Prelungile umbre ale fricii

Revin acasă depersonalizat, pachet de nervi fără tutela unui sistem nervos central. Om fără inteligenţă emoţională. Doar cu afecte şi zvâcniri umorale. Obosesc după două pagini de ziar, citite în diagonală, arunc ziarul pe podea, în dezordine, mă întind în pat şi încerc să adorm, încolţit de spaima că în următoarele secunde telefonul (nu) va suna. Sunt înfricoşat a priori de clipa în care tăcerea va fi spartă de sonerie. Fără greş, acel moment vine.

Trăiesc în voluptatea nevoii de a abandona. Mă excită gândul renunţării. Să mă opresc, să călăresc timpul ca-n copilărie. M-aş bucura să am un copil, dar ştiu că, privindu-l, aş plânge în ascuns, în fiecare zi, jelindu-mi libertatea pierdută.

Îmi doresc să fiu librar. Să număr, să cataloghez, să aranjez cărţi. Să ofer, să recomand, să vorbesc clienţilor despre cărţi. Ca un cititor, nu ca un critic, de bună seamă.

Informitate - rezultatul unei zile de lucru. Sunt inform, aşa cum mi-e vocea la ora asta.

Lolite ce se dau în spectacol, unduindu-şi coapsele încă fragede. Pentru cât timp încă fragede? Frăgezimea, în zilele noastre, poate dura doar doi ani. Ca mâine, boţul acela de carne neastâmpărată va lâncezi inert şi neputincios la atingeri.

În cameră, îndur în continuare efectele blestemului informaţiei. Calc şi dorm pe ziare şi reviste. Le păstrez pentru câte un articol sau, câteodată, pentru o zicere care mi-a plăcut. Apoi, o zi-două mai încolo, uit cu desăvârşire şi pagina, şi textul care mai ieri îmi atrăseseră atenţia. În sfârşit, cu durere, mă hotărăsc să le arunc. Dar niciodată pe toate! Tot timpul păstrez câteva pe care le arunc un pic mai târziu.

Visez frecvent un fel de orăşele medievale, cu parcuri verzi, cu „obişnuita” catedrală gotică în centru (da, o forma mentis ardelenească), proaspăt zugrăvită (aşa cum se obişnuia pe atunci, şi cum noi nu mai ştim!): un paradis burghez. Visez iarăşi casa mea, de astă dată e vorba de o wagen haus. Visez clădiri lungi, cu multe odăi de o parte şi de alta a culoarelor labirintice. Extazul posesiunii. Sunt stăpânul casei. Întâlnesc acolo bunici şi străbunici de-ai mei, personaje ale copilăriei mele, care, la rându-le, nu mă recunosc! Aceleaşi camere încărcate, tapetate greoi, covoare, mobile masive, tablouri. Bucuria mutării acasă.

În contra distanţei mele respectuoase faţă de teatru: am numeroase momente când îmi doresc să fiu şi chiar sunt ALTCINEVA. Intru într-un (alt) rol. Dar se întâmplă să fie doar un rol şi îl joc cu rigiditate. Uneori, doar pe hârtie, printre semne. Sau pe monitor.

Vise uitate imediat ce s-au „consumat". Vise care îţi asigură combustibilul pentru o zi întreagă. Şi ce bine e când mintea îşi face treaba şi produce o cantitate îndestulătoare de fantasme cotidiene.

În săptămânile din urmă, am jucat la cacealma. Mi-am dorit senin să clachez, să cedez, să mi se ivească motive de a renunţa. Am vrut să fiu bolnav, ca să mă pot retrage în cele din urmă. Stupoare - voluptatea şi claritatea gândului renunţării m-au făcut mai trainic şi chiar mai prolific.