipic și banal de idolatrie. Schimbați numele cu acela al lui Bono de la U2. Rețeta-i aceeași. Nu mai trăiește Lennon, că s-ar fi calificat și el... Ăștia toți sunt percepuți ca niște sfinți, îngeri, iar dacă nu: "măcar" ca niște zei. Omul cu chitara, omul cu microfonul, omul din lumina reflectoarelor TV vor bate oricând omul cu stiloul (sau cu tastatura).

L'Express - Le Nobel de littérature à Bob Dylan? Quelle drôle d'idée! 

Les oubliettes suédoises 

Parce qu'enfin, à la porte du Nobel de littérature patientent toujours quelques géants dont on se demande chaque année s'ils y auront droit avant leur mort ou s'ils rejoindront Borgès, Céline, Joyce, Woolf, Kafka ou Cohen au fond des oubliettes suédoises. Ce n'est pas faire injure à Bob Dylan que de juger que Philip Roth, Haruki Murakami, Joyce Carol Oates ou Ismail Kadare auraient eu plus fier allure que lui lors de la remise du prix, le 10 décembre, à Stokholm. Et de lui réserver l'ovation qui lui est due lors des prochains American Music Awards.

iocan

Din primul număr al revistei iocan m-a impresionat proza Iuliei Gherasim - Deschide ochii. Nr. 1 e plin cu debutanți + câțiva consacrați - ici-colo.

Iulia Gherasim - absolventă de Relații internaționale la ASE & drept - se situează, cu povestirea selectată să apară în iocan, peste mulți dintre filologii cu diplomă din aceeași revistă. Gramatică, limbă, stil, impact! N-am găsit nici un cusur.

Ceea ce nu înseamnă că celelalte povestiri ar fi slabe! Doar a lui Florin Lăzărescu nu mi-a plăcut. Însă pe ceilalți autori, dacă ar da la tipar fiecare câte un volum căruia să-i poată păstra nivelul calitativ al textelor din iocan, i-aș citi cu mare interes.

Bob Dylan - early years

Sau de ce ar fi bine să ai mare grijă - vedetă fiind, "modelul unei generații" - ce spui la tinerețe!

The New Yorker:
"(...) in December, 1963, he (B. Dylan, n.m. |CS) gave a rambling speech at the Americana Hotel, in New York, accepting something called the Tom Paine Award from the Emergency Civil Liberties Committee. Intoxicated by a sense of his, and his generation’s, ascendance (and possibly a drink or two), Dylan got up and mocked the elders in the audience. “It is not an old peoples’ world,” he said. “It has nothing to do with old people. Old people, when their hair grows out, they should go out. And I look down to see the people that are governing me and making my rules—and they haven’t got any hair on their head—I get very uptight about it.”

Nobelul tabloidizat!

Trubadurul cu voce de capră cu polipi inflamați și sute de mii de fani contagiați unii de la alții, Bob Dylan, ia Nobelul pentru literatură! Behăitorul afon, care încă de la primele acorduri, chiar din piesele pe care nu i le știu, îmi provoacă hohote oneste de râs eliberator! Rabinul apostat. The fucker power. Mao cu chitară și muzicuță. Cănit, bronzat artificial, cu pălărie de Zorro.

Ăștia din Comitet chiar nu mai găseau cui să dea premiul!? E caraghios! E dincolo de cuvinte. Râd și curcile. Cine și-ar mai dori să obțină Nobelul în asemenea companie? Poate doar Cărtărescu... Care se declară, la rându-i, șocat de opțiunea pentru Dylan.

Dylan este, așa, „prietenul” tuturor, un bun comun, revendicat de oricine. Tuturor fanilor li se pare că se pot trage cu el de bretele. E un fel de moaște vii, un obiect de cult - nimănui nu-i este îngăduit să-l conteste (până și Cărtărescu îl face „geniu muzical”). Dylan a acceptat, ușor, să devină fix opusul mesajului său din tinerețe. Nu e deloc vina lui că suedezii i-au acordat Nobelul! Dar l-au pus, incontestabil, pe bietul bard într-o situație penibilă. Acum, consumatorii înrăiți de literatură se vor vedea nevoiți să-l vorbească de rău pe Dylan, evaluându-l (sângeros) după criteriile literare. Or Dylan este un tot unitar - muzică, vers, prezență scenică - nu un literat.

Mi se pare atât de laș să nu cutezi să te apropii critic de moaștele sacre ale folkului! Presa americană, inclusiv The New Yorker, găzduiește păreri cel puțin contrariate, dacă nu de-a dreptul scandalizate, la adresa nobelizării folkistului Bob. Simplul fapt că alte publicații (The Guardian, de exemplu) au considerat oportun să găzduiască articole justificative, în favoarea Nobelului lui Dylan, indică limpede că până și autorii acestor comentarii au psihanalizabile îndoieli (doar că adulația e mai tare decât simțul lor analitic). Nimeni n-a simțit nevoia să „apere” Nobelul lui Llosa!

Reacții:
@jasonpinter: If Bob Dylan can win the Nobel Prize for literature then I think @StephenKing should get elected to the Rock N' Roll hall of fame.
@IrvineWelsh: I'm a Dylan fan, but this is an ill conceived nostalgia award wrenched from the rancid prostates of senile, gibbering hippies.
@harikunzru: This feels like the lamest Nobel win since they gave it to Obama for not being Bush.
@rocksbackpages: The idea that Dylan is a greater writer (rather than song versifier) than Philip Roth is, frankly, absurd.

Vegans and roses

Sfaturi dietetice din partea Organizația non-profit "Mănâncă, cacă, muncește":

Nu consumați carne roșie! Lăsați-o mai întâi la înverzit, învelită în hârtie organică!

Carnea verde este aproape o legumă, deci potrivită pentru dietele vegetariene, sărace în carbohidrați.

Mâncați sănătoși! Deviza noastră este: mănâncă sănătos, dar nu uita să mănânci și bolnav! Înfometează-te cu cap.

Din „22”: Băsescu și șaua pe vacă

(...)E adevărat, DNA i-a luat fratele, i-a luat favorita, urmează probabil fiica cea mare. Iar rolul pe care l-a asumat, de apărător al instituțiilor și al „drepturilor omului“, nu i se potrivește nici cât șaua pe vacă. 

Dar aproape încă și mai jalnică în ceea ce-l privește pe fostul președinte este dezlănțuirea lui împotriva jurnaliștilor și a comentatorilor care, în 2012 și mai târziu, l-au apărat și l-au susținut. Calificați azi drept „lingăi“, acești oameni, care pe atunci erau, din pricina lui, târâți în noroi la Antene, nu pot decât să-și întoarcă fața, scârbiți de noile simpatii pestilențiale ale omului despre care au crezut, un răstimp, că se află pe panta luminoasă a istoriei naționale. Și culmea e că nu s-au înșelat cu totul. 

Multă vreme Băsescu a acționat corect: a susținut DNA și justiția, a promovat o politică de apropiere de aliații anglo-americani, a susținut efortul de integrare europeană, a denunțat comunismul în celebrul Raport al Comisiei Tismăneanu, a impus predarea dosarelor Securității către CNSAS, ba chiar probabil că – în 2010 – ne-a salvat de un colaps economic de tip grecesc, fie și într-o manieră prea brutală și nepregătită. 

Dar, pentru a prelua o distincție a lui Kant, el nu a acționat „din imperativ categoric“, ci „în acord cu imperativul categoric“. Adică scopurile lui au fost impure și vulgare – putere personală, chivernisire a familiei, favorizare a acoliților –, însă, un timp, acțiunile generale au mers în direcția cea bună, deductibilă din imperativ. 

Apoi (de prin 2014) apele s-au separat. Unii spun că Băsescu „i-a folosit“ pe susținătorii săi (inclusiv pe intelectuali). Aceștia, invers, spun că ei „l-au folosit“ pe Băsescu drept vehicul provizoriu al idealurilor lor. Am zice că și el, și ei s-au înșelat: fostul președinte nu poate ierta că a fost susținut nu pentru ceea ce era, ci pentru ceea ce reprezenta; foștii „băsiști“ nu pot ierta că cel pe care l-au susținut nu era ceea ce reprezenta.(...)

Andrei Cornea - Pe cine să asculți, Revista 22

Întârzierea Liiceanu

În toamna lui 2016, Gabriel Liiceanu lasă vag a se înțelege că e posibil să se fi înșelat asupra adevăratului caracter și adevăratelor intenții ale lui Traian Băsescu... 

Liiceanu nu pare nici acum prea convins că s-a înșelat întru totul. E drept, Băsescu a mimat atât de credibil cruciada anticorupție și reforma încât, pentru o persoană aflată în siajul feselor sale, e posibil să fi trecut neobservate mitocănia, mișelia, natura sa reală. 

Mira-m-aș!

Nu știu cum se face, dar „natura” lui T. Băsescu n-a prezentat nici o taină pentru mine, comentator cvasi-anonim, nici pentru, de exemplu, regretatul Octavian Paler, pentru Dorin Tudoran, CTP și alții, intelectuali sau jurnaliști care nu pot fi bănuiți de a fi fost partizani ai PSD sau antireformiști.

Personajul Băsescu a fost dintotdeauna paralel cu meritul de a fi proslăvit sau iertat prin omisiune, merit pe care slujitorii săi, unii chiar benevoli - Cărtărescu, Liiceanu & Comp - i l-au atribuit cu o orbire de fete bătrâne, îndrăgostite crepuscular! Între noi fie vorba: atitudinea a proslăvi un politician, oricine ar fi el, nu e una demnă de niște oameni cu atâta știință de carte, indiferent ce fapte de vitejie a comis respectivul.

Revelația unei minți neîndoielnic luminate ca a lui G. Liiceanu e de-o inutilitate târzie. Directorul de editură se dezice atât de inoportun de actualul Băsescu încât textul său de pe contributors.ro are mai degeabă valoarea unei partituri umoristice.

Autopoziționarea la dreapta a lui Băsescu a fost doar un oportunism de mare clasă. O metodă de a-și atrage binecuvântarea intelectualității de top (care a și mușcat prompt momeala). Băsescu nu e de dreapta, pentru că nu e de nici un fel. E unul dintre politicienii români de talie locală. De tipul celor etichetați (cu nejustificată admirație) "animal politic". Sforar. Păpușar talentat. Marionetist. Un din ăsta e de găsit și într-un banal birou de firmă.

Pentru a fi refuzat, încăpățânați și ostili, să admită asta timp de două decenii, de-alde Liiceanu, Cărtărescu, Voinescu, Turcescu s-au descalificat public definitiv. Judecata lor politică, pentru mine, și-a pierdut demult relevanța. Prestanța lor mai este validă exclusiv în domeniul literelor și ficțiunii. Ceea ce nu-i lucru puțin! Dar nici nu poate repara impresia puturoasă, umblatul în limbă după un dos de marinar heterosexual.

Diferența dintre T.B. din urmă cu două decenii ani și cel de acum stă exclusiv în discurs. În esență, personajul e același. Cine n-a putut să se autoiluzioneze atunci, acum n-ar trebui să aibă nici o surpriză, descoperindu-l pe T.B. despuiat de discursul atlantist, justițiar.

LATER EDIT: la prima candidatură a lui Traian Băsescu pentru funcția prezidențială e notoriu că nu aveam alternative. Nu l-am fi putut vota pe Adrian Năstase! Tema acestui text nu este aceea că ar fi existat în 2004 un alt candidat mai bun ca T.B. Ce am dorit eu să sublinez e că, T.B., deși a fost alegerea noastră logică în 2004, el n-a fost nicicând prințul neprihănit din închipuirea intelectualilor (și jurnaliștilor) care s-au împrietenit cu domnia sa cu forța, oferindu-se de unii singuri să-i facă o curte ce a trecut deseori dincolo de limitele unei digestii sănătoase. 

Sunete

Muzica nu e geloasă, dar acaparează, pe măsură ce ți se face mai dragă, tâlhărește - suflet și atenție, impune tăceri înaintea cărora nu mulți își regăsesc smerenia. Despre plăcerea de a asculta muzică se vorbește din ochi. Doar vocea mamei conține o putere de vrajă comparabilă cu cea a sunetului muzicii. Înainte ca muzica să tacă, nu mă interesează ce-ai făcut azi. Dacă crezi că poți, mai bine mi-ai descrie ceea ce simți prin a-mi recomanda să ascult un cântec!

Fundături

Ca atunci când, știi, muncești să renovezi o clădire, stâlpi de susținere pentru încăperi surpate din interiorul meu, și simți că miza e o îndepărtată himeră, poate o păcăleală, iar diminețile, din cauza asta - tot mai plumbuite, tot mai toxice. Sentimentul că o execut ca pe o pedeapsă sau sub amenințarea pedepsei de a pierde totul. Timp în care sunt constrâns să port, pasămite, ca pe o salopetă de protecție gândul că mi-am pus simțirea, temporar, în cui. Trebuie să fac asta în singurătate, sub sabia unei prietenii tehnice cu mine însumi.

Părăsire

"Alecule, eu altfel de viață mi-am dorit. Nu mă poți opri să fiu fericită. Ai ardei umpluți pentru o săptămână. Adio." 

Adriana Bittel - Cum încărunțește o blondă, Humanitas 2015

My x

https://www.mixcloud.com/mpustie/dealectric-iv-082016-main-mix/

Germania & URSS și-au împărțit Polonia (și estul Europei) - în 1939

Pe 10 mai 2015, în cadrul unei conferinţe de presă ţinute împreună cu cancelarul german Angela Merkel, preşedintele Vladimir Putin a apărat Pactul Ribbentrop-Molotov, pretinzând că acesta ar fi fost doar o tentativă a URSS de a-şi asigura securitatea în faţa Germaniei naziste, în condiţiile în care protocolul adiţional secret arată altceva, că ambele puteri conveniseră să-şi împartă teritoriile ţărilor din Europa de Est. Acelaşi Pact Ribbentrop-Molotov a fost numit „o realizare colosală a diplomaţiei lui Stalin” de către ministrul rus al Culturii, Vladimir Medinski.

Pe 20 septembrie 2015, ambasadorul Rusiei în Venezuela, Vladimir Zaiemski, a afirmat că URSS nu a invadat Polonia pe 17 septembrie 1939, ci că, de fapt, Polonia fusese o aliată a lui Hitler. Peste câteva zile, şi ambasadorul rus în Polonia, Serghei Andreev, a spus că atacul din 17 septembrie 1939 nu a fost o invazie, ci un act defensiv, pentru a asigura securitatea URSS.

(adevarul.ro)

Moderat - Nr. 22 - Odă rătăcirii

Zid de cărți

Pentru că nu mă mai simt demult bine strâns în brațele râvnitului echilibru, aș tot vrea să-mi cumpăr cărți. Ah, dacă a cumpăra ar fi egal cu a citi! Dacă a citi ar fi egal cu a trăi! Este, dar într-un cu totul alt ritm. Să cumpăr cărți și să zidesc cu ele. Să fac din ele cărămizi. Să mă zidesc! Să nu-mi mai fie dor.

Sindromul post-defecare

Am o nedumerire: unele WC-uri, mai ales de prin instituții, corporații, restaurante (așadar, categoria publice) au opțiunea de a fi "trasă" mai multă sau mai puțină apă după ce le întrebuințezi. Carevasăzică, sunt dotate cu două clapete diferite (ca mărime) pe care le poți apăsa.

Care le-o fi rostul? Să fi presupus proprietarii că, după căcare, oamenii simt irepresibila nevoie de a privi o dată, înainte să plece, în vasul de toaletă, ca să-și evalueze (admire?) producția și, în funcție de ce (și, mai ales, cât) văd ei acolo, decid să apese clapeta mare sau pe cea mică?

Sau or fi gândit că unii "utilizatori" ar putea opta să tragă mai puțină apă, cu riscul de a nu curăța totul, că nu se știe: poate le "vine" din nou, în scurt timp?

Nu rar am întâlnit toalete în care debitul este înadins reglat pe minimum, pasămite să se facă economie (în contul igienei)! Porunca șefimii = cost-cutting (ce faci când ești în pană de idei despre modul cum se conduce o firmă? tai costuri!). Butonul își revine rapid, apa se oprește. "Pata de cafea e încă acolo!"

Mărturisesc cu satisfacție că, în aceste din urmă bude de chitroși, apăs clapeta aia în neștire, până mă asigur că n-a mai rămas nici un strop de apă în rezervorul din perete! Secretul e să-l ții apăsat până la ultima bolborosire!

Apoi, substanțele active, atent selectate, din apă își fac singure treaba, pătrunzând în profunzimea texturii - pentru o budă mai albă, mai proaspătă.

Tortura libertății

"Majoritatea indivizilor nu înţeleg ce înseamnă libertatea şi sunt dezorientaţi de existenţa ei. Pentru că libertatea este indisolubil legată de responsabilitate, iar la acest capitol am fost întotdeauna corijenţi. Avem nevoie să ni se spună ce trebuie să facem pentru că altfel, multitudinea opţiunilor este paralizantă."

http://republica.ro/apostolii-cenzurii-anunta-un-nou-ev-mediu-in-europa

Literatură evreiască, umor negru, bere blondă. Ăsta da rasism!

Scormonire fericire

"A.C.-S.: Dacă iubim viața numai în anumite condiții, numai atunci când este fericită, înseamnă că nu iubim viața, ci fericirea. Or ceea ce trăim, bun sau rău, e viața noastră: iată că însăși dorința de a atinge fericirea devine un obstacol.(...) 

Adevărul secret al fericirii este că nu o putem atinge decât renunțând să o căutăm - nu pentru că am fi găsit-o, ci pentru că am înțeles că importantă nu e, în fond, doar o idee, un ideal, ci viața reală, așa cum este ea, fericită sau nefericită." 

(André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, Editura ART, 2008, trad. Marina Mureșan Ionescu)

Somnul național

Cu sobor de preoți, chemați să țină o slujbă de binecuvântare a poporului român, cu deja previzibilii militari, îmbrăcați de paradă, cu oficiali locali care și-au apăsat în neștire palma dreaptă sub țâța stângă (semn că îi doare la inimă când aud fanfara) a fost sărbătorită vineri ziua imnului național! Cu Majusculă.

Ritualuri laice, adorate de politicienii, care cu ocazia asta arborează afectate chipuri de îngropăciune, babe care se piaptănă într-o lume ce arde, totul doar pentru a fi sărbătorit un text pus pe o melodie!

Cărți grozave, în vara asta!

Am citit cu nemărturisibile delicii, în aproximativ o lună, câteva cărți pe care le-aș recomanda și dușmanilor. Acestea sunt: David Vann - Legenda unei sinucideri (nuvele, proză scurtă - dar solidă! o voce de-o sălbăticie aparte), Alessandro Baricco - Mireasa tânără (roman pe alocuri márquezian, pe alte locuri llosian, de-o împovărătoare senzualitate, cu atelierul scrisului & ars poetica la vederea cititorului, dar perfect integrate în flux), Billy Bathgate de E.L. Doctorow - o poveste vâltorească, o bulboană a scrisului american (portretul lui Doctorow atârnă pe același hol cu ale lui H. Miller, Updike, P. Roth, Auster etc).

Alt caz de puer aeternus

„Este, poate, o ultimă încercare a bărbaților de a-și salva masculinitatea. Asta înseamnă, pur și simplu, că anumiți tineri dominați de mamele lor își caută scăparea în lumea intelectului, fiindcă acolo mama, mai ales dacă este o femeie de tip pământ, cu un animus stupid, nu poate ajunge. 

Se strecoară de sub fustele ei în lumea intelectului, unde ea nu-l poate urma. Pentru că, inițial, este o încercare de a scăpa de puterea mamei și de presiunea animusului, prin intrarea în lumea cărților și a discuțiilor filosofice, pe care ei cred că mama nu le înțelege, manevra nu este total distructivă. 

Ei își creează astfel o mică lume proprie, discută cu alții și au satisfacția că fac ceva ce femeile nu înțeleg. În acest fel, ei se îndepărtează de feminin, dar își pierd masculinitatea pământească, ce rămâne în gheara mamei.”

Și aș putea continua să citez întregul volum: Marie-Louise von Franz - Problema Puer Aeternus, Nemira, 2016, trad. Anca Bodogae.

Răul banal

Trăim "în direct" banalizarea răului, așa cum a definit-o Hannah Arendt. Suntem condiționați să integrăm mai ușor anumite evenimente cu un caracter violent, cât timp acestea sunt mânate de o ideologie, de un scop oficial, de o Cauză ce-i împinge în "luptă" pe semenii (?) noștri dezaxați.

Suntem mai puțin dispuși să acceptăm Răul atunci când manifestările acestuia nu par să aibă un motiv de circulație "oficială" (dintre cele cu care suntem bombardați mediatic: foamete, șomaj, persecuții religioase, ultra-liberalism, criza economică etc).

În elanul conformist (și rău intenționat) de a identifica mereu mobíle sociale (comunitare) înapoia unor acte așa-zis teroriste, de ucidere în masă, am uitat de mobílele individuale, psiho-clinice! Convingerea mea este tot mai aprigă că, neîndoielnic, există un terorism organizat (ideologic), dar și, colateral, o contagiune masificată ce "activează" (trezește) tot soiul de psihopați anonimi în căutarea unei glorii postume.

Într-un fel pervers, dar greu de evitat, tocmai faptul că acești neica-nimeni de cartier sunt căutați cu servicii secrete, cu câini și cu armate de mascați le dă lor apă la moară! Mobilizarea asta ulterioară de forțe (& de mass-media!), pe care ei știu că o pot declanșa, cu un efort minim, încununarea unei vieți până atunci fără istoric, îi excită demențial și le dă un sens morții.

Stare

Gefühl der ohnmacht 

Populism

Treaba cu populismul nu e că acesta naște "monștri" ca Trump, ci taman invers: că unii, elite carismatice dezaxate (ca Trump), nasc (resuscitează) populismul! Populismul somnolează, permanent, gata oricând să fie activat, undeva în bulbul rahidian al masselor. 

 E ca și-n cazul evreilor. Antisemitismul "naște" evreii și nu viceversa.

Lisa Gerrard (Dead Can Dance) - Sanvean

Anticapitalismul

„Problema moralei evitate, adică a căutării vinovaților aiurea, în altă parte, este o problemă general umană. Sînt puțini oameni care se declară anti-capitaliști din convingerea că lumea în general este strâmbă și trebuie îndreptată prin acțiune umană. Cei mai mulți, imensa majoritate a anti-capitaliștilor trăiesc această stare și se poziționează astfel din invidie, egoism și chiar dintr-o frondă “anti” care este chemată să le mângâie orgoliul personal și să-i ajute să-și trăiască propria viață ratată.

Forța ideilor socialiste, de egalitate între oameni, nu trebuie luată în glumă. Oamenii pot fi seduși ușor, mai ales atunci când acumulează frustrări și pot deveni ușor sclavii unor utopii sau a unor modele false de tip societar. Istoria umană este plină de asemenea exemple. S-au purtat războaie, au izbucnit revoluții și s-au pierdut milioane de vieți în slujba utopiilor ce aveau în centrul lor ideea că oamenii trebuie să fie egali. 

Gândirea liberală consideră dimpotrivă că oamenii sînt diferiți de la natură, că nu dispun de aceleași, abilități și capacități, fiind indivizi distincți. În acest fel liberalismul recunoaște diferența dintre oameni. Pentru liberali, oamenii nu pot fi egali decât în fața legii, legea fiind singurul element chemat să niveleze social. Inegalitățile de ordin natural nu pot fi luate în discuție pentru că omul, indiferent cât ar acționa asupra lor nu le poate estompa. De aceea anticapitaliștii se vor concentra pe eliminarea diferențelor date de construcția socială umană.”

          Anticapitalismul - Dorel Dumitru Chirițescu, Dilema Veche 

Puer aeternus*

"Dacă un bărbat are o anima infantilă, va trece prin multe suplicii sentimentale și dezamăgiri, dar, după ce le-a depășit, începe să cunoască femeile și pe el însuși și atunci devine, cu adevărat, matur emoțional." 

"(...)Astfel și trebuie să se întâmple, pentru că singura vindecare a personalității infantile stă în suferință. Dezvoltarea personalității are loc doar în urma suferinței, ea nu poate fi ocolită. Nucleul infantil este inevitabil torturat." 

"Este mai bine să te comporți ca un copil și să-ți primești loviturile, pentru că astfel suferi și prima materia se transformă treptat." 

"Aș spune, de aceea, că sursa suferinței adultului este copilul din el; este ceea ce suferă, pentru că partea noastră matură ia viața așa cum este și, din acest motiv, suferința e mai mică." 

"Însă copilăria este marcată de tragedii atât de profunde încât putem afirma că partea noastră autentică este copilul din noi și aceasta este partea care suferă, cea care nu poate accepta realitatea sau care încă reacționează ca un copil în interiorul adultului, spunând: Îl vreau pe tot și dacă nu-l primesc, e sfârșitul lumii. Totul e pierdut." 

"Am putea spune, așadar, că sursa suferinței noastre este ceea ce e autentic în noi și naiv ca un copil."
___________________ *Marie-Louise von Franz - Problema Puer Aeternus, Nemira, 2016

Proteste. Franța

Ce altceva am putea aștepta de la o stângă stradală (debusolată intenționat de niște elite ideologice ce se revendică de la cel mai dement marxism), care la finalul iernii trecute a ieșit să manifesteze până și contra retragerii cetățeniei franceze persoanelor (dovedite și) condamnate pentru activități teroriste! Hollande, președinte fără statură, a retras legea.

Stă scris: stânga tembelă simpatizează în secret (?) cu teroarea menținută de islamul radical în Franța și se coboară până acolo încât nu are nici o zvâcnire morală (sau de conștiință), folosind radicalii islamici drept carne de tun pentru a-și perpetua clasica și revoluta luptă de clasă. Stânga militantă franceză a pus ideologia în mâinile islamului radical. Sper că e clar că nu mă refer la PS când spun "stânga", ci la mișcarea gauchistă subterană. O sumă de intelectuali nerezonabili, conectați la o masă decerebrată de elevi, studenți și muncitori sugari.

Alegând să continue greva, în condițiile unui înalt risc de atentat (& ținând cont de starea incertă a economiei), sindicaliștii sunt, o dată în plus complici, prin conștienta destabilizare a țării, cu potențialii teroriști, cu dușmanii Franței și ai lumii occidentale.