Fragilitatea şi tragismul vieţii Sylviei Plath, pe lîngã circumstanţe cultural-istorice, precum mişcarea feministã, au fãcut din romanul The Bell Jar o carte-simbol. Prin urmare, un monument intagibil, iar ca orice monument, supra-apreciatã. O carte cu valoare adãugatã.
Întîi, biografia autoarei îi adaugã în valoare (dupã formula clasicã: destinul tragic): episodul sinucigaş de la 20 de ani, tratamentul cãderilor nervoase cu electroşocuri, o modã a anilor ’50, atmosfera irespirabilã a ipocriziei, despotismul cu mãnuşi al relaţiilor dintre femei şi bãrbaţi – sunt toate descrise în roman. Tentativa disperatã a Sylviei Plath de a avea o familie perfectã (din nou, formula: un cãmin fericit), limitarea perspectivelor pentru o minte sclipitoare ca a ei doar pentru faptul cã s-a nãscut cu cîteva decenii prea devreme, fragilitatea structuralã explicã fãrã îndoialã tonul romanului The Bell Jar.
Apoi, aprecierea e alimentatã de neputinţa şi de jena pe care o avem aproape toţi în faţa tulburãrilor nervoase, un teritoriu cunoscut pentru puţini, incomplet, diferit, întunecat. Simţim cã se cade sã ne purtãm cu delicateţe şi compasiune, sã înţelegem chiar dacã nu înţelegem. Fiindcã întrebarea rãmîne, împotriva tuturor teoriilor: Cum este posibil ca mintea/sufletul sã se deregleze?
Cãderea nervoasã a lui Esther Greenwood, felul în care îşi descrie senzaţia de inutilitate şi indiferenţã, coborîrea ei tot mai mult în sine, încercãrile de sinucidere sunt experienţe care pot ajunge direct la sensibilitatea cititorului. Stilul în care sunt ele scrise mi se pare însã palid şi superficial. Efectele sunt la fel de rele precum cele pe care le-ar avea un stil bombastic, catastrofic: desensibilizare, plictisealã, nerãbdare. În încercarea de a atrage atenţia asupra unei drame, care e, de fapt, drama propriului conflict intern, Sylvia Plath nu face decît sã dramatizeze istoria unei fete rãsfãţate.
Recunosc însã cã lectura m-a provocat cu aceeaşi întrebare valabilã de secole: citim o carte în contextul în care a fost ea scrisã (perspectiva istoricã) sau o citim din perspectiva prezentului? Argumente valabile existã pentru fiecare dintre interpretãri. O perspectivã istoricã ne aduce mai aproape de înţelegerea a ceea ce a scris autorul, influenţat de factori structurali, dar şi de circumstanţe. Cealaltã abordare renunţã la factori atenuanţi, accentuînd felul în care se raporteazã textul în sine (dar existã text în sine?) la prezent, ce mai spune el azi, cît este de actual.
Dacã aplicãm un şablon istoric asupra romanului The Bell Jar, apar explicaţii care justificã tonul narativ, întîmplãrile, sentimentele transcrise: o cãdere nervoasã din cauza unor motive neconvingãtoare acum are sens pentru anii 1950, date fiind presiunea asupra tinerelor fete de a-şi gãsi un soţ, setarea lor pentu cãsãtorie, atitudinea ipocritã a femeilor mai experimentate, tendinţa de control din partea bãrbaţilor. Pentru cineva cu ambiţii intelectuale, conştientizarea unei atmosfere atît de constrîngãtoare înseamnã, de cele mai multe ori, colaps. Astfel, The Bell Jar este o carte despre maturizare, mai corect spus, despre o pseudomaturizare, pentru cã, dupã electroterapie (patched, retreaded and approved for the road), Esther este imaturã emoţional, fragilã. Poate cã The Bell Jar ne spune cum devenim adulţi înainte de a fi pregãtiţi pentru asta.
Din perspectiva prezentului însã, istoria lui Esther nu are atîta profunzime şi semnificaţie. Problemele ei existenţiale par ridicole cititorului de azi, depresia apare ca fiind fãrã noimã (de prea mult bine), pare cã personajul cautã cu încãpãţînare experienţe la limitã, rãceala cu care inventariazã metodele prin care s-ar putea sinucide este neconvingãtoare. Superficialitatea nedumereşte, Esther este mai mult o depresivã glamorous.
Tocmai pentru cã intuiesc gravitatea depresiei, precum şi cît este de rãspînditã, şi cã nu vine niciodatã singurã, nu mi s-a pãrut convingãtoare cartea Sylviei Plath, care probabil stîrneşte compasiune, identificare cu personajul, o slabã empatie. Fãrã susţinerea destinului tragic şi a gravitãţii subiectului, cartea nu rezistã. Ori, mi se pare nedrept, prin comparaţie, ca altele, precum Urme de paşi sub apã, mai puternice în aceeaşi zonã e depresiei şi tentativelor de sinucidere, sã fie ignorate sau uitate.
(recenzie aparuta pe bookblog)
Întîi, biografia autoarei îi adaugã în valoare (dupã formula clasicã: destinul tragic): episodul sinucigaş de la 20 de ani, tratamentul cãderilor nervoase cu electroşocuri, o modã a anilor ’50, atmosfera irespirabilã a ipocriziei, despotismul cu mãnuşi al relaţiilor dintre femei şi bãrbaţi – sunt toate descrise în roman. Tentativa disperatã a Sylviei Plath de a avea o familie perfectã (din nou, formula: un cãmin fericit), limitarea perspectivelor pentru o minte sclipitoare ca a ei doar pentru faptul cã s-a nãscut cu cîteva decenii prea devreme, fragilitatea structuralã explicã fãrã îndoialã tonul romanului The Bell Jar.
Apoi, aprecierea e alimentatã de neputinţa şi de jena pe care o avem aproape toţi în faţa tulburãrilor nervoase, un teritoriu cunoscut pentru puţini, incomplet, diferit, întunecat. Simţim cã se cade sã ne purtãm cu delicateţe şi compasiune, sã înţelegem chiar dacã nu înţelegem. Fiindcã întrebarea rãmîne, împotriva tuturor teoriilor: Cum este posibil ca mintea/sufletul sã se deregleze?
Cãderea nervoasã a lui Esther Greenwood, felul în care îşi descrie senzaţia de inutilitate şi indiferenţã, coborîrea ei tot mai mult în sine, încercãrile de sinucidere sunt experienţe care pot ajunge direct la sensibilitatea cititorului. Stilul în care sunt ele scrise mi se pare însã palid şi superficial. Efectele sunt la fel de rele precum cele pe care le-ar avea un stil bombastic, catastrofic: desensibilizare, plictisealã, nerãbdare. În încercarea de a atrage atenţia asupra unei drame, care e, de fapt, drama propriului conflict intern, Sylvia Plath nu face decît sã dramatizeze istoria unei fete rãsfãţate.
Recunosc însã cã lectura m-a provocat cu aceeaşi întrebare valabilã de secole: citim o carte în contextul în care a fost ea scrisã (perspectiva istoricã) sau o citim din perspectiva prezentului? Argumente valabile existã pentru fiecare dintre interpretãri. O perspectivã istoricã ne aduce mai aproape de înţelegerea a ceea ce a scris autorul, influenţat de factori structurali, dar şi de circumstanţe. Cealaltã abordare renunţã la factori atenuanţi, accentuînd felul în care se raporteazã textul în sine (dar existã text în sine?) la prezent, ce mai spune el azi, cît este de actual.
Dacã aplicãm un şablon istoric asupra romanului The Bell Jar, apar explicaţii care justificã tonul narativ, întîmplãrile, sentimentele transcrise: o cãdere nervoasã din cauza unor motive neconvingãtoare acum are sens pentru anii 1950, date fiind presiunea asupra tinerelor fete de a-şi gãsi un soţ, setarea lor pentu cãsãtorie, atitudinea ipocritã a femeilor mai experimentate, tendinţa de control din partea bãrbaţilor. Pentru cineva cu ambiţii intelectuale, conştientizarea unei atmosfere atît de constrîngãtoare înseamnã, de cele mai multe ori, colaps. Astfel, The Bell Jar este o carte despre maturizare, mai corect spus, despre o pseudomaturizare, pentru cã, dupã electroterapie (patched, retreaded and approved for the road), Esther este imaturã emoţional, fragilã. Poate cã The Bell Jar ne spune cum devenim adulţi înainte de a fi pregãtiţi pentru asta.
Din perspectiva prezentului însã, istoria lui Esther nu are atîta profunzime şi semnificaţie. Problemele ei existenţiale par ridicole cititorului de azi, depresia apare ca fiind fãrã noimã (de prea mult bine), pare cã personajul cautã cu încãpãţînare experienţe la limitã, rãceala cu care inventariazã metodele prin care s-ar putea sinucide este neconvingãtoare. Superficialitatea nedumereşte, Esther este mai mult o depresivã glamorous.
Tocmai pentru cã intuiesc gravitatea depresiei, precum şi cît este de rãspînditã, şi cã nu vine niciodatã singurã, nu mi s-a pãrut convingãtoare cartea Sylviei Plath, care probabil stîrneşte compasiune, identificare cu personajul, o slabã empatie. Fãrã susţinerea destinului tragic şi a gravitãţii subiectului, cartea nu rezistã. Ori, mi se pare nedrept, prin comparaţie, ca altele, precum Urme de paşi sub apã, mai puternice în aceeaşi zonã e depresiei şi tentativelor de sinucidere, sã fie ignorate sau uitate.
(recenzie aparuta pe bookblog)
5 comentarii:
Nu am citit cartea, dar ingenuitatea crudă, bine temperată din următoarea formulă m-a cucerit, ţinându-mă de partea recenziei:
"coborîrea ei tot mai mult în sine, încercãrile de sinucidere sunt experienţe care pot ajunge direct la sensibilitatea cititorului. Stilul în care sunt ele scrise mi se pare însã palid şi superficial."
Am citit cartea in primavara acestui an, deci inca imi este vie in memorie si inca ii mai simt gustul.
Eu am interpretat 'raceala cu care inventariaza metodele prin care s-ar putea sinucide', si alte pasaje care denotau o oarecare superficialitate, ca pe o tentativa de detasare de sine, de a 'face misto' de drama (inchipuita sau nu) pe care o traia.
Cit despre intrebarea daca este 'posibil ca mintea/sufletul sã se deregleze', parerea mea este ca da. Am avut o colega de grupa care datorita unei deceptii in dragoste a ajuns in ultimul an de facultate, dupa doua tentative de sinucidere si caderi dramatice, sa fie tratata cu electrosocuri. Ce a mai ramas din ea e teribil de dureros pentru toti cei care am cunoscut-o 'inainte'.
Deci se poate ca un comentator să aibă o părere diferită şi să şi-o exprime cu delicateţe (pentru mine, asta e şi un semn că nu a citit degeaba ce a citit până în prezent). O spune un nedelicat... :(
Deci e posibil ca un vizitator cu stăpânire de sine, cum e domnişoara Klara, să spună în cuvinte bine alese, nefrustrate că "a citit altă carte", fără a face referiri ad personam la adresa autoarei recenziei (cum că s-ar fi blazat, că sunt şocante opiniile ei, că este influenţată de terţi).
Cred că niciodată nu am citit cu mai multă mulţumire, plăcere şi cu mai multă deschidere o opinie contrară pe acest blog. Mulţumesc, Klara! Eu m-am referit doar la stil, răspunsurile concrete ţi le va da, pesemne, Hiacint.
Cristian, singurul meu merit este ca incerc mereu sa pornesc de la speranta ca marea majoritate dintre noi sintem deschisi, flexibili si toleranti. O opinie diferita nu e neaparat mai buna sau mai rea, e doar alta.
Am avut odata un profesor care ne-a spus: "Eu nu ma voi scandaliza nici daca imi veti spune ca Hitler este eroul vostru personal. Va respect opiniile si va combat doar argumentele." Mi-a placut:)
Excelent! O opinie diferită, luată drept afront personal - iată ceva greu de egalat întru tâmpenie. Ne putem enerva, supăra (între prieteni), dar nu ne împiedică nimeni să contraargumentăm şi nu să dăm leşinaţi din aripioare, că, vai!, nu mai eşti persoana de care m-am îndrăgostit.
Dezacorduri personale, zic eu, se pot dezbate pe email.
Trimiteți un comentariu