Nu avem nici un partid curat de dreapta în România. Nu are nici unul curajul necesar. S-au tot putut inflama limbile maronii ale intelectualilor, care credeau că, sprijinind PD-L şi pe întâistătătoriul său, lecturile lor din marii liberali europeni vor deveni viaţă palpabilă pe Dâmbovița. E mai lesne să fii de stânga (o stânga „originală", specific mioritică, se înţelege). Redistribui puţinul adunat de (la) alţii, economia se stinge în chinuri sau discret, dar tu, partidul, câştigi lejer alegerile la fiecare 4 ani.
Lipsa de convingeri autentice este firul roşu care uneşte formaţiunile de pe scena politică autohtonă. În făcătura asta, aşa-numiţii social-democraţi au avut „şansa" de a prinde mai cu pricepere slăbiciunile electoratului majoritar: pomana, abandonul benevol întru dependenţă, alergia la efort. Ei îşi pot juca (simula) ceva mai împăcaţi - nu se dezic de învăţăturile marxiste - rolul spre care îi împing principiile Internaţionalei roșii. Doar liberalii (indiferent de numele partidului) au avut o soartă ingrată, sărmanii... Conform tradiţiei, la ei „componenta socială ”ar trebui să conteze abia în urma celei ce ţine de dezvoltarea individuală, în funcţie de merit şi valoare. Competiţia, cadrul pentru concurenţialitate primează înaintea dirijismului de stat și a așa-numitei solidarități. Dar lîn România asta nu aduce voturi. Ca urmare, iată, ne e dat să vecuim încă o ciudăţenie din multele caracteristice locului: o găleată de partide de toate „culorile” îngrămădindu-se către un simulacru de stânga pentru a câştiga simpatia votantului.
Nu ştiu ce explicaţie cu valoare de scuză mai puteau găsi ultimii fanatici susţinători ai formaţiunii oranj-cartonate pentru „proiectul" 100% social-democrat înaintat publicităţii - să ne amintim - cu un entuziasm iepuresc, de Emil Boc cu ocazia manifestării înduioșătoarei „preocupări a eşichierului politic” faţă de valul internaţional de scumpire (isterică) a alimentelor. Oamenii ăştia care ne conduc (şi lingăii lor cu multă şcoală superioară) fie nu ştiu ce vorbesc, uitând de azi pe mâine, fie mizează cu şmecherie pe tâmpenia sau iertăciunea cea largă a electoratului.
Iată câteva mostre de gândire fără premeditare din puţul nesecat al lui Emil Boc (propuneri fantasmagorice, ce provoacă moartea lentă a ideii de alternativă în România, venite de la „singurul partid de dreapta", cum se autointitulează PDL), acum când criza e „pusă la respect” (citiți: negată), sub preșul tăcerii complice:
- creşterea venitului minim garantat pentru acoperirea creşterii preţurilor
- acordarea de ajutoare pentru încălzire şi pentru energie electrică tuturor categoriilor cu venituri reduse
- devansarea majorării pensiilor, începând cu 1 august
- acordarea de ajutoare sociale pentru persoanele foarte sărace.
Nici un cuvințel despre o strategie de dezvoltare economică, de eficientizare administrativă, de atragere a investitorilor, de tăiere-comprimare a taxelor care sufocă apetitul pentru muncă, de urgentare a construirii şi modernizării infrastructurii. Singurul bemol ceva mai liberal în toată troaca asta de socialisme şi asistenţialisme era: „creşterea producţiei agricole a României, economisirea energiei şi la eficientizarea energetică". Mă şi mir că au amintit ceva de producţie, mă tem acum, tremur: păi, ce ne facem dacă sesizează electoratul că referirea la producţie este de fapt un îndemn la muncă!? Nu te mai votează ăştia nici să mori. Aveți grijă, d-le Boc, nu trimiteți alegătorul la muncă şi la produs, ci degrabă ameţiți-l cu pomeni, că luuungă vă va fi domnia şi putereaaa - și din 2012 încolo. Crezusem că putem trăi aşa, fără să muncim, dacă profunzii gânditori „liberali-creştin-democraţi" ca de-alde Boc, Stoica, Stolojan se angajează că ne pot întreţine de la un buget la care puţini adaugă, mulţi mulg.
Lipsa de convingeri autentice este firul roşu care uneşte formaţiunile de pe scena politică autohtonă. În făcătura asta, aşa-numiţii social-democraţi au avut „şansa" de a prinde mai cu pricepere slăbiciunile electoratului majoritar: pomana, abandonul benevol întru dependenţă, alergia la efort. Ei îşi pot juca (simula) ceva mai împăcaţi - nu se dezic de învăţăturile marxiste - rolul spre care îi împing principiile Internaţionalei roșii. Doar liberalii (indiferent de numele partidului) au avut o soartă ingrată, sărmanii... Conform tradiţiei, la ei „componenta socială ”ar trebui să conteze abia în urma celei ce ţine de dezvoltarea individuală, în funcţie de merit şi valoare. Competiţia, cadrul pentru concurenţialitate primează înaintea dirijismului de stat și a așa-numitei solidarități. Dar lîn România asta nu aduce voturi. Ca urmare, iată, ne e dat să vecuim încă o ciudăţenie din multele caracteristice locului: o găleată de partide de toate „culorile” îngrămădindu-se către un simulacru de stânga pentru a câştiga simpatia votantului.
Nu ştiu ce explicaţie cu valoare de scuză mai puteau găsi ultimii fanatici susţinători ai formaţiunii oranj-cartonate pentru „proiectul" 100% social-democrat înaintat publicităţii - să ne amintim - cu un entuziasm iepuresc, de Emil Boc cu ocazia manifestării înduioșătoarei „preocupări a eşichierului politic” faţă de valul internaţional de scumpire (isterică) a alimentelor. Oamenii ăştia care ne conduc (şi lingăii lor cu multă şcoală superioară) fie nu ştiu ce vorbesc, uitând de azi pe mâine, fie mizează cu şmecherie pe tâmpenia sau iertăciunea cea largă a electoratului.
Iată câteva mostre de gândire fără premeditare din puţul nesecat al lui Emil Boc (propuneri fantasmagorice, ce provoacă moartea lentă a ideii de alternativă în România, venite de la „singurul partid de dreapta", cum se autointitulează PDL), acum când criza e „pusă la respect” (citiți: negată), sub preșul tăcerii complice:
- creşterea venitului minim garantat pentru acoperirea creşterii preţurilor
- acordarea de ajutoare pentru încălzire şi pentru energie electrică tuturor categoriilor cu venituri reduse
- devansarea majorării pensiilor, începând cu 1 august
- acordarea de ajutoare sociale pentru persoanele foarte sărace.
Nici un cuvințel despre o strategie de dezvoltare economică, de eficientizare administrativă, de atragere a investitorilor, de tăiere-comprimare a taxelor care sufocă apetitul pentru muncă, de urgentare a construirii şi modernizării infrastructurii. Singurul bemol ceva mai liberal în toată troaca asta de socialisme şi asistenţialisme era: „creşterea producţiei agricole a României, economisirea energiei şi la eficientizarea energetică". Mă şi mir că au amintit ceva de producţie, mă tem acum, tremur: păi, ce ne facem dacă sesizează electoratul că referirea la producţie este de fapt un îndemn la muncă!? Nu te mai votează ăştia nici să mori. Aveți grijă, d-le Boc, nu trimiteți alegătorul la muncă şi la produs, ci degrabă ameţiți-l cu pomeni, că luuungă vă va fi domnia şi putereaaa - și din 2012 încolo. Crezusem că putem trăi aşa, fără să muncim, dacă profunzii gânditori „liberali-creştin-democraţi" ca de-alde Boc, Stoica, Stolojan se angajează că ne pot întreţine de la un buget la care puţini adaugă, mulţi mulg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu