Teatru moral
Cum altfel ar putea fi numită o carte despre moarte? Teatru moral. Asta e ceea ce face Philip Roth cu personajul său, oricine-ul generic, aflat în pragul morţii, urmărit în detaliu, analizat la un microscop pentru gînduri şi fapte. Everyman este, în toate amănuntele sale morbide, o carte despre intensitatea vieţii, despre nedreptatea de a fi muritor: oamenii nu acceptă niciodată că moartea are sens, deşi îi pot găsi explicaţii, circumstanţe, îşi pot fabrica mijloace de apărare.
Însă cartea lui Roth nu are nimic evident moralizator, scrisă la rece, cu o austeritate stilistică care năuceşte de la prima pagină. În plus, răceala, aparenta lipsă de interes pentru stil sunt importante pentru a valida o idee de-a autorului, conform căreia între carte şi cititor nu ar trebui să stea nici o mediere, fie ea reprezentată de critic, reclamă, exces stilistic.
Discuţia este nesfîrşită şi fără rezolvare: ce îl face pe un scriitor să fie scriitor? Faptul că scrie sau că scrie bine (bine însemnînd pe gustul publicului, pe gustul criticilor, în ton cu spiritul vremii sau împotriva lui)? Că este publicat? Că este citit ? Un amestec de întîmplări imposibil de decantat ? După cum văd eu lucrurile, fără mediatorii a căror utilitate o pune la îndoială Philip Roth, atît scriitorul, cît şi fiecare cititor ar fi singuratici, unul cu ceea ce scrie, celălalt cu ceea ce, din întîmplare, ajunge să citească.
Discuţia este nesfîrşită şi fără rezolvare: ce îl face pe un scriitor să fie scriitor? Faptul că scrie sau că scrie bine (bine însemnînd pe gustul publicului, pe gustul criticilor, în ton cu spiritul vremii sau împotriva lui)? Că este publicat? Că este citit ? Un amestec de întîmplări imposibil de decantat ? După cum văd eu lucrurile, fără mediatorii a căror utilitate o pune la îndoială Philip Roth, atît scriitorul, cît şi fiecare cititor ar fi singuratici, unul cu ceea ce scrie, celălalt cu ceea ce, din întîmplare, ajunge să citească.
Pulsiuni
Revenind la Everyman, viaţa scrisă a personajului este construită clasic, urmărind cele două pulsiuni, a vieţii şi a morţii, mai precis, consecinţele, lucrarea lor. Pe scurt, e vorba de sex şi moarte. Retrospectiv, apar trei căsătorii, infidelităţi, erori neiertate, întîmplări irecuperabile, planuri nepuse în practică, regrete. Mărturisirea despre dezastrele pasionale, despre neputinţă, îmbătrînire, durere este emoţionantă, cu atît mai intensă, cu cît stilul este mai auster.
Personajul fără nume al lui Roth nu este un erou, cel puţin nu în sensul pe care îl cunoaştem. Eroismul lui e supravieţuirea, persistenţa în a fi el însuşi, dezamăgitor, laş, infidel, neputincios. Nu poate fi un model, ci o sumbră previziune. Nu creează nici aşteptări, nici speranţe, ci compune un raport funerar. Cu mijloace puţine, Philip Roth a descris unul din sufletele anonime, accentuînd ideea că moartea ne face pe toţi obişnuiţi, că nimeni nu este extraordinar. Pînă la un punct, gîndul e reconfortant. (continuare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu