Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy Miller „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

La carnaval

acasă, 29X2010

Fătul pe care-l țin în mine, cu picioarele încovrigate turcește, uitându-se cu orbitele lui goale cum peretele secționează nostim soba de teracotă maronie; și neputința lui de-a întârzia căderea cu zgomot a serii.

Durerea ușoară de cap, localizată în frunte, în spatele ochilor și poziția ou, cu picioarele pe umeri, tălpile în piept, acoperind pudic sânii, dezvăluind cu nerușinare ceea ce e de dezvăluit: umbra și mirosul.

Cui îi pasă?

Lumea e rea și indiferentă - de cîte ori nu am spus asta în gînd sau cu voce tare, compătimind o victima, pe cineva care a suferit o umilință sub ochii nepăsători sau jenați ai celorlalți? E o replică automată, iar indiferența în grup nu-i tipic românească, ci tipic omenească (a se vedea, de pildă, the bystander effect - Darley și Latane). Se spune și, de data asta fără glumă, cercetătorii americani au arătat că unde-s mulți, indiferența crește, fiecare gîndindu-se că se vor preocupa ceilalți. Are cine să intervină, să salveze, să ajute. 

Totuși, asta nu e singura explicație - m-am surprins astăzi rea și indiferentă. Pentru că nu-mi mai încape în fața ochilor atîta suferință, afișată pe stradă în cele mai crunte feluri, de la desfigurare fizică la decădere morală. Nu mai pot. Nu mai pot vedea, nu mai pot primi, nu mai pot accepta cerșetoria, rugăciunea după bani, cîntul jalnic al întîrziaților mintal, mîna întinsă, bolboroseala după milă. E trist că și emoțiile respectă principii economice: suferința nu mai are valoare cînd e omniprezentă. Iar indiferența mea se întărește ca o carapace, așa încît dacă strigați după ajutor, s-ar putea să trec fără să aud. Asta în timp ce mă antrenez pentru a înțelege și a fi empatică. Și încă nu-i suficient de ironic...

Mai degrabă e ironic faptul că actele de caritate nu vin din preaplinul inimii, ci din altceva - eu mă gîndesc la o educație bună, strictă, care construiește „puterea de a face bine.” Dar școlile și bisericile sunt ocupate cu altele, timp în care urechilor le cresc pleoape (expresie din Orbirea, Elias Canetti) și fiecare om trăiește în sinea lui, izolat.

Elektrobank (sau împerecherea guguștiucilor)

Zice, în Elektrobank, că: Who is this doin' this synthetic type of alpha beta psychedelic funkin'? Și zice de mai multe ori ce tocmai vă spusei că zice. Deh, ca pentru retardați (căci doar „este de notorietate”: ăștia care fac și care ascultă electro sunt numai niște oligofreni, niște drogați și anarhiști), însă, orice-ar bârfi babele rigide ale muzicii, repetiția = mama transei. Chemical Brothers nu-s, ca să nu exagerăm și să ne înțelegem dintru început, nu-s chiar respectabilul Johannes Brahms. Câți și cine a(u) mai reușit, totuși, să redea cu atâta artă, folosindu-se niște aparate băgate-n priză (grrr, știu, robotică, porcării din astea sintetice, lume decăzută, relativismul moravurilor etc), gâlceava kilohertziană dintre curci și guguștiuci, surprinsă de cei doi britanici în crucea unei toride zile de august (aproape 22 gr C!) a anului 1997!? Am să-mi permit să dau tot eu răspunsul: - Nimeni! 

The Chems sunt nobilimea trip-hop/big beat-ului. De la primele sunete, la ei se remarcă fără dificultate că-s duși la școli, că au ascultat cu multă disciplină toate trucurile dansabile consacrate înaintea lor (au preluat, de exemplu, drept coloană vertebrală a producțiilor lor bătaia seacă de tobe a anilor șaptezeci) și că au clasă: sample-urile lor sunt mai acide, mai minuțios cernute, mai (al)chimice, melanjul mai versatil. Nu c-ar fi și mai raționale, să fim serioși: în deceniul nr. nouă al sec. XX era du grand retour fervoarea disco a anilor optzeci, cu accentele frenetice specifice apogeului, de astă dată! Au fost înregistrate și cazuri (greu numărabile) în care C.B. au remixat („highly sought after for remixes”) radio edit-urile altora cu un talent ce i-a făcut să pălească de invidie pe autorii originari.

Foarte posibil ca Dig Your Own Hole să fie cel mai bine realizat album al lor (din 7, dacă mă ține memoria). Este și motivul pentru care sfătuiesc ca orice scotocire internaută pe numele The Chemical Brothers să înceapă cu acest release (deși nu e primul!). Pentru inimile albastre, nu și pentru cele cu ispite suicidale, recomand: Where Do I Begin (dacă i-a fost cuiva dor de guguștiuci, îi regăsim și aici). În acest fel, fiecare are șansa să-și dea singur(ă) răspunsul. Trăim în epoca interactivității. Și a neatingerii!

'Whatever Lola Wants'

Vorba cântecului: ce lume mai e și aia în care doar maniile te țin în echilibru? Secretul e să  urmezi cu precizie același ceremonial despre care știi că-ți ajută să nu te descumpănești. Cum ar fi: a desena un triunghi, insesizabil și cam obtuz, cu degetul - A. la tâmplă, B. pe limbă, C. pe filele cărții - A. înapoi la tâmplă. Sau gestica monomană a fumătorului. Fumătorii „sentimentali” ai lui Grillet își înmoaie trabucul, pentru savoare, în vaginul nimfetelor docile. Un alt fel de triunghi, așadar.

Duhnește a fum de țigară! Albinele fumează seara pe pervaz, Lolenka. Geamurile larg deschise. De la ultimul etaj la parterul stupului, fumul circulă nestingherit dintr-o încăpere într-alta. Regina nu-i acasă. Unii ar face sex, însă cu dragoste, întrebându-se prostește la final, deșirați de îndoieli: oare m-a iubit? Oare m-a iubit, adică: o viață? sau oare m-a iubit, adică: o noapte. În noaptea asta! Continuă să rămână, oare, atât de important, Lola, dacă tot ți-ai răscrăcănat dinaintea domniei sale miriapodele descălțate, ce fu aia: iubire sau sex fără inimă? Și dacă s-ar dovedi că fu numai sexfărăinimă ce te vei face? Îl iei înapoi, hm? Îl declari nul?

Philippe Pache

Ești nul! dar el nu înceta să se uite aspru înspre mine, mă pândea cumva orgolios, îndrăzneala ultimă a lașului, să mă surprindă în timp ce i le privesc, cum i le estimez și eu din priviri, mă privea privindu-le; sațietatea meșteră a unui pantofar timid fără scăpare, cu cliente multe și cumpărătoare puține, toate aplecate asupra încălțărilor noi de vară, cu pielea întinsă pe trupul lor ca pe tobă, prăjită cu sare, bine, numai cu sare, fără alte ingrediente, fără mirodenii. Piele coaptă și sare. Și-n ochi: mirarea ta, Lolenka. Mirare că nu ne facem praf. Că încă ne ținem laolaltă. Să ne ținem, qu'en dira-t-on!

Mă privea complice omulețul Lolei, ghemuit pe vine la podea, cerșindu-mi părerea, mă lua părtaș?, ba parcă mai curând a dojană, moralizator - trebuie să mă hotărăsc până la urmă cum mă privea. Cum își plimba el ochii încinși de la mine la sandalele cele noi ale împărătiței libelulă - cu frunte înaltă, sprâncene înalte, am recunoscut îndată degețelele scurte ale Lolenkăi. Mantaua brună a pielii tale de iulie. Bronz până și-n locurile umbroase. Bronz în crăpături, în pliuri, în ridurile de expresie. Cum îmi dibuia el lăcomia, ca s-o prindă în laț, s-o neutralizeze?...

Singur la tejghea toată ziulica, pantofarul Lolei ajuta mamele la probat, proba fiicele mamelor, în prezența mamelor - proba picioarele fiicelor, și mințea temeinic asupra calității mărfii. Asudând, mai aruncă un ochi afară, în stradă, prin prea numeroasele-i vitrine. Dând ascultare străzii, ațipind cu piciorul creț al libe-lolei în palmă, tresărind, părându-i că percepe în calmul gros, tăcut, al caniculei, effleurements de pieds nus, furișări ce se sustrag căutăturii sale avide. Călcat în picioare de fiecare talpă albă ce nu-i trecea pragul.

Mobilarea vidului

Scrisul - fantomatica mea „cucerire” săptămânală. Dar eu știu că aș putea mai bine de-atât. Câteodată încropesc, or încropeala nu mi-e mereu însoțită de inspirație. Alteori, mă joc. Dar rezultatul jocului nu iese neapărat pe înțelesul tuturor.

Nimicuri. Îmi place să am cui ura la mulți ani fără ghilimele. Îmi place să pot deschide geamul, dimineața, până-mi fac toaleta, și să-l las așa, fără grijă. Mi-ar mai plăcea să fac planuri de drum, în mod liber, să vibrez în așteptarea șoferului sau a trenului. Să respir diminețile cu aer tare, străin, de pe unde mi-e dat să umblu. Ador străinătatea! Departe de a mă speria.

Vechile mașini Dacia; le recunosc după zgomotul de motor de frigider ce le precede în trecerea lor pe stradă. Chinul unei ambalări excesive, peste puterea de tracțiune. Sunetul de improvizație. De invenție neomologată.

„N-am încredere în ultimele zile din iunie, dar am constatat deseori că-mi plac persoanele născute vara.” (I. Bachmann - Malina)

Fetele astea; nu se poate spune că le dorești. Nu pe ele pe vrei! Ceea ce ne dorim e să le înșfăcăm frumusețea. Să le-o arestăm. „Imperceptibilul în perceptibil” - vorba lui Nádas Péter. Vrem să palpăm  frumusețea după poftă și, încolo, s-o păstrăm într-un loc numai pentru noi. Eu cu frumusețea. În nădejdea că, astfel, vei avea curajul să o privești cu nesaț. Să o privești în ochi, de-a dreptul. Ceea ce, pe stradă, nu îndrăznești decât preț de câteva secunde furișe. După care urmează prăbușirea.

Nicole Krauss

M-am tăvălit impudic cu Istoria iubirii, la vremea ei, și tare ar merita din parte-mi o relectură și-o cronică. În acest sfârșit de săptămână, însă, odată cu newsletter-ul de la NYT - Sunday Book Review, am descoperit-o pe Nicole Krauss și în deplinătatea universităților sale fizice, deloc de neglijat! Ceea ce m-a, realmente, fascinat, trebuie să mărturisesc, a fost ilustrația copertei I a ediției germane (și neerlandeze) - foto) - Die Geschichte der Liebe, mai potrivită cu tonalitățile „istoriografice” ale conținutului: o frumoasă figură semitică, les années folles, a cărei privire se lasă cu efecte meduzice asupră-mi; de departe mult mai grăitoare decât găselnița (nici aceasta de lepădat a) d-nei D. Comănescu, dacă dumneaei i-o fi aparținând... A, și o nouă carte a lui N.K. - 'Great House', despre care scrie, elogios, Rebecca Newberger Goldstein:

(c) NYT

What gives the quickening of life to this elegiac novel and takes the place of the unlikely laughter of “The History of Love”? The feat is achieved through exquisitely chosen sensory details that reverberate with emotional intensity. So, for example, here is George Weisz describing how, when his clients speak of their lives before the war, “between their words I see the way the light fell across the wooden floor. . . . I see his mother’s legs move about the kitchen, and the crumbs the housekeeper’s broom missed.” Those crumbs are an artist’s true touch. They demonstrate how Krauss is able, despite the formidable remove of the central characters and the mournfulness of their telling, to ground “Great House” in the shock of immediacy. 

Krauss has taken great risks in dispensing with the whimsy and humor that she summoned for her tragic vision in “The History of Love.” Here she gives us her tragic vision pure. It is a high-wire performance, only the wire has been replaced by an exposed nerve, and you hold your breath, and she does not fall.

Schmalzbrot mit Zwiebel

Am parcurs cu mare poftă câteva zeci de pagini din Guermantes! Pentru unii ar putea părea incomod de crezut că o asemenea lectură se poate face și pe nerăsuflate, dar... Parcă mă tămăduia fiecare rând al lui Proust. Fiecare nou detaliu caracterial sau vestimentar, fiecare nouă bârfă de salon. Mă „vindecă” până și de propriu-mi scris. Și de „Discipolul” lui Murdoch. Scrisul-total al francezului are efectul unui tratament asupra înșelătorului entuziasm ce mai apare câteodată la întâlnirea cu literatura so-and-so. Murdoch are forță! Murdoch este una dintre romancierele „prin excelență”. Însă Proust deține harul de a-ți face o cură bună, o spălătură literară, să nu zic clismă (poate place cuiva!), după care te simți neapărat mai împlinit, mai înfipt în seara pe cale a se topi într-o nouă noapte insuficientă.

A mânca pâine cu untură e deja un gest identitar - în epoca asta în care nici un gest uman, oricât de banal, nu scapă nedefinit, neîncadrat, nerecuperat, conform trendințelor. Mușcând din pâinea cu untură - pistruiată cu boia, sare și cu (după  gustul austriac de la țară) ceapă roșie, tăiată fin, cu mosorul bunicăi - sunt eu din nou. Sunt urmașul alor mei. Sunt ardelean. Pâinea unsă cu untură de porc era însoțitoarea mea preferată în timpul lecturii. Presăram peste dânsa o ninsoare de boia roșie de Szeged: puf! puf! Mirosul ei necioplit, de sex în tindă, face nările să freamăte, dar inima - culmea!, dacă nu ești cardiac - se liniștește ca prin minune, cuprinsă subit de Gemütlichkeit. Nu am avut nicicând vocație de vegetarian! Mă pricepeam numai la a-mi așterne ca să vegetez. Iar salatele le savurez mereu exclusiv ca lubrifiant pentru carne. Duminica. Joia serveam, de asemenea, carne? Vezi că nu mai țin minte?

Céline în turneu

Célinian din născare (bineînțeles, fără să fi fost conștient de asta), mi-ar fi drag să mă prezint și eu în la plus petite salle du théâtre du Lucernaire à Paris, unde „se joacă” Céline: cadru intim, apropiere maximă, or L.F.C. e un autor de care m-aș fi apropiat cu drag (unul dintre puținii), reparatoriu, din solidaritate, în carne și oase; murmurele, ticurile verbale, ezitările actorului fac parte din joc, din adevăr.

Mă gândeam că, prigonindu-l de-așa natură pe L.F.C, francezii s-au situat într-un flagrant ratat, o tentativă struțească de-a se autoabsolvi în masă - arzând pe rug țapul ispășitor - de preacurvirea lor solară cu naziștii pe toată durata războiului. Curvăsăria ipocrită (sau neutralitatea binevoitoare?) a unui popor - dar asta sună deja a plenoasm, când vorbim de francezi!

Să plătească, adică, unii ca el pentru toți cei care au trădat, dar și pentru lașitatea Franței față cu invazia germană din 1941, pentru rușinoasa ușurință a capitulării.

„De la Călătorie (la capătul nopții, n.m.) mi se trage tot răul... mie cei mai răi dușmănoși înverșunați mi-au venit din Călătorie... Nimeni nu mi-a iertat Călătoria... de când cu Călătoria m-am aranjat.” (De la un castel la altul)

Între timp, francii și-au mai venit în fire și iată-i „recuperând”. Un articol ce trebuie absorbit imediat: Louis-Ferdinand Céline est à Paris. Pentru a sesiza ce pierdem, stând aici și, de exemplu, despicând-o pe inspida H.M. în paișpe.

Neîntâmplare

Se cuvine să marcăm acest moment de restriște cu cele 10 minute ale piesei (te semilunești, te crucești ascultând, promit!) și să ne resemnăm, care cum (dacă, unde, când mai) poate:

Moby Face it

În memoria neîntâmplării.

Lloseanu

Jurnaliștii români și-au dat toată silința, măcar că n-au avut prea mult răgaz la dispoziție, să-și adune la timp documentația pentru a încropi articolele post-Nobel (oricum, ei intră numai pe net, care ziare băștinașe mai trimit corespondenți culturali astăzi? puține!). Vestea proastă alta e, și anume: că nici măcar câinele d-lui M. V. Llosa nu este de origine română!... Iar grădinarul, menajera, șoferul, până și mătușile decedate ale condeierului provin de pe alte meleaguri, de peste mări și țări, nici o legătură cu spațiul mioritic. Dezamăgire cruntă prin redacțiile patriei în acest an.

Și-acum, între noi: Llosa e mai mare decât Nobelul tocmai primit. Poate că pe el, la 74, îl consolează. Pe mine, însă, nu. Nici nu mi-e lesne să uit cum a fost ținut, an de an, în anticameră. Cu câteva notabile excepții, numărabile pe degetele de la mâini și picioare, Nobelul pentru literatură a scos din nedrept anonimat - hrană pentru snobilimea livrescă, care citește cu prioritate ceea ce e bine ștampilat - autori obscurași, cu scriitură corectă, întocmită fidel după regulile universale ale creative writing. 

Llosa vine și conferă el consistență și Nobelului, îl (re)umple el de conținut! Pe nedrept, zic. Nobelul nu-l merită pe Llosa. Că, la anul, se va da iarăși politic, presupun. Un alt obscuraș, călduț, corect, dar trecut temeinic prin Africa, cu o balenă salvată la activ; o feministă, un fost luptător în Brigăzile roșii, cu măcar treizeci de zile de închisoare (trimis acolo de-un regim de dreapta!); un roman cu titlul, ăăă, Guantanamo, de pildă: o carte „demascatoare”, despre umilințele aplicate unor teroriști umaniști, de treabă, care nici nu apucaseră să ucidă ca lumea, în închisorile secrete americane; „o privire profundă, din interior,” asupra capitalismului corupt și exploatator. Hm? Ce spuneți?

Brand New Funk

Nu de puține ori mi-e dat, în toiul plimbărilor mele triste și solitare prin memoria afectivă, să bag de seamă că relația mea ambiguă cu drumandbass-ul a încremenit cam pe la primele iubiri: Adam F, Goldie, Dieselboy, E-Z Rollers, LTJ Bukem -  Watercolours(!).

E adevărat, illo tempore, dnb era o artă! Nu era făcut la malaxor, în serie, plus că tocmai scăpase de vornicii aceia rasta, ce-și lătrau „jamaicaneza” lor de rahat peste bunătate de piesă. Ci era curat, limpede ca Ozana cea frumos curgătoare, viclean, sexy, gata vintage-zat. Iar la Adam F, beat-ul fiind deja rupt în cele două lovituri principale, păstrate și astăzi. Astăzi, însă, ceea ce se produce mă obosește peste măsură. Și „jamaicanezii” s-au întors (auzi: „Bună seawa, Timishoawaaa!”)

Dnb era, în muzica de club underground britanică, ceea ce am putea numi fără teamă o „expresie artistică” (subculturală, dar...). Abia apăruse. DJ-ii îl așezau pe platan din vârful degetelor, cu pioșenie. Din rezultatele obținute, scoase pe piață, se observa cu timpanul liber că oamenii aceia petrecuseră ore și zile bune închiși în studio, pentru a scoate mustul din sintetizator. Ba mai chemau alături, pentru armonizare, fuzionare și condimentare, și câte o voce feminină, de jazz nou, sau câte un basist nebun, un slapist - frenetic al ritmului, care (dimpreună cu „tobele”) făcea minuni! De Brand New Funk mă leagă aducerea aminte a unui irepetabil, clujean, delahoya, când am reușit să încropim și să deplasăm acolo cea mai numeroasă și mai pestriță delegație ineuană. Era piesa-generic, pe care defilau prin fața lui Mátyás király camioanele cu DJ și dansatoare.

De exemplu: Adam F - Brand New Funk
Dar și Jaxx ori Metropolis și toate celelalte tunes de pe albumul Colours! Nu uităm Goldie cu Mother. Am „extras” cu precădere mostre dansabile. Însă aceștia au și piese de (întins pe) canapea: Goldie - Sensual.

Dulce densitate

 Petru Popescu - Dulce ca mierea e glonțul patriei

Minute în șir, m-am strămutat neliniștit dintr-o cameră într-alta, negăsindu-mi locul după încheierea lecturii acestui roman de (ținut pentru) zile mari! Mândru că-s contemporan cu un asemenea romancier român! Întristat, realizând că nu are posteritate; cu excepția domnilor Agopian, Cărtărescu, Vosganian - fiecare dintre aceștia trei, însă, de-o cu totul altă factură literară. Cred că de la Spaima lui V. Makanin nu am mai simțit căzând așa asupră-mi strania compulsie de „a ține doliu” de lectură, de-a nu mai citi, o vreme, nimic. Petru Popescu este unicul „elev” al unei școli beletristice deschisă de el însuși. Cronicari de seamă, de la Al. Călinescu și M. Iorgulescu, la Eugen Negrici, cad de acord asupra tristei excepționalități a scrisului lui P. Popescu. Am scris despre roman, cu simțământul nedezmințit că tocmai săvârșeam o impietate. Cred că, în locul clasicei lecturi, aș fi putut la fel de bine să miros cartea, să o ascult, să o mângâi. Așa bine mi-a căzut. Atâta rău mi-a făcut! Scriitorul acesta, pur și simplu, murea pe mașina de scris!

Cred că avea treizeci de ani. Părea de douăzeci și șase. Una din acele femei care arată de douăzeci și șase, netrădând prin nimic vârsta adevărată, și totuși au treizeci, nu se poate să aibă mai puțin. O anumită densitate a mișcărilor, a vocii. O grație mai plină, O frumusețe mai grea. Avea treizeci de ani, și am simțit că eu am numai douăzeci și trei.

Dedesubt, morții simțiseră noaptea orașului. Ieșeau din adăposturi, se întâlneau în bezna coridoarelor lungi, recunoscându-se pe tăcute, se adunau în soboare și cântau grav, coruri gigantice vibrau surd în pământ, mișcări zguduiau scoarța, pași repetați furnicau prin straturi tălpile noastre. Erau peste tot. Sub noi, în jur, pitulați în fiecare umbră, deasupra, în cerul cu arătări, în care luna trecea ca o navă funebră. (...) I-am închis cu totul, într-o îmbrățișare în care nu ne mai deosebeam. Tremuram de frig, frigul venit de peste tot, și din adâncul meu.

Octombrie

...a lăsat pe dealuri covoare galbene şi roşii. La noi, doar planuri megalomaniace de preaslăvire a Paraschivei, risipă dezmăţată în cinstea unui oraş care nu există şi previziunea unor aglomeraţii umane epocale. Abia aştept :| Între timp, viaţa virtuală continuă.

__

*poză de-a lui Recuenco, de aici.