Pânda la gânduri

Aș plăti, uneori, ca să nu mai fiu gândit de alții. Le simt, le anticipez (probabil că în felul ăsta le și provoc) gândurile despre mine. Mici oaze de uitare sunt oricând binevenite. N-am ce căuta în gândurile cuiva care nu ține la mine. Mă sperie. „- Ești în gândurile mele” e cu totul altă muzică, rostit de iubit(ă). Însă e prea mult, invaziv, „să gândești”, fără permisiunea sa, o persoană care ți-e indiferentă inimii. E indecent, ba e o încălcare a intimității, curată aroganță, să-ți aduci, nitam-nisam, pe cineva legat fedeleș în gânduri...; fără a catadicsi măcar să pui la dospit o iubire pentru omul „gândit”, o pasiune devoratoare, o prietenie durabilă. Le interzic tuturor celor care nu mă iubesc într-unul din modurile schițate deasupra să mă răpească vreodată în mintea lor (ca să-mi dea, vai!, roluri imaginare; să mă măsoare cu ocalele lor înguste; să mă urce sau scoboare de pe podiumuri și eșafoduri). De-aș putea să mă surprind în flagrant în gândurile vreunuia dintr-ăștia - un străin, maniac al manipulării - confiscat acolo fie și pentru niște sutimi de secundă, l-aș soma pe respectivul (cu voce de cap, firește) să le oprească imediat șirul, să înceteze a-mi abuza spațiul intim și trupul virtual ca-n codru. Dar ce-am ajuns?