Mai multe lucruri ciudate

Am răsfoit o carte cu poeziile lui F. Scott Fitzgerald, mi-a rămas un vers "Other flamingoes than me". Însă e o postură foarte stranie, gîndesc eu, să citeşti aşa-zise poeme, să faci un efort ca să le citeşti şi să apară, prin apa sălcie a uzurii şi sardonicului, cîte un vers care spune ceva. Dar asemenea spune ceva-uri pot găsi în însemnările psihoticilor şi într-o carte de bucate şi în poeziile copiilor, dacă le caut. Şi de aici, inocent două retorice:
1. literatura se caută? există sau face vreun bine să existe educaţie pentru a citi?
2. este o schemă generală (ziceam eu, căutătoare de instrucţiuni şi reţete) pentru felul în care dau oamenii semnificaţii lucrurilor? sau fiecare face asta altfel?
În fine, pentru memoria lui Fitzgerald, aş fi preferat ca poeziile să-i rămînă neştiute, cel puţin, de mine neştiute.

Două recenzii la Man in the Dark. Din prima am reţinut: "Mr. Auster is a longtime disbeliever in narrative connection. The long Brick section is detached in style, content and emotion from Brill’s subsequent painful recitation. The painfulness itself is suddenly disconnected at the end, with hope breaking out just as the sun rises." Din a doua, următoarele : "A narrative built of layers and layers of disorientation is not new for Auster -- this is, in fact, his specialty. It used to be that his young men were disoriented and that their disorientation afforded the reader a new way of seeing the world. Now it is his old men who are disoriented, but their way of seeing the world is more weary than fresh. Frankly, this book could be funnier. Or darker. Or meaner. Or something." Sună promiţător.

Şi sunt acasă. Lumea încă mai caută cărţi de vacanţă.

Comemorare

Nu sunt un as în subiectul invaziei sovietice (şi a unor ţări din Tratatul de la Varşovia) în Cehoslovacia, la 20 august 1968. Ştiu, pentru uz personal, ce s-a petrecut atunci, dar, chiar în acest moment nu am timp şi dispoziţie psihică pentru o documentare amplă pe care să o folosesc într-un articol elaborat. Voi ţine momentul meu interior de reculegere şi voi rememora cu neplăcere eterna atitudine laşă a Occidentului (devenită din 1938 politică europeană şi ridicată la rang de "valoare"). Momentul Praga 1968 a avut, în următoarele două decenii, o influenţă nefastă asupra tuturor popoarelor din lagărul socialist, regimurile totalitare s-au întărit în urma acestui act istoric, sub acoperământul unei clamate, dar inexistente independenţe faţă de Moscova. Acestea fiind precizate, voi prelua mai jos un fragment din Evenimentul zilei şi voi recomanda un link, cu mulţumirile de rigoare.

Invazia Pactului de la Varşovia nu a întâmpinat o opoziţie armată din partea Cehoslovaciei şi nici o reacţie decisivă la nivel internaţional. Urmând deja tradiţia cehă de după 1620, de a nu opune rezistenţă la invaziile străine, Alexander Dubcek ceruse armatei şi poporului să nu riposteze. Sute de mii de civili aleg însă să manifesteze paşnic împotriva invadatorilor. Peste 100 de oameni sunt ucişi. Alte până la 400.000 aleg calea emigrării, 70.000 numai în primele zile de după invazie. Protestele nu contenesc nici în 1969. În 16 ianuarie, studentul Jan Palach se sinucide prin autoincendiere în Piaţa Venceslas din Praga, exemplul său fiind urmat de Jan Zajic şi Evzen Plocek. În martie, jumătate de milion de oameni protestează din nou împotriva invadatorilor şi circa 20 de garnizoane sovietice sunt atacate. În plan extern, Occidentul se limitează doar la condamnarea verbală a intervenţiei. În blocul comunist, România şi Albania sunt singurele ţări care denunţă acţiunea Moscovei.

În noaptea de 20/21 august 1969, 2.000 de tancuri sovietice şi 200.000 de trupe, majoritatea sovietice, dar asistate de militari din Bulgaria, Polonia, Ungaria şi RDG, au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt refomelor democratice iniţiate de autorităţile de la Praga.

SENATUL EVZ: Primăvara de la Praga, după patruzeci de ani
Primăvara de la Praga, trambulina lui Ceauşescu

Gestul anului

Politica - locală sau mondială - nu se face cu sufletul, ştim. S-o fi hrănind ea din idealuri prea puţin rezonante cu firea încă primitivă a omului generic, dar realismul primează. Iar dacă nu e vorba de real politik, în cel mai rău caz, întâlnim genul de europenism jugănit: amestec de ideologii de sorginte stângistă (tot soiul de anti-uri), ignoranţă veselă, autosuficienţă, rătăciri într-o legislaţie inaplicabilă - care transformă capra în varză - şi interese electorale imediate.

Dar iată că se mai găsesc politicieni (nume la auzul cărora unii strâmbă din nas pentru că ar fi fascistoizi, neoconservatori, catolici fervenţi ori populişti) capabili de acte smintite pentru secolul XXI. Mă gândesc, de bună seamă, la gestul inadecvat pentru aceste vremi, simbolic până la dizolvare, dar atât de vibrant, aproape religios al preşedinţilor Poloniei şi celor trei state baltice de a se deplasa la Tbilisi pentru a se oferi drept inutil scut uman la doi paşi de tancurile brutelor postsovietice. Dar, trebuie să recunoaşteţi (ne-au comunicat-o şi trâmbiţaşii oficiali), nimic nu se compară cu tăcerea grea, dacică, a, până mai ieri, bătăiosului preşedinte Băsescu. Tace bine, nu găsiţi?

Cum bine remarca şi Sorin Ioniţă (printre puţinii comentatori pertinenţi şi mai puţin părtinitori de la EVZ), în tot acest timp, Europa "granzilor" oferea drept soluţii împăciuiri neconvingătoare, cu miros de Muenchen 1938. Sau de Yalta. Iar Italia purta grija proliferării "sentimentelor antiruseşti exagerate" (probabil, total nejustificate în opinia penalilor politicieni italieni). Merkel, pe aceeaşi cale, temătoare pentru temperatura curului germanic la iarnă.

Rusia nu se grăbeşte să se retragă - de ce ar face-o, constatând această fofilare indigestă, permisivă, ce are ceva din scălâmbăielile respingătoare ale unor travestiţi? Totuşi, Georgia nu este un stat terorist, iar prezenţa rusească nu este echivalentă cu prezenţa armatei SUA nicăieri în lume. Ruşii, în buna lor tradiţie, au agresat şi jefuit populaţia georgiană, au distrus intenţionat conducte de petrol ce traversează teritoriul gruzin, pentru a controla ei exportul în porturile ocupate. Ce are asta de-a face cu Osetia? Rusia şi-a conturat "orientarea": crearea unui continent propriu. Această ţară fără ideologie, fără perspective democratice arată tot mai clar că nu se revendică nici de la valorile Asiei, nicidecum de la cele europene! Nu poate stabili relaţii de "prietenie" cu vecinii decât ca faţadă pentru exploatarea sau dominaţia frustă ce va să vie. Nu are ce câştiguri să ofere în schimb, nu poate exporta nici un principiu pozitiv.

Sunt patru ţări într-o Europă întreagă care au ales calea demnităţii desuete, dar şi a riscului enorm: devin ţinte. Adică o cale a refuzului uitării. Cu liderii de la Kremlin, iertarea şi uitarea nu sunt obişnuite fapte creştineşti, ci începutul sau perpetuarea cruzimii.

The Bell Jar

Fragilitatea şi tragismul vieţii Sylviei Plath, pe lîngã circumstanţe cultural-istorice, precum mişcarea feministã, au fãcut din romanul The Bell Jar o carte-simbol. Prin urmare, un monument intagibil, iar ca orice monument, supra-apreciatã. O carte cu valoare adãugatã.

Întîi, biografia autoarei îi adaugã în valoare (dupã formula clasicã: destinul tragic): episodul sinucigaş de la 20 de ani, tratamentul cãderilor nervoase cu electroşocuri, o modã a anilor ’50, atmosfera irespirabilã a ipocriziei, despotismul cu mãnuşi al relaţiilor dintre femei şi bãrbaţi – sunt toate descrise în roman. Tentativa disperatã a Sylviei Plath de a avea o familie perfectã (din nou, formula: un cãmin fericit), limitarea perspectivelor pentru o minte sclipitoare ca a ei doar pentru faptul cã s-a nãscut cu cîteva decenii prea devreme, fragilitatea structuralã explicã fãrã îndoialã tonul romanului The Bell Jar.

Apoi, aprecierea e alimentatã de neputinţa şi de jena pe care o avem aproape toţi în faţa tulburãrilor nervoase, un teritoriu cunoscut pentru puţini, incomplet, diferit, întunecat. Simţim cã se cade sã ne purtãm cu delicateţe şi compasiune, sã înţelegem chiar dacã nu înţelegem. Fiindcã întrebarea rãmîne, împotriva tuturor teoriilor: Cum este posibil ca mintea/sufletul sã se deregleze?

Cãderea nervoasã a lui Esther Greenwood, felul în care îşi descrie senzaţia de inutilitate şi indiferenţã, coborîrea ei tot mai mult în sine, încercãrile de sinucidere sunt experienţe care pot ajunge direct la sensibilitatea cititorului. Stilul în care sunt ele scrise mi se pare însã palid şi superficial. Efectele sunt la fel de rele precum cele pe care le-ar avea un stil bombastic, catastrofic: desensibilizare, plictisealã, nerãbdare. În încercarea de a atrage atenţia asupra unei drame, care e, de fapt, drama propriului conflict intern, Sylvia Plath nu face decît sã dramatizeze istoria unei fete rãsfãţate.

Recunosc însã cã lectura m-a provocat cu aceeaşi întrebare valabilã de secole: citim o carte în contextul în care a fost ea scrisã (perspectiva istoricã) sau o citim din perspectiva prezentului? Argumente valabile existã pentru fiecare dintre interpretãri. O perspectivã istoricã ne aduce mai aproape de înţelegerea a ceea ce a scris autorul, influenţat de factori structurali, dar şi de circumstanţe. Cealaltã abordare renunţã la factori atenuanţi, accentuînd felul în care se raporteazã textul în sine (dar existã text în sine?) la prezent, ce mai spune el azi, cît este de actual.

Dacã aplicãm un şablon istoric asupra romanului The Bell Jar, apar explicaţii care justificã tonul narativ, întîmplãrile, sentimentele transcrise: o cãdere nervoasã din cauza unor motive neconvingãtoare acum are sens pentru anii 1950, date fiind presiunea asupra tinerelor fete de a-şi gãsi un soţ, setarea lor pentu cãsãtorie, atitudinea ipocritã a femeilor mai experimentate, tendinţa de control din partea bãrbaţilor. Pentru cineva cu ambiţii intelectuale, conştientizarea unei atmosfere atît de constrîngãtoare înseamnã, de cele mai multe ori, colaps. Astfel, The Bell Jar este o carte despre maturizare, mai corect spus, despre o pseudomaturizare, pentru cã, dupã electroterapie (patched, retreaded and approved for the road), Esther este imaturã emoţional, fragilã. Poate cã The Bell Jar ne spune cum devenim adulţi înainte de a fi pregãtiţi pentru asta.

Din perspectiva prezentului însã, istoria lui Esther nu are atîta profunzime şi semnificaţie. Problemele ei existenţiale par ridicole cititorului de azi, depresia apare ca fiind fãrã noimã (de prea mult bine), pare cã personajul cautã cu încãpãţînare experienţe la limitã, rãceala cu care inventariazã metodele prin care s-ar putea sinucide este neconvingãtoare. Superficialitatea nedumereşte, Esther este mai mult o depresivã glamorous.

Tocmai pentru cã intuiesc gravitatea depresiei, precum şi cît este de rãspînditã, şi cã nu vine niciodatã singurã, nu mi s-a pãrut convingãtoare cartea Sylviei Plath, care probabil stîrneşte compasiune, identificare cu personajul, o slabã empatie. Fãrã susţinerea destinului tragic şi a gravitãţii subiectului, cartea nu rezistã. Ori, mi se pare nedrept, prin comparaţie, ca altele, precum Urme de paşi sub apã, mai puternice în aceeaşi zonã e depresiei şi tentativelor de sinucidere, sã fie ignorate sau uitate.

(recenzie aparuta pe bookblog)

Netihnire - slobozirea refulatului

Înainte de a fi apt să dau cale slobodă refulatului pe uliţă, pentru a putea ieşi eul cel spilcuit în oraş sâmbătaseara, aşa o sfârşeală psihosomatică se cuibăreşte în bicepşi de-mi prostesc degetele hăituindu-se cu dânsa pe tastatură, încerc să scot ceva din depănarea asta filmstrip ce-i seamănă unei trageri la sorţi a orificiilor disponibile, petrecută pe dindărătul ochilor, distanţa alunecoasă, vertiginos de mică dintre ele, lasăcăteajuteu-uri, numaisănutegrăbeşti-uri, vlăguirea se mută din braţe în antebraţe, unde fac antecameră aşteptându-l pe refulat care alerga urmărit de petele de vin de pe aşternuturi, nu toţi stropii îi intraseră bine în trup, nu toţi fuseseră absorbiţi, cei mai mulţi făcuseră din albituri o haită bine dresată de osutăunu dalmaţieni roşii-burgund şi minimalul adânc de pe wwwfatcirclescom ce-mi obligă eul la cale întoarsă din disocierea lui, stâmpărând-o cu efluvii dubby, nu toate rozele se dezinhibă deschizându-se sub linsul ăsta tandru-gâfâit, nu toţi pumnii strânşi seamănă cu mângâierea ei plină de tact şi stil, ai zice că tocmai ai dat cep unui capitol din saintsimon sau că ai nimerit în vreun atelier dizuitiemist de manufacturare a limbii franceze, din cărţi nu de altundeva ştiam că spaimele mele, rămăşiţe vii şi bolnave ale confruntării realului cu nesocotita mea sinceritate interioară, ies la suprafaţă în chip de isterii vopsite, de bănuieli universal ţintite şi tot din cărţile proaste citite azi mi-a germinat gândul că ruleta rusească a gurilor este un alt mod de a ne căuta unul pe altul cu ochii închişi, sprâncenele care se prelungesc spre tâmplă şi nu se mai termină, atraşi şi dezorientaţi de atâta re-găsire, de întrutrăire, dar nu te teme, umerii simt că merg prea departe şi deja şi-au găsit acele care să-i împungă antireumatic, amprentele tălpilor trecute, nu mai scrie pe piele, cemifaci, rareori denerostitul a acumulat mai multă tensiune între aceşti pereţi cavernoşi, cu degetul zăbovind pe linia despărţitoare dintre ochi, rug de flori deschise, polenizate cu limba, fără ţepi, delirul austriac cu crăcane desfăcute din Maiul trecut (lieber Mai), retragerea apelor şi victoria asupra teritoriilor de peste mări, continentul nou apărut, atlantida pe dos şi azi buzele înroşite ce nu pot reţine tot vinul - acum constelat pe cearşafuri.

Şi du-ne pre noi în...

Un film deplorabil e un minunat suport pentru gânduri fără frâu; subit, pe nepusă masă pustie, ideile mai înainte fără pretenţii se preschimbă în adevărate reverii ce se aleargă cu iuţeală pe acest ecran de împrumut format la un centimetru înaintea celui real, fără să fi băgat eu de seamă când anume, iată-mă desprins de ceea ce se petrece, atât în preajma mea, cât mai ales pe sticla încinsă a televizorului, difuz, o ceaţă ţesută din ața lipsei de voinţă a pupilelor de a mai focaliza acoperă totul şi atunci să vezi cum fantasmele şi recall-urile se năpustesc călcându-se în picioare, tropotind voioase, nerăbdătoare să le trimit la treabă, ştiu ele bine ce au de făcut, se caţără peste tot cu neruşinare, se uită prin orice gaură de cheie ce le iese în cale, dezgroapă morţii şi-i lasă aşa, se joacă cu rimele, cu temerile tale, luându-le în derâdere, căci în lumea lor, acolo de unde vin ele, nu există frică şi frământare, se râde liber, nimeni nu se supără

poţi număra în deplin calm degetele lucioase de la piciorul dorit al fetei nemaiîntâlnite, redusă cu totul la piciorul ei cu degete nervoase, nerăbdătoare, poţi să-i stârneşti râsul numai schiţând gestul atingerii, râde cu balele dorinţei prelingându-i-se încet pe la colţurile în spume ale gurii, nu-i uşor să povestesc o aşa grozăvie lumii întregi, nici să o ţii în tine nu-i sănătos, pentru hernie, iar de nu te caci, o să bage bunicuţa un băţ în rectul meu şi o să scobească în zgârcenia mea, până când îmi voi da drumul, nu-i sănătos

stumbleupon.com

nimic însă mai mântuitor decât a-i urmări jocul molcom de picioare: s-o vezi înnodându-şi degetele cu un infantilism bine interpretat, încălecîndu-şi-le măiestru în timp ce răsfoieşte o revistă, tolănită într-un fotoliu sau pe-o canapea moale, încărcată de perniţe bine îndopate cu pene, nu m-ar absorbi altceva decât degetele acelea, picioarele acelea lăsate pradă până la glezne neatârnării obţinută cu sacrificii pe la 1877-78 şi care, ca orice eveniment istoric de mare însemnătate naţională, le poate poseda în voie mai mult timp şi de mai multe ori decât mine, un biet intrus, înghesuit sub formă de fantezie prin cea dintâi gaură de cheie uitată fără supraveghere sculptată fer-oneros în formă de ochi uman încondeiat cu semne de întrebare stilizate, arabescuri interogative, păreri de rău sâcâitoare că nu pot acoperi mai mult cu privirea mea

ce nu-mi convenea mie era că redactam aproape singur ziarul, începuseră să mă dezguste propriile texte, pentru că mă credeam capabil, să-mi fiu unicul cititor exigent şi ştiam ce-ar putea frapa în pagină, ce rezistă şi ce se mistuie în anonimat cât ai clipi, nu și articulaţiile cartilaginoase ale degetelor sale atât de gingaşe încât nu-ţi poţi reţine un zâmbet de lup hămesit, ea îşi dă seama că mi le pofteşti şi că, dacă te vei pierde cu firea, mi le vei muşca pofticios până vei simţi cum trosnesc crocante sub dinţii tăi brutali, muşti şi săruţi, apoi umezeşti uşor cu limba, sărut şi muşc ca s-aud ropotul uşor al cartilagiilor strivite, stânjenite puțin de la locul lor

muzica lor acută, dacă te face să dormi e pentru vecie, cu degetele picioarelor tale strânse, înfipte, încremenite între cerul gurii şi limba mea cea moale şi neostenită, picături mici de salivă scurgându-se deja din vârfurile lor lustruite, de pe unghiile luate în primire de mâini pricepute, care se rugau: nuditate slăvită și neruşinată, cere să ţi se redea drepturile primordiale şi, dacă ne duci pre noi în ispită, bucură-ne atunci întru totul de deliciile acesteia.

Scrisori nescrise

Scrisorile mele sunt scrisorile pe care nu le-am primit niciodată, dedublarea mea nevinovată şi reversibilă. Prinzându-se în joc, câte o fată mi-a trimis epistole dezinteresate care au sfârşit prin a mă încânta. Introspecţia nemiloasă, ţesută cu fire de fină observaţie a exteriorului, un stil halucinant, psihedelic, ca o consecinţă a consumului de stupefiante. Un stil voit haotic, ce era singurul în măsură să uite uşa deschisă pentru adevăr. Chiar aşa era.

Făţărnicia mea cu cei ce-mi sunt indiferenţi putea atinge praguri nebănuite, neîmpiedicându-se vreodată de ele. Cu cei care mă dezgustă fie nu vorbeam deloc, fie îi aprobam cu exuberanţă, dacă aveam nevoie de serviciile lor - îi băteam pe spate.

Obişnuit să fiu servit la masă, cutreierând localuri în care am mâncat bine şi scump, domneşte adică, nu m-am mirat când, acasă, am regăsit în mine impulsul de a-i cere mamei nota de plată după cina de Tăierea capului.

Guvernul a discutat astăzi situaţia gravă a norilor cu precipitaţii pe teritoriul ţării noastre: ne evită, asta era concluzia, nu-şi mai petrec vacanţele la noi, pierdem bani, prin urmare, vezi ce repede fuge gândirea? La meteo, vremea se anunţă calmă, iar soarele, căldura sunt numite „capriciile iernii" de o fată supărată, cu botic de copil speriat că va fi constrâns să-şi arunce la gunoi săniuţa.

Poate că aceleaşi personaje de care fugeam aici, acasă, m-au pândit şi în exilul meu, m-au urmărit şi au avut grijă a şterge traseele fericirii mele, ale râsetelor care învioraseră pădurea cea răbdătoare. Le-au şters mai pe toate, pentru că munca lor e întotdeauna mulţumitoare, rareori dă greş.

Cred ca poc

Incerc sa tin pasul cu propria minte. Incintatoarele blablauri despre carti. Autorul care se gaseste pe sine printre marionete (ce caut eu aici? se intreaba, dar scrie inainte), personaje care citesc despre carti despre alte carti. Traditia personajelor care fac se continua cu cele care gindesc (manifest, strident, nu doar asa...), expun teorii, tablouri, viata din propriul cap. Se incurca fascinant in delir. Transparent, insira simboluri pe un fir intins, cu atit mai intins, cu cit toata fictiunea lor pare mai incurcata. Poc, face firul la un moment dat. Si eu: nu-i vina ta ca nu m-ai pacalit indeajuns.

Miercuri

Irosesc soarele cald al amiezii orbecăind în adierea uscată a aerului condiţionat prin biroul îmbâcsit cu sentimente contradictorii: de la emoţii şcolăreşti până la dezgust; mă ascund în spatele monitorului şi vreau să cred că nu ştie nimeni ce fac.

Câtă vreme nu mă voi pricepe să-mi „aştern" o viaţă liniştită - care mi-ar permite să devin conservatorul care simt că ar trebui să fiu - voi rămâne acelaşi extremist, acelaşi inegal, bolovănos, heirupist, imprevizibil care sunt şi acum.

Nu pot să nu mă întreb ce i-o fi şoptit Juliette lui Antoine pe când făceau dragoste în arşiţa de pe plajă (Şi Dumnezeu a creat femeia): să ai grijă, să nu laşi în mine, sau ştii, n-am mai făcut-o până acum...

Visele mele amestecă frivol inocenţa cu erotismul. Pledează inocenţa. O invocă, o regretă. Dar o şi pervertesc, o violează, o agresează cu orice ocazie. Copii-vampiri, îmbibaţi de senzualitate. Fete care mă protejează îmi ţin capul în poala lor, jucându-mi-se cu un aer absent prin păr. Bunici dispăruţi din lumea asta - îi primesc în vise împăcat, fără să mă sperii. Discut cu ei cu tot calmul şi cu toată răbdarea de care, în timpul vieţii lor, nu am putut face probă. Ele, fetele, mi se joacă cu mâna prin păr, iar eu chibzuiesc când voi alege momentul pentru a le săruta.

Identific toate clasicele simptome ale depresiei. Laşitate, nepăsare, iritabilitate, seflcentrism, acţiuni regretabile, intempestive. Somnolență. Contez doar eu. Şi eternele mele lamentații. Patetismul meu.

Plantă-minune această aloe vera. După pasta de dinţi cu aloe, a urmat şamponul, gelul de duş, lamele de ras(!), crema revitalizantă undereye şi, da, detergentul... Care face rufele mai catifelate. Probabil că estompează şi un rid-două din prosopul de baie.

Demoni

Coşmarul meu „preferat": un avion se prăbuşeşte. Excitaţia provocată de acest gând terorizant: eu sunt încă „dincoace", iar ei, deja - „dincolo".

De dimineaţă, crezusem că-mi vin bine cele două „săptămâni" care-mi brăzdează distanţa dintre sprâncene. Săptămâni „cosmice". Sunt ca inelele copacilor. Douăzeci de veacuri de gândire magică, teamă de a zâmbi şi a mă bucura.

Intru cu picioare de copil în iazul cu apă maronie de pe desktop. Apa e blândă şi fundul mâlos.

Fascinaţia greu de lămurit a St. Germain-ului parizian. Catalizatorul culturii moderne franceze şi mondiale. O cloacă, un stil de viaţă, un loc de pierzanie, dar şi de regăsire, un creuzet. Unii artişti primesc grai (har) acolo, alţii, dimpotrivă, devin şi mai vizibil sterili. Alte gloate de nechemaţi bântuie acel teritoriu mitologic în speranţa că se vor infecta de cultură prin simpla lor prezenţă/trecere sau petrecere.

Năpârci

Un Bravo cât nevolnica Românie pentru atitudinea (previzibilă) fermă, curajoasă, de condamnare clară a agresiunii ruse în Georgia, venită din partea Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Poloniei! Un huo cu vomismente pentru poziţia deşirată a Italiei.

Ambasadorul rus în Letonia a avut insolența, potrivit Cotidianului, să „avertizeze" ţările enumerate mai sus că ar putea fi nevoite să plătească mult timp pentru criticile virulente la adresa Rusiei. Ah, târâtură blondă din Urali, cu tine de gât aş crăpa! Cât să mai plătească? Ce mai pot plăti, după ce că iubitul şi regretatul vostru tată, Stalin, nu a biruit cât ar fi vrut cu crimele şi deportările în rândul acestor admirabile neamuri, cu adevărat de rang prim, ale Europei!?

Afară cu pufoaicele voastre împuţite din Europa, rataţilor! Nu ştiu ei altceva decât să încropească politici de intimidare cu robinetul de gaz şi cu cel de petrol. Se cred iarăşi mare putere. Nu au altă industrie considerabilă, care să le hrănească poporul, decât cea extractivă. Au doar brutalitatea înnăscută şi tupeul rudei retardate, golanul cartierului. Auzi tu, ce popor are idealuri mesianice, imperiale! Ruşii! Pff. Că Rusia este mereu tratată cu mănuşi, atât diplomatic cât şi economic, indică cu limpezime cu ce naţie "civilizată" avem de-a face.

Cu asta, se demonstrează încă o dată ce şut în fund perfect şi-a tras SUA (G.W. Bush) odată cu recunoaşterea tribului Kosovo ca stat. În ăst timp, Sarkozy are ca obiectiv "măcar întoarcerea la situaţia de dinainte" de atacul rusesc... Să-i scoată afară pe ocupanţii ruşi de acolo şi să investească masiv, americani şi vest-europeni, în ţara aceea, asta e ce doresc eu. Să ne luăm o parte din petrolul şi gazele necesare direct de la azeri (Azerbaidjan), tranzitând Georgia. Asta e ceea ce ruşii nu doresc. Pentru că ei nu au poftă să-şi construiască o economie. Ei preferă să vândă din subsol până se termină. După care, îşi vor suge de sub unghii, conduşi discreţionar de oligarhi superîmbogăţiţi. Aşa cum le şi place, de altfel.

P.S. ziarele româneşti au doar în infimă parte menţiuni la criza din Georgia pe pagina întâi. Chiar şi marţi, azi, Cotidianul credea că pe mine mă interesează soarta lui Morar de la DNA.

Everyman

Teatru moral

Cum altfel ar putea fi numită o carte despre moarte? Teatru moral. Asta e ceea ce face Philip Roth cu personajul său, oricine-ul generic, aflat în pragul morţii, urmărit în detaliu, analizat la un microscop pentru gînduri şi fapte. Everyman este, în toate amănuntele sale morbide, o carte despre intensitatea vieţii, despre nedreptatea de a fi muritor: oamenii nu acceptă niciodată că moartea are sens, deşi îi pot găsi explicaţii, circumstanţe, îşi pot fabrica mijloace de apărare. 

Însă cartea lui Roth nu are nimic evident moralizator, scrisă la rece, cu o austeritate stilistică care năuceşte de la prima pagină. În plus, răceala, aparenta lipsă de interes pentru stil sunt importante pentru a valida o idee de-a autorului, conform căreia între carte şi cititor nu ar trebui să stea nici o mediere, fie ea reprezentată de critic, reclamă, exces stilistic.

Discuţia este nesfîrşită şi fără rezolvare: ce îl face pe un scriitor să fie scriitor? Faptul că scrie sau că scrie bine (bine însemnînd pe gustul publicului, pe gustul criticilor, în ton cu spiritul vremii sau împotriva lui)? Că este publicat? Că este citit ? Un amestec de întîmplări imposibil de decantat ? După cum văd eu lucrurile, fără mediatorii a căror utilitate o pune la îndoială Philip Roth, atît scriitorul, cît şi fiecare cititor ar fi singuratici, unul cu ceea ce scrie, celălalt cu ceea ce, din întîmplare, ajunge să citească.

Pulsiuni

Revenind la Everyman, viaţa scrisă a personajului este construită clasic, urmărind cele două pulsiuni, a vieţii şi a morţii, mai precis, consecinţele, lucrarea lor. Pe scurt, e vorba de sex şi moarte. Retrospectiv, apar trei căsătorii, infidelităţi, erori neiertate, întîmplări irecuperabile, planuri nepuse în practică, regrete. Mărturisirea despre dezastrele pasionale, despre neputinţă, îmbătrînire, durere este emoţionantă, cu atît mai intensă, cu cît stilul este mai auster. 

Personajul fără nume al lui Roth nu este un erou, cel puţin nu în sensul pe care îl cunoaştem. Eroismul lui e supravieţuirea, persistenţa în a fi el însuşi, dezamăgitor, laş, infidel, neputincios. Nu poate fi un model, ci o sumbră previziune. Nu creează nici aşteptări, nici speranţe, ci compune un raport funerar. Cu mijloace puţine, Philip Roth a descris unul din sufletele anonime, accentuînd ideea că moartea ne face pe toţi obişnuiţi, că nimeni nu este extraordinar. Pînă la un punct, gîndul e reconfortant. (continuare)

Prelungile umbre ale fricii

Revin acasă depersonalizat, pachet de nervi fără tutela unui sistem nervos central. Om fără inteligenţă emoţională. Doar cu afecte şi zvâcniri umorale. Obosesc după două pagini de ziar, citite în diagonală, arunc ziarul pe podea, în dezordine, mă întind în pat şi încerc să adorm, încolţit de spaima că în următoarele secunde telefonul (nu) va suna. Sunt înfricoşat a priori de clipa în care tăcerea va fi spartă de sonerie. Fără greş, acel moment vine.

Trăiesc în voluptatea nevoii de a abandona. Mă excită gândul renunţării. Să mă opresc, să călăresc timpul ca-n copilărie. M-aş bucura să am un copil, dar ştiu că, privindu-l, aş plânge în ascuns, în fiecare zi, jelindu-mi libertatea pierdută.

Îmi doresc să fiu librar. Să număr, să cataloghez, să aranjez cărţi. Să ofer, să recomand, să vorbesc clienţilor despre cărţi. Ca un cititor, nu ca un critic, de bună seamă.

Informitate - rezultatul unei zile de lucru. Sunt inform, aşa cum mi-e vocea la ora asta.

Lolite ce se dau în spectacol, unduindu-şi coapsele încă fragede. Pentru cât timp încă fragede? Frăgezimea, în zilele noastre, poate dura doar doi ani. Ca mâine, boţul acela de carne neastâmpărată va lâncezi inert şi neputincios la atingeri.

În cameră, îndur în continuare efectele blestemului informaţiei. Calc şi dorm pe ziare şi reviste. Le păstrez pentru câte un articol sau, câteodată, pentru o zicere care mi-a plăcut. Apoi, o zi-două mai încolo, uit cu desăvârşire şi pagina, şi textul care mai ieri îmi atrăseseră atenţia. În sfârşit, cu durere, mă hotărăsc să le arunc. Dar niciodată pe toate! Tot timpul păstrez câteva pe care le arunc un pic mai târziu.

Visez frecvent un fel de orăşele medievale, cu parcuri verzi, cu „obişnuita” catedrală gotică în centru (da, o forma mentis ardelenească), proaspăt zugrăvită (aşa cum se obişnuia pe atunci, şi cum noi nu mai ştim!): un paradis burghez. Visez iarăşi casa mea, de astă dată e vorba de o wagen haus. Visez clădiri lungi, cu multe odăi de o parte şi de alta a culoarelor labirintice. Extazul posesiunii. Sunt stăpânul casei. Întâlnesc acolo bunici şi străbunici de-ai mei, personaje ale copilăriei mele, care, la rându-le, nu mă recunosc! Aceleaşi camere încărcate, tapetate greoi, covoare, mobile masive, tablouri. Bucuria mutării acasă.

În contra distanţei mele respectuoase faţă de teatru: am numeroase momente când îmi doresc să fiu şi chiar sunt ALTCINEVA. Intru într-un (alt) rol. Dar se întâmplă să fie doar un rol şi îl joc cu rigiditate. Uneori, doar pe hârtie, printre semne. Sau pe monitor.

Vise uitate imediat ce s-au „consumat". Vise care îţi asigură combustibilul pentru o zi întreagă. Şi ce bine e când mintea îşi face treaba şi produce o cantitate îndestulătoare de fantasme cotidiene.

În săptămânile din urmă, am jucat la cacealma. Mi-am dorit senin să clachez, să cedez, să mi se ivească motive de a renunţa. Am vrut să fiu bolnav, ca să mă pot retrage în cele din urmă. Stupoare - voluptatea şi claritatea gândului renunţării m-au făcut mai trainic şi chiar mai prolific.

Ma recomand*

Intii Spaima, de Vladimir Makanin:

Îţi poţi imagina bătrîneţea?

Sigur că nu. E una din închipuirile de care fugim cît putem, îngropînd-o în zeflemea la adresa celor deja bătrîni, sau în compasiune, sau în glume optimiste, sau într-o căutare exasperată a tinereţii veşnice. În acelaşi timp, imaginarea bătrîneţii ne urmăreşte, exercitînd o fascinaţie egală cu disperarea cu care o evităm. În această zonă îşi înscrie Vladimir Makanin fascinanta Spaimă, o tragicomedie cu forţă şi vitalitate – aparent neobişnuite pentru o poveste care are în centru un bătrîn, iar ca decor iniţial un sat liniştit.(citeste in continuare)

Apoi, minunata calatorie a lui Michelle in Tara Oglinzilor, eh, nu-i chiar a oglinzilor, dar un inlocuitor bun. Cu reviste, cafele, carti. Carti! Imi intind rabdarea asa meticulos, incit as putea da lectii oamenilor innebuniti de cautarea calmului vesnic. Le inconjor, le amin, citesc cite putine pagini, ca sa prelungesc pofta, ma uit admirativ. Alunecari de cuvinte in mintea mea, filmate cu incetinitorul. Am evadat din fast read.

In sfirsit, o odisee a trenurilor (despre care voi scrie mai incolo). O foto cu Paul Auster tinerel, iti vine sa-i zici: baiete, ce-ai in minte? si sa il ciufulesti.
Cerbul imparatului sub o macara, cu coarne aurite, desigur. Ma bucur de aglomeratia cuminte a oamenilor si de Sanct Schiller (va urma)
_______
* adica dau un link saptaminal catre scrisul de pe bookblog; nu m-am gindit pina acum, pentru ca, vorba unei doamne, o oarecare dedublare e necesara atita timp cit nu atinge patologicul.era asa draguta cind a spus asta.

Turnătorule!

Cotidianul îl citează azi pe scriitorul şi traducătorul Ernest Wichner, directorul Literaturhaus, cu un fragment din tranşanta sa scrisoare către H.-R. Patapievici, publicată în Frankfurter Rundschau. O pildă potrivită, care ne arată că şi intelectualul german postbelic poate adopta o atitudine radicală, de împotrivire, nu numai una sălciu-împăciuitoare, cum ne-au obişnuit onegeurile aciuate pe lângă bisericile protestante. O opinie care, pusă în balanţă cu urinarea de sine agresiv-infantil-retractilă a lui H.-R. Patapievici, are câştig de cauză şi dă măsura reală a poziţiei pe care un intelectual vertical trebuie să o ia faţă de scursurile care au girat totalitarismul prin delaţiune. Între timp, redactorii Cotidianului se pare că l-au mai găsit pe "modelul moral" Antohi culpabil de încă o impostură: participarea la diverse evenimente în calitate de director a două "institute" inexistente. Citiţi în ziarul menţionat: Sorin Antohi, o nouă impostură. Insuportabila dezamăgire în toată această puturoasă afacere este, însă, tăcerea ostilă şi băţoasă a lui Patapievici, imposibilitatea de a-şi recunoaşte public eroarea.

Ernest Wichner:
"Nu avem nevoie nici în Germania, nici în România de vreo lege penală pentru a ne feri de foştii informatori. E de ajuns ca instituţiile ce reprezintă statul şi societatea să evite colaborarea cu astfel de persoane. Iar această decizie este de căderea persoanelor responsabile din aceste instituţii".

O lecţie simplă, servită umilitor marelui nostru gânditor, director, publicist, moralist. 

Scribului nu are cine să-i scrie

Când îţi închizi telefonul mobil, dacă mai vrei să păstrezi măcar suspiciunea că ești om normal, ar fi bine să te simţi ca şi când ai fi scos din funcţiune un cuptor cu microunde. Adică: zero excitaţie. Switch and go... Celularul nu e o sapă rebreniană (Ion), cu care dai în cap apropiaţilor. Nici nu poţi spune că-l trântești în nasul cuiva care nu se interesează de tine.

Prietenii nu mai organizează de multă vreme adunări ad-hoc în cursul cărora să-ţi dezbată aprins opţiunile, soarta, absenţa din acoperirea gsm. Închizându-l cu speranţa că astfel vei scăpa de întrebări - câţi mă mai ţin minte, câţi ar mai vrea să mă caute, câţi rememorează vremurile noastre bune - rişti doar să amâni deznodământul neplăcut. Mai vrei să orbecăi puţin în incertitudine, poate că în timp ce aparatul era off cineva a încercat, poate a trimis un sms de chemare, o invitaţie, o întrebare sau o rugăminte şi i-a expirat perioada de valabilitate până seara, când ai fost iarăşi on.

E drept, nu m-am întrebat niciodată de ce, adeseori, privesc impasibil ambele telefoane sunând și nu răspund. Iată ceva ce n-am vrut să aflu cu precizie.