„Spaima” lui Vladimir Makanin sau nunta mortului

Era de presupus că pentru gazdă, pentru bătrânul Goşa Gvozdiov al meu, starea de încântare mută în faţa ecranului era normală. Felul lui preferat de mâncare. Felul lui preferat de fiecare zi. Pe care Goşa, mărinimos, îl împărţea cu oaspetele. La urma urmei, eu sunt musafir, el - gazdă. Nu-mi oferise (deocamdată) un ceai. Nu-mi oferise (deocamdată) sendvişurile bătrâneşti. Nici băutură...În schimb mă trata cu felul lui de a trăi.

Un mic fragment (nici măcar cel mai reprezentativ), unul rupt din cele 393 de pagini, toate remarcabile. Apariţia anului 2008. Cea mai bună carte despre... mine însumi din câte am citit. E atât de plăcut să-ţi simţi autorii favoriţi de până mai ieri cutremurându-se temeinic sub impresia lăsată de scriitura lui Makanin! E atât de tonic să fii contrazis în convingerile tale, ce-ți cântau mieros până mai ieri că „nu se poate mai bun şi mai frumos". Ba se poate! Să vezi zbucium pe mintea-mi, dedată să tot catalogheze pe etajerele ei, să inventarieze, să clasifice. Makanin nu seamănă - pentru mine - decât cu el însuşi. Despre Walser aş fi putut spune, frivol, că seamănă cu Milan Kundera, Despre Cortazar cel din povestiri, că e poe-kafkian, dar mai terifiant şi mai claustrofil decât ăştia doi la un loc. Vladimir Makanin, însă, şade bine cu un picior în Dostoievski (dar într-un Dostoievski cum n-a existat vreodată), cu curul în postmodernismul (rar) de înaltă calitate, şi cu alt picior în viaţa oricui se regăseşte în paginile sale. Cum să o zic mai pe şleau: asemenea spectacol beletristic cuprins între două coperţi trânteşti cu privire mută, ce nu îngăduie refuz, de pieptul celui mai apropiat prieten.

Spoiler (dar să nu mă credeţi pe cuvânt): un bătrân pensionar pare a fi intuit că, uneori, şi anume noaptea, Moartea mai şi doarme şi, de ce nu?, e destul de pudică pentru a pătrunde într-un budoar, ca să-și încaseze tributul. Plăcerea amantlâcului liber, lubricitatea deşănţată, sfidarea cronologiei îi fac rău de la stomac, o pun pe fugă. Prezentă în carte în forma ei nudă, ridicol-hidoasă, Moartea alunecă pe secreţiile abundente ale amorului furat şi nimereşte cu coasa mereu alături.

Dacă o să apucaţi cartea în mână pentru lectură, pregătiţi-vă apoi pentru o zi de concediu, luaţi-vă din timp liber de la muncă și: - Iubiţi-vă! Pe voi înşivă, aşa cum vă iubiţi numai... pe voi înşivă. Pregătiţi-vă să nu mai citiţi o oarece vreme nimic altceva, după aceea. Ar fi o lectură irosită. Viaţa post-Spaimă cere doliu, depresurizare. Rituri îndelungi de trecere.

În ce mă priveşte, oferind în continuare cuvântul mai încercaţilor reviewers, presimt că voi „produce" una din cele mai entuziaste, erotice şi inspirate tăceri ale vieţii mele despre această Spaimă.

Discernământ la supliment

Am învins: după ce am "spămuit" toată lista de messenger, după ce ne-am asigurat că, la rândul lor, cei agresaţi au convins, în lanţ, toţi cunoscuţii să voteze cu Rushdie, a câştigat. Sincer să fiu, lăsând la o parte alte considerente, cred că numai Dumnezeul lucrurilor mărunte m-ar mai fi bucurat în calitate de câştigător. Sau, poate, câţiva membri ai salonului refuzaţilor, cum ar fi Să nu mă părăseşti, ai lui Ishiguro, ori Sâmbătă, al lui McEwan.

Mi-am impus cu greu să nu umplu cu rahat citatul de mai sus. L-am lăsat, în cele din urmă, curat, ca să fie probă pentru cine s-o nimeri pe aici, mărturie a felului neglijent în care se scrie şi se opinează într-o revistă "culturală" cu oarecare răspândire şi influenţă - Suplimentul de cultură (nr. 188/19-25 iulie 2008).

Carevasăzică, eu ar mai trebui să fiu gata să cred, să iau de bune părerile autorului (Bogdan-Alexandru Stănescu, bănuiesc că el a susţinut acţiunea aceea de fină cultură, votul cu gaşca, pe mess) din articolul al cărui chapeau textul de mai sus este. Staţi, totuşi, nu vă ambalaţi, că recenzentul nostru îşi "întăreşte" spusele cu logica şi inteligenta propoziţie: "(...)shortlistul a încăput pe mâna celui mai drastic juriu: publicul." Râs anal după lectura acestor rânduri! Publicul şi gusturile lui alese, "atent selectate", precum boabele de cafea din reclamă! Unde mai pui că deşteptul ne dezvăluise în pălăria articolului cât de delicat a procedat el cu grupul lui când a fost chestia cu votul (de zici că era desemnat locatarul Cotroceniului). Dacă şi a-i "spămui" pe alţii ca să voteze este un drastic argument pro-Rushdie...Vedeţi, asemenea vorbe-n vânt în cadru "oficial" (publicaţie) m-ar putea determina să dau foc cărţii, aflată aci de faţă, în bibliotecă. Dar: 1. am primit-o cadou de la best friend, 2. realmente, nici Rushdie, nici cartea nu sunt de vină pentru "întâmpinarea" de doi lei, ceva de speriat, a unor vipuri jurnalistice de faimă locală.

Şi acum, doamnelor şi domnilor (vă simt, dar nu vă văd), special păstrată pentru cinstiţi ochii şi desfătarea dumneavoastră, fraza de final a d-lui B-AS:

Poate că, într-adevăr, romanul lui Rushdie merita acest nou Booker la puterea "ţ"...nu de alta, dar un călător în propriul trecut, fără ţară, religie ori viaţă trebuie să aibă ceva: A Book(er).

Nu ştiu ce-mi spune că, în fapt, de la această apoteotică, fără cusur şi convingătoare construcţie de încheiere a plecat întreg articolul. Criticul "suplimentist" pare foarte mulţumit de modul cum i-a ieşit. Cât despre mine, în acel moment, am ştiut pentru totdeauna că Salman Rushdie a luat Bookerul superlativ pe drept. Şi acum pregătesc un mesaj-spam pe ym, în care să oblig pe toţi cunoscuţii mei să citească romanul. Or else, Hiacint! Prietenia noastră va avea de suferit, în caz contrar...(dacă citeşti şi McEwan, şi Ishiguro, îţi împrumut bicicleta mea; şi-i şoptesc lu' tero că l-ai răsfoit şi pe marele, inubliabilul Banana).

I Was in that Army

Leonard Cohen,
originally uploaded by kapuziner.

-cronica pragmatica-

Kilometri parcursi: cam 2800
Pagini citite: 550 din cartea ingrijita de Iovan. Lovitura gratioasa la final, nu spun decit Perfect!
Diacritice, internet, telefon: deloc
Legaturi cu lumea: slabe
Stare: apatie, entuziasm ingropat bine (entuziasmul din teritoriul meu egoist, de care tin cu dintii, deci nu trebuie impartasit cu nimeni)
Scrisori in minte: multe multe

Si acum concertul. Am fost fericita si infricosata. Leonard Cohen este o aparitie atit de fragila, un zimbet atit de departe de zimbetul-impecabil-sclipitor-fara sens, incit pare incredibil. Cum sa extazieze mii de oameni, cum sa te infioare din virful nasului pina in calciie?, imi ziceam. Dar asa s-a intimplat: ireprosabila aparitie la 20:00, un grup excelent, care a dat un refresh - sau sa zic o zdruncinatura? - stilului baladesc care s-a lipit de Cohen. In etichete precum bardul melancolic, baladistul, pesimistul, intristatorul, stapinul tenebrelor Cohen nu am crezut de la bun inceput. Nu e ca si cum as fi ascultat un concert de adio, o peltea intinsa tocmai din anii 70, ci numai energie si sentiment. Ironie buna, sfidarea onorabililor, adormitilor, cuviosilor. Micul evreu care a scris Biblia.

Alte notatii: Animalul intelectual si-a facut transee prin tot corpul meu, comanda incruntat. Si de aceea ma bucur atit de adinc de lucruri, incit la suprafata nici nu se vede.
Daca imaginea mare a unui concert Cohen inseamna cam 5000 de oameni, imaginea mica inseamna doi oameni frumosi, cu pofta unul de altul si de amorul pe furate, in mijlocul multimii (eu priveam).

Insistenta: Nu pierdeti concertul de la Bucuresti!
Mai multe impresii despre Lörrach sunt de citit aici.

Multumiri speciale: doamnei pentru poza (mai are si altele, foarte bune), oamenilor cuminti si inalti care m-au lasat sa trec mai in fata si, normal, punctualitatii si excesului politicos, atit de fin ironizate si atit de jinduite.
Poze prost si emotionat facute: aici.

Ursul

Un urs atacă oamenii care îi ies în cale, la marginea Braşovului. Doctorul îl declară suspect de rabie pentru că „avea privire sticloasă". Dar mal de vivre nu avea?

Frizeriţele continuau să discute între ele (nişte prostioare care mă brutalizau şi mă distrau în acelaşi timp) ca şi când eu nici nu m-aş fi aflat acolo. Cea care (în urma unei înţelegeri a lor, tainice?) mă tundea pe mine îşi tot ţinea respiraţia, ca într-un exerciţiu de scufundare. Avea o frumuseţe potolită. A amintit ceva de soţul ei care detestă iarna, i-am zărit şi verigheta. Ten palid, pământiu. Şi totuşi, faţă bine proporţionată, sprâncene frumoase, şi buzele. Politeţe supusă. Cu voce sfioasă, înfiorător complice, îmi şopteşte că am pielea sensibilă. Ştiam. Mă temeam că va spune asta. Ce era să fac? Îmi mângâie cu degetele subţiri, osoase şi îngrijite părul umed, puţin şi pielea capului. Mă frezează cu atenţie. Parcă aş fi un tufiş decorativ. Un boschet de seamă.

Marţi m-am grăbit să stau în casă şi să scriu (prostii) că e miercuri, azi nu mai dau buzna, azi încerc să-mi construiesc un culcuş cât mai confortabil, cumîmiaşternaşadorm, pentru plictiseala pe care o invocă şi o elogiază un dilematic, nu ştiu care, Vasilescu, Voinescu, sau o fi Mihăilescu, plictiseala ca secreţie, plictiseala ca început al unei noi căutări, introspectivă fie ea, călătorie spre tine însuţi sau spre alte zări.

Degetele picioarelor spuzite cu praf albicios, ca de cretă, praf de nisip, muşchii încordându-se făloşi sub piele la fiecare mişcare. Limpezimea pielii ei de sub braţ. Degetele răşchirându-se jucăuş în siliciu, subţiate parcă de căldura uscată şi culoarea lor arămie, unghiile albe, praful, soarele, arşiţa. Fată la mare. Fată la plajă. Oferindu-se toată soarelui. Razele acestuia şi cotloanele trupului. Oameni fără umbră, precum „străinul" lui Camus. Parfum de sex curat şi încins.

Sigmund Freud - O viaţă pentru timpul nostru

Încă din 1897 (Freud) făcuse presupunerea că excrementele, banii şi nevrozele obsesive sunt, într-un fel, intern legate; un deceniu mai târziu, îi sugera lui Jung că pacienţii care obţin plăcere prin reţinerea fecalelor manifestă în mod tipic ca trăsături de caracter ordinea, zgârcenia şi încăpăţânarea. Împreună, aceste trăsături constituie, se pare, sublimările erotismului anal.
(...)
În teoria psihanalitică, caracterul este definit ca o configuraţie de trăsături statornice. Dar această grupare ordonată nu implică în mod necesar un calm persistent; ca mănunchi de fixaţii de care viaţa l-a priponit pe individ, caracterul reprezintă adesea organizarea conflictelor interioare mai degrabă decât rezolvarea lor.

Peter Gay - Freud, o viaţă pentru timpul nostru, Editura TREI

Defecaţie. Simfonie pentru greaţă şi ipocrizie

Fiecare ins îşi stabileşte, în timp, propriul stil de a se căca. Mai pripit, mai pe îndelete, toţi sfârşim prin a deveni specialiştii propriei defecaţii. Unii îl slobozesc cu indiferenţă, aproape pe nesimţite, pe când citesc mica publicitate din ziar; nu ţin nici la el, la căcat, nici la procesul în sine; nu au viziuni şi revelaţii între timp; eventual, se uită nerăbdători la ceas, că mai au şi altceva de făcut astăzi, nu numai să se cace toată ziua.

Alţii îşi lansează căcatul cu multă afecţiune, cu tandreţe amestecată cu regret, mai că ar privi în urma lui, vărsând o lacrimă, îl scot în etape, la răstimpuri scurte, îl savurează ieşind, îl „lucrează", nu le place să audă zgomote exterioare în vremea asta, necum să caute cineva la uşa toaletei, de aceea mai bine se cacă acasă, unde-şi pot bate nevasta, dacă mă tulbură, şi tâmpiţii ăia de copii, cine m-o fi pus să-i fac, să vezi numai ce bătaie le aplic eu mintenaş,

au revelaţii, idei briliante, complicaţii intelectuale (fac un blog), gânduri optimiste către euforice, soluţii la problemele încâlcite ale vieţii, zâmbet pe buze.

Dubla măsură

Cazul e limpede: Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, trimişi de ICR la o şcoală de vară româno-germană organizată de Institutul Cultural Român din Berlin. Nepotrivirea e că cei doi au fost deja dovediţi fără dubii ca foşti colaboratori, benevoli şi entuziaşti, ai Securităţii. Au un singur „defect": sunt prieteni buni cu mai toată intelighenţia românească.

Acum, Patapievici et comp. (Cărtărescu included) se prefac că uită cât de înfocaţi erau susținând lustraţia până „mai ieri". Până ieri când, adică, cercul dovediţilor drept turnători s-a tot strâns în jurul lor, decimându-le moral gaşca.

ICR nu face „discriminare estetică” (oare de unde o fi scos HRP această sintagmă?), ICR nu poate, nu-i aşa, să-şi selecteze reprezentanţii în funcţie de felul cum au înţeles ei să-şi „completeze veniturile în comunism”, deci respinge acuzaţiile Hertei Müller (care s-a opus vehement - în FAZ - ca România să fie reprezentată de nişte indivizi moralmente compromişi). Nu aceeaşi solidaritate de trib s-a dovedit şi când scriitori ca Preda, Buzura, Breban au fost şi sunt încă terfeliţi prin toate foile „anticomuniste” de gaşcă şi de conjunctură. Pentru că au „cauţionat” regimul. Mizeria aia de Antohi nu l-a cauţionat, în schimb. El are „lucrări", dragă! Are „contribuţii”. E un mare quelque chose.

Aplicăm, deci, lustraţia morală cu dublă măsură. Îi batjocorim „postmodernist" pe morţi, în absenţă, şi-i ocrotim grijuliu pe prietenii de pahar. Ipocriţii invocă imposibilitatea încadrării legale a faptelor celor doi scoşi acum, ca noi, la înaintare. Subit, moralitatea cuiva e dificil de măsurat, de definit, de pus în balanţă cu faptele sale de natură artistică sau ştiinţifică (păi, aşa, poate şi dr. Oprescu este un medic excepţional, în ciuda plagiatelor de care a fost acuzat). Nu contează că deja Frau Herta a provocat deja binevenitul scandal prin dezvăluirile dumisale, estompând puţin din „fala" şcolii de vară.

Şi Mirceafătecăscrii strecoară făţarnic parabola ridicării pietrei. Gata, nu mai ridicăm piatra, linişte, au intrat în scenă camarazii noştri. Din nou Cărtărescu bagă de la el, în EVZ (nu dau link, mi-e silă), textul cu vina mai mare a securiştilor de meserie decât cea a vânzătorilor BENEVOLI de prieteni şi de colegi (trădarea se făcea pentru dregătorii, călătorii în străinătate, posturi călduţe, doctorate false, etc). Ba nu, dragă domnule M.C., o să repet asta până la golirea de sens: securistul ţi se legitima când venea să-ţi ceară murdarele servicii, când te tortura îi vedeai faţa, era „meseria" lui aceea de a sta pavăză regimului, alteori - de călău şi de torţionar cu simbrie. Îl puteai IDENTIFICA! Pe când vomitătura aia de turnător (ab)uza de prietenia lui cu tine, de colegialitatea şi încrederea ta. Ca să acceadă, ca să parvină, ca să guste din privilegii. Să-i fie lui mai bine.

Logica de căruţă a tribului 'telectual este, comprimat, următoarea: ai avut parte de niscai şcoală, ai apucat să publici niscai lucrări de referinţă, trecem cu vederea trădarea mârşavă. Cei deştepţi sunt scutiţi. Pentru că e de-ai noştri.

"Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el" (loc de punct)

Ce bine le dichisesc eu pe toate, mai cu seamă atunci când forma scrisului îmi devine aforistică, bucuroasă de sine, când fraza se termină brusc, cu şpil, pasămite: să guste şi cititorul din nemărginita mea înţelepciune, din înneguratele mistere ascunse înlăuntrul meu! O făcătură cu scopuri estetice. Se vanter, zice francezul, a te măguli de unul singur, pierdut în formulistică preţioasă, în nelipsitele paranteze orizontale, gard de aur pentru incidente, pentru oribile. Scrisul neterapeutic, invalid, ipocrit conectat la sine, dar, pe alocuri: frumos, cu arabescuri, ca scos din cutie. Cutia cerebrală.

Îmi place să las textul la dospit, să mă recitesc peste luni de zile, peste ani, mă refer acum la textele pe care m-am obişnuit să le numesc „suspendate" (cu stranietate „injectată" printr-o frazare invalidă, prin topică, prin elipse). Pot avea chiar impresia că am cugetat lucruri adânci. Iar atunci când nici eu nu mă mai înţeleg și nu-mi mai amintesc ce am vrut să spun, sunt de-a dreptul extaziat - mi se pare că am dat de limita de sus a unei inteligenţe vaste.

Pe cale de consecință, nu mă pot abţine a-mi închipui câţi scriitori adevăraţi, cu talent considerabil (nu niște wannabes ca mine), au acelaşi (d)efect asupra cititorilor (grupaţi adesea în armate curtenitoare, ce nu dau semne că ar fi înzestrate cu prea mult discernământ). Dar mai ales asupra nefericiţilor şi suficienţilor hermeneuţi de blog. Adică, şleahta aceea întotdeauna flămândă de „interpretare definitivă”, maniheistă ori mai nuanțată, de citare trunchiată, de speculaţie comodă, de bătut câmpii cu graţie şi cu risipă de vocabular, sărituri căpreşti printre termeni de specialitate, legaţi între ei cu nerodnică sămânţă de scandal. Minciuni argumentabile.

Cât de uşor poţi înşela, dacă stăpâneşti bine arta scrisului! Numeroşi sunt aceia care stau cu gurile căscate ca să le picure scamatorul-scriitor semi-ideile şi pseudo-trăirile lui! Gata să-l „completeze” - semioticienii, teologii, istoricii de artă, criticii - cu intervenţiile lor jalnice, dar ce bine ambalate („Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor", Ioan, 38). Acolo unde autorul lasă o intenţionată pauză, sar o sută să o umple cu înţelesurile lor mărunte, dar trufaşe, cu larma lor sperioasă. Totul din cârpita fală care ne împinge să credem că, între raţiune şi simţire, e mai onorabil pentru „progresul" omenirii (şi pentru al său self-esteem) să dăm câştig de cauză raţiunii. Adică, obsesiei noastre pustiitoare de a încadra, de a analiza, de a secătui mlaştini, de a asfalta şi instala balustrade, de a explica, de a interpreta chiar şi atunci când e limpede că adevărul brut se lasă citit doar cu ochii inimii. Timp în care cuvintele ticluite trădează şi îndepărtează.

Mecanism de refulare

Au venit neamurile cele gălăgioase. Stau dosit în partea mea de casă şi-mi rumeg stranietatea. Sunt un om ciudat, nu-mi mai plac Ceilalţi. Am fugit din Deal, să nu le mai văd feţele descompuse şi frezele de Morandi. Trăiesc într-un I. care nu mai există. I-ul fără punct.

Sunt deja în tabăra celorlalţi - a celor care afirmă despre cheflii: „noi n-am făcut niciodată asemenea tămbălău". Dar nu e adevărat. Uneori am făcut, şi încă mai mult. Am uitat.

O altă ploaie căzută pe neanunţate. Broaştele hohotesc apocaliptic, privindu-ne dispreţuitoare cum ne perpelim din cauză că nu putem lucra pământul. Mai multă apă, mai multe broaşte!

Mentalităţii mele de ţăran prea supus îi cade mereu bine o cură de metropolă, de ziduri înalte, de urbanism, de nesimţire. Din nefericire pentru mine, atunci când apar (mă înfăţişez) undeva, eu nu sunt doar eu, ci şi casa mea cea nepropice intimităţii şi liniştii, şi tot alaiul de eşecuri care mi s-au tras de aici.

De unele fete din trecut mă mai „leagă" doar gustul unor paste de dinţi. Frânturi din chipurile lor mult estompate îmi năvălesc în cap odată cu introducerea periuţei în gură. La final, totul se scuipă la ţuţuroi.

Nu e bine! În numeroase rânduri cred prea mult în semnele de punctuaţie, în forma textului, în „culoarea" pe care i-o dă topica, sintaxa, în caligrafie (când scriu de mână). Şi pierd ideea, o omor în norme, arunc în ea cu ascuţite paranteze orizontale.

Plumb atârnând de grumazul cerului. Va ploua din nou cu sudălmi.

Trebuie să-mi repet de mai multe ori, pentru a mă convinge, că nu e nici o durere în a nu reuşi să parcurgi Dilema Veche, de exemplu, până la ultimul rând al ultimului articol. Şi că esenţial e să nu lipseşti de la întâlnirile date cu viaţa, să fii prezent în propriile gesturi şi să te fereşti, pe cât îţi stă-n puteri, de gratuităţi. Gesturile gratuite ne costă cel mai mult.

_________________

*Verdrängungsmechanismus

Trompetiţia

Cererea de trompete, la nivel de ţară, crescu ceva de speriat. Era anevoie să găseşti alamă suficientă pentru meşterirea unui astfel de instrument. Dar şi mai greu era să te programezi la lecţiile de suflat, profesorii disponibili împuţinându-se văzând cu ochii. Copiii zbierau de la vârste fragede, sfâşiind rochiile mamelor lor, petiţionând dreptul de a trompeţi. Trompeţii şi trompeţicile defilau cu trompetele la antebraţ, în loc de poşete, prin mall-urile de trompete.

Penticostale

Ofer luminii soarelui, pe coasta de sud a dealului, aceeaşi faţă îngustă, uşor modelabilă sub impresia necruţătoare a alimentaţiei neglijente sau a oboselii. Uite-mă-s, pe pătură, cu acelaşi zâmbet subţire care parcă nu-i al meu, nici al altcuiva; nu l-a revendicat nimeni până acum. Cu ochii ăştia, atât de prost dosiţi în spatele frumoşilor ochelari de soare, prea arătoşi şi, ei - la rândul lor, prea străini de faţa mea stingheră.

Despre despre

Tot la Cui i-e frică de Emil Cioran?, în blocaj. Impresia de răsuciri perfecte într-o lume care stă, restrînsă, nemişcată, comprimată. Dar Cioran voia să plece în lumea largă, de exemplu? El este şi nu este - pe scurt, lumea din carte, de care spun că e comprimată. Şi uneori impresia că între pagina 75 şi pagina 150 am stat pe loc, nu ne-am mişcat prin fiinţa studiată, nu am înţeles, nu am învăţat. Spun "impresia" fiindcă, de fapt, dacă închid cartea după 150, îmi dau seama că ne-am mişcat stînd pe loc, pe-o hartă mentală.
Doar că eu, cititorul, stau pe-afară, pe margine, spre deosebire de ceea ce mi se întîmplă în cărţile lui Ciocârlie (un exemplu), care invită, primeşte într-un schimb mental live. Nu-i o distanţă răuvoitoare, totuşi, duce la muncă dublă pentru descifrare (pentru că nu eşti poftit în bucătăria autorului, ci doar la masă)
Azi am o slăbiciune, observ, pentru comparaţii vulgare. În fine :) cumva cărţile "despre despre" sunt mai oneste decît altele, măcar pentru că îşi definesc de la început limitele şi pretenţiile.

Proze litice (adică poveşti de pat, în fr. în original)

M-am dezvăţat a-mi interzice răsfăţuri imediate. O carte, o călătorie, o risipă mică. Nu-mi cumpăr o bicicletă, rafturi de bibliotecă, pat, costum pentru nunţi. Călătoresc pe aici, pe aproape, cheltuiesc deşănţat, cărţuiesc, pierd vremea pe internet, căutând nimic. Pun o carte în capul celeilalte, ca pe ţigări, ca să nu ascult prea liniştea. Socotesc banii, măsor timpul în dări, rate obligatorii la obiecte deja defecte, dar ce voluptate a achitării lor! Asta mă responsabilizează, îmi pedepseşte cu redusă doză de dojană excesele. Merg la nunţi doar ca să pot privi împăcat în ochi, de luni încolo, colegii de birou de care îmi frec zilnic coatele corporatiste. Vreau să am bani pentru excese: Cluj. Burgheza, ridicola extravaganţă a unei evadări la Cluj.

Îmi place povestea spusă de tunetul morocănos, mormăit abia. Stând aici, în casă, la adăpost. Adică, nu-mi vine să mă trântesc la sol, cu fulgerul adulmecându-mi perii din ceafă, redus la minime standarde neanderthaliene, şi să mă târăsc, asta vreau să spun. Mi-e cald. Norii de gheaţă dintre cele două clădiri gemene ale Clujului îmi ţin loc de acoperiş, pe monitor. Mi-am picurat visine în ochi şi acum văd lumea mai frumoasă. Pe podelele vechi ale Cărtureştiului, podele pocnind străin, de parcă vecinii ar intra peste noi în casă pentru a-şi lua hainele trebuincioase din dulapul meu.

Mirosea a miez greu de vară azi. A seceriş încheiat, a grâu răscopt. Era ca şi când câmpul ar fi năduşit şi în năduşeala lui ar fi distilat rudimentar grânele neculese.

Categoria "Cu poalele-n cap"

Încă o pasăre de curte:

"Astfel, cetăţenii europeni ai României sunt îndemnaţi subtil să accepte situaţia de fapt, să se resemneze şi să se integreze în sistemul ticăloşit care, iată, cu toate strădaniile preşedintelui, nu poate fi învins. În consecinţă, Traian Băsescu face figură de lup solitar când încearcă să readucă în actualitate dezastrul din justiţie, să amintească de legăturile magistraţilor cu capii lumii interlope, de practicile lor incorecte, de corupţie."

Ce strădanii, mă, stimabilă curco? Scandalurile din presă, înjurăturile de birjar, mitocănia, editorialele vărsate pe cale orală, sorcova cu scrisorile patetice? Asta numiţi voi luptă? Conform căror prevederi din fişa postului? Are guvern, măcar? Are majoritate în Parlament? De ce vorbiţi aiurea, măi, cretini cu diplomă? Ăştia pe ce lume trăiesc? Mă întreb retoric, cine să-mi răspundă?

CULCER: DNA, cuiul lui Pepelea

Din categoria "Mai taci în mă-ta!"

Plângăcios, efeminat până la îngreţoşare, lingău talentat, curtean de Ştefan cel Mare, colţ cu stadionul Dinamo, indigestule. Dispari, textualist epuizat ce eşti, emigrează odată sau dă-te de 3 ori peste cap şi fă-te hârtie igienică pentru preşedinte, dar să nu te mai văd, îmi strici fiecare săptămână cu ploconeala ta. Orbitorul satului. Cânta-i-ai osanale marinarului pe terasele toxice ale Constanţei. Îl zugrăveşti ca pe cavalerul dreptăţii, călare pe vacacarerâde autohtonă, acum în noua prezentare a presupusei privări de "atribuţiile constituţionale" ("Traian Băsescu a fost adesea acuzat că e preşedinte-jucător, că-şi încalcă atribuţiile, dar azi el nu şi le mai poate exercita nici măcar pe cele pe care, prin Constituţie, le are cu siguranţă" - să mori tu?).

Citeşte împuţita aia de Constituţie şi vezi că nu e cazul să "îngrădeşti" cu nimic un preşedinte român, nu trebuie să-i dai la glezne sau să-i bagi pumnul în gură pentru a-l opri din nu ştiu ce acţiuni justiţiare, pentru că NU are decât puteri simbolice, nu poate lupta din poziţia sa împotriva defectelor neamului, nici împotriva corupţiei generalizate. Băgaţi prostii mitologice în capul şi aşa prost al poporului. Domnule, nu mai avem intelectuali verticali în ţara asta?! Toţi s-au înmuiat sub jetul protector al lui Traian Băsescu? Nu ai decât să crăpi cu îngerul tău neprihănit de gât, în ciuda noastră. Nici un cuvinţel, grafoman secătuit, despre alunecarea dezgustătoare a PD-L către populismul costisitor care ne-a ţinut ţara atâţia (alţi) ani în afara istoriei postrevoluţionare?

Ia te uită aici, mai spală-ţi gura aia de balele lipsei de discernământ, genialule:

Traian Băsescu a fost adesea acuzat că e preşedinte-jucător, că-şi încalcă atribuţiile, dar azi el nu şi le mai poate exercita nici măcar pe cele pe care, prin Constituţie, le are cu siguranţă. A fost cel mai faultat preşedinte-jucător, lovit la glezne şi de ai lui, şi de adversari cu atât de mare rea-credinţă, încât te miri că mai e în picioare. Ultima lovitură a venit din partea însuşi regelui, ceea ce e chiar stupefiant. Când vezi că un om este lovit de toţi cei din jurul său, nu poţi ajunge decât la una din două concluzii opuse: ori că e vorba de un ins malign care pune-n pericol fibra lumii în care trăieşte, ori că e singurul om drept din Sodoma. Iar la noi, cum se zice, „dreptul umblă veşnic cu capul spart“. Sunt sigur că dumneavoastră veţi apăra ferm una dintre cele două variante.

Despre orar - pentru apărătorii "specificului" naţional

Mare iubitor de simetrii, vânzătorul, funcţionarul sau ospătarul român termină programul mai devreme cu aceeaşi consecvenţă cu care îl începe mai târziu. Dacă a ciupit un sfert de oră dimineaţa, e musai să tragă o clapă identică după-amiaza. Orarul e un reper nu întotdeauna credibil, iar respectul pentru timpul liber al solicitantului de servicii nu trece de genunchiul broaştei.

Iritările sau momentele de perplexitate ale clientului sunt primite cu un ridicat din umeri sau cu sfaturi părintesc-afabile: „Veniţi şi dumneavoastră puţin mai târziu“. Cine arată cu degetul spre orar e perceput drept fixist intratabil sau cusurgiu fără bucurii în viaţă. Rigoarea nu face bine unei populaţii care a transformat goana după ciubucuri, adaptabilitatea şi tehnica aproximării în virtuţi naţionale. Stilistica întâlnirilor amoroase acceptă şi chiar încurajează „sfertul academic“.

PARASCHIVESCU: Sfertul neacademic

Bermudele promovabilităţii

Judeţele româneşti cu cea mai fantasmagorică promovabilitate la BAC sunt chiar polii neşansei, ca să nu zic ai sărăciei lucii. O convenţie tacită, subterană, elevi-profesori, străbate anii: e un fel de întrajutorare pe bani. Profesorii sunt ajutaţi să apară pe locuri fruntaşe în statisticile nevolnicului minister al şcoalelor. Bacalaureaţii sunt sprijiniţi să plece naibii cât mai departe din locurile de baştină (direcția Iaşi, Cluj, Bucureşti, Timişoara sau Europa), oriunde altundeva, numai să nu stea acasă.

Suceava se laudă cu o promovabilitate de 98%. Situaţia de la faţa locului se cufundă întru totul în pasta sugestivă a onomasticii, parcă predestinate, şefului Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava: Petru Carcalete. Aşa să-i rămână numele! Sub domnia sa, un colegiu de largă faimă zonală a beneficiat de 100% note de trecere pentru o întreagă generaţie de a doişpea. Te şi miri cum dracu merge totul aşa rău în ţara asta, cu atâţia gheniali pe judeţ pătrat.

Stau în casă, spun prostii

Distinsa Zaza a lansat, odinioară, cumva fără voia ei, categoria "Stau în casă, scriu prostii". Ce vremuri! Iată că azi sunt în măsură să-mi găsesc un companion în acest club strâmt. E o provocare mai ales pentru Hiacint, care "se revendică" mai mult de la limba engleză şi e în măsură să judece obiectiv, dar - sper - aspru (după cum îi place). Îi doresc maţe rezistente la lectura năucitoarelor păreri pe care le va găsi la adresa de mai jos. Veţi întâlni acolo exact genul de opinii autoerotice (deşi bine înveşmântate intelectual) cărora nu le poţi răspunde decât birjăreşte. Este un exemplu desăvârşit de prostire prin cultură. De argumentare în gol. De infatuată defilare lexicală, ca scop în sine. De abuz argumentativ, abuz de gândire. Gândire în cuburi. Unii chiar ar fi fost mai fericiţi dacă s-ar fi născut dislexici.

Câteva reflecţii la adresa limbii engleza, formulate de Alain de Benoist şi Giorgio Locchi

Ok, iată şi o mostră, ne reîntâlnim după ce mă întorc de la vomitorium:

Limba engleză, în ciuda unui lexic debordant, este de o intensă debilitate structurală şi sintactică (absenţa declinaţiilor, conjugări simplificate, coagulare a formei “tu” şi a formei “voi”, dispariţia pluralului la nivelul adjectivului etc.)

4. Hey Eugene

Slăbiciunea mea pentru clovni încearcă să spună că e cineva care păstrează, pe dinafară, ceea ce oamenii ascund cît mai adînc în ei. Acreala mea neconvingătoare. Şi-apoi personajul: nu stă locului o clipă, dacă ar tăcea s-ar evapora, îi rîd ochii şi gura vorbeşte despre marele absurd. Turuie împotriva nemişcării şi dezolării, ştie că degeaba, rîde, predică dezordinea. Şi din cînd în cînd spune: Eu...nu ştiu...dar cînd vă văd, cum staţi aşa şi nu aveţi viaţă!

Acreala se ţine bine şi dă numai un zîmbet neutru, din faţa unei replici ca asta la ce bun să te scuzi.

Praful de sub preş

Ipocrizie neaoş românească: să susţii că, mutând centrul greutate de pe examenul de BAC pe cel de admitere în facultate, rezolvi problema fraudelor. Ca şi când tentaţia fraudei nu ar fi specifică neamului (omului, în genere), ci ar ţine doar de amărâţii de profesori din învăţământul mediu. Într-o vreme mai zâmbeam la mostrele astea de autoamăgire, autoprostire (EVZ face "sondaj" pe această temă falsă). Acum mi-e pur şi simplu rău! Mereu a fost mai comod pentru noi să acuzăm abstractul "sistem" pentru corupţia noastră congenitală. Ignorăm într-o veselie că sistemul suntem noi, iar în cazul în care nu suntem noi, noi îl perpetuăm. Noi alegem preşedinţi pe care îi învestim cu sarcina imposibilă pentru un singur om (probabil că şi ultimul prost ştie asta în sinea lui) de a ne deratiza sistemul. Dar nu punem deloc umărul la această muncă titanică.

Presa ne-a obişnuit scutindu-ne, pe noi - oamenii simpli, de bănuiala de necinste. Cei mânjiţi au fost mereu cei de la guvernare. Care, nu-i aşa, domnesc peste un popor de sfinţi. Sfinţia şi grijania lui de popor!

Later link: Copiatul, probă de bac

Dreapta de stânga

Nu avem nici un partid curat de dreapta în România. Nu are nici unul curajul necesar. S-au tot putut inflama limbile maronii ale intelectualilor, care credeau că, sprijinind PD-L şi pe întâistătătoriul său, lecturile lor din marii liberali europeni vor deveni viaţă palpabilă pe Dâmbovița. E mai lesne să fii de stânga (o stânga „originală", specific mioritică, se înţelege). Redistribui puţinul adunat de (la) alţii, economia se stinge în chinuri sau discret, dar tu, partidul, câştigi lejer alegerile la fiecare 4 ani.

Lipsa de convingeri autentice este firul roşu care uneşte formaţiunile de pe scena politică autohtonă. În făcătura asta, aşa-numiţii social-democraţi au avut „şansa" de a prinde mai cu pricepere slăbiciunile electoratului majoritar: pomana, abandonul benevol întru dependenţă, alergia la efort. Ei îşi pot juca (simula) ceva mai împăcaţi - nu se dezic de învăţăturile marxiste - rolul spre care îi împing principiile Internaţionalei roșii. Doar liberalii (indiferent de numele partidului) au avut o soartă ingrată, sărmanii... Conform tradiţiei, la ei „componenta socială ”ar trebui să conteze abia în urma celei ce ţine de dezvoltarea individuală, în funcţie de merit şi valoare. Competiţia, cadrul pentru concurenţialitate primează înaintea dirijismului de stat și a așa-numitei solidarități. Dar lîn România asta nu aduce voturi. Ca urmare, iată, ne e dat să vecuim încă o ciudăţenie din multele caracteristice locului: o găleată de partide de toate „culorile” îngrămădindu-se către un simulacru de stânga pentru a câştiga simpatia votantului.

Nu ştiu ce explicaţie cu valoare de scuză mai puteau găsi ultimii fanatici susţinători ai formaţiunii oranj-cartonate pentru „proiectul" 100% social-democrat înaintat publicităţii - să ne amintim - cu un entuziasm iepuresc, de Emil Boc cu ocazia manifestării înduioșătoarei „preocupări a eşichierului politic” faţă de valul internaţional de scumpire (isterică) a alimentelor. Oamenii ăştia care ne conduc (şi lingăii lor cu multă şcoală superioară) fie nu ştiu ce vorbesc, uitând de azi pe mâine, fie mizează cu şmecherie pe tâmpenia sau iertăciunea cea largă a electoratului.

Iată câteva mostre de gândire fără premeditare din puţul nesecat al lui Emil Boc (propuneri fantasmagorice, ce provoacă moartea lentă a ideii de alternativă în România, venite de la „singurul partid de dreapta", cum se autointitulează PDL), acum când criza e „pusă la respect” (citiți: negată), sub preșul tăcerii complice:

- creşterea venitului minim garantat pentru acoperirea creşterii preţurilor
- acordarea de ajutoare pentru încălzire şi pentru energie electrică tuturor categoriilor cu venituri reduse
- devansarea majorării pensiilor, începând cu 1 august
- acordarea de ajutoare sociale pentru persoanele foarte sărace.

Nici un cuvințel despre o strategie de dezvoltare economică, de eficientizare administrativă, de atragere a investitorilor, de tăiere-comprimare a taxelor care sufocă apetitul pentru muncă, de urgentare a construirii şi modernizării infrastructurii. Singurul bemol ceva mai liberal în toată troaca asta de socialisme şi asistenţialisme era: „creşterea producţiei agricole a României, economisirea energiei şi la eficientizarea energetică". Mă şi mir că au amintit ceva de producţie, mă tem acum, tremur: păi, ce ne facem dacă sesizează electoratul că referirea la producţie este de fapt un îndemn la muncă!? Nu te mai votează ăştia nici să mori. Aveți grijă, d-le Boc, nu trimiteți alegătorul la muncă şi la produs, ci degrabă ameţiți-l cu pomeni, că luuungă vă va fi domnia şi putereaaa - și din 2012 încolo. Crezusem că putem trăi aşa, fără să muncim, dacă profunzii gânditori „liberali-creştin-democraţi" ca de-alde Boc, Stoica, Stolojan se angajează că ne pot întreţine de la un buget la care puţini adaugă, mulţi mulg.