Slăbiciunea mea pentru clovni încearcă să spună că e cineva care păstrează, pe dinafară, ceea ce oamenii ascund cît mai adînc în ei. Acreala mea neconvingătoare. Şi-apoi personajul: nu stă locului o clipă, dacă ar tăcea s-ar evapora, îi rîd ochii şi gura vorbeşte despre marele absurd. Turuie împotriva nemişcării şi dezolării, ştie că degeaba, rîde, predică dezordinea. Şi din cînd în cînd spune: Eu...nu ştiu...dar cînd vă văd, cum staţi aşa şi nu aveţi viaţă!
Acreala se ţine bine şi dă numai un zîmbet neutru, din faţa unei replici ca asta la ce bun să te scuzi.
Acreala se ţine bine şi dă numai un zîmbet neutru, din faţa unei replici ca asta la ce bun să te scuzi.
2 comentarii:
nu stiu exact de ce, nu mi-am explicat, dar clovni imi par ca tignalele de tren rapid izbucnind in vreme ce tu haladuiesti pe cimpie, te trezesc din reverie, cumva preventiv, cumva amenintator...
Nu mi-e drag clovnul, dar îmi place mult: "ştie că degeaba râde". Peste toate: nici el nu are viaţă dincolo de gura aia rânjită. Gestica nu ţine loc râsului din stomac.
Trimiteți un comentariu