"Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el" (loc de punct)

Ce bine le dichisesc eu pe toate, mai cu seamă atunci când forma scrisului îmi devine aforistică, bucuroasă de sine, când fraza se termină brusc, cu şpil, pasămite: să guste şi cititorul din nemărginita mea înţelepciune, din înneguratele mistere ascunse înlăuntrul meu! O făcătură cu scopuri estetice. Se vanter, zice francezul, a te măguli de unul singur, pierdut în formulistică preţioasă, în nelipsitele paranteze orizontale, gard de aur pentru incidente, pentru oribile. Scrisul neterapeutic, invalid, ipocrit conectat la sine, dar, pe alocuri: frumos, cu arabescuri, ca scos din cutie. Cutia cerebrală.

Îmi place să las textul la dospit, să mă recitesc peste luni de zile, peste ani, mă refer acum la textele pe care m-am obişnuit să le numesc „suspendate" (cu stranietate „injectată" printr-o frazare invalidă, prin topică, prin elipse). Pot avea chiar impresia că am cugetat lucruri adânci. Iar atunci când nici eu nu mă mai înţeleg și nu-mi mai amintesc ce am vrut să spun, sunt de-a dreptul extaziat - mi se pare că am dat de limita de sus a unei inteligenţe vaste.

Pe cale de consecință, nu mă pot abţine a-mi închipui câţi scriitori adevăraţi, cu talent considerabil (nu niște wannabes ca mine), au acelaşi (d)efect asupra cititorilor (grupaţi adesea în armate curtenitoare, ce nu dau semne că ar fi înzestrate cu prea mult discernământ). Dar mai ales asupra nefericiţilor şi suficienţilor hermeneuţi de blog. Adică, şleahta aceea întotdeauna flămândă de „interpretare definitivă”, maniheistă ori mai nuanțată, de citare trunchiată, de speculaţie comodă, de bătut câmpii cu graţie şi cu risipă de vocabular, sărituri căpreşti printre termeni de specialitate, legaţi între ei cu nerodnică sămânţă de scandal. Minciuni argumentabile.

Cât de uşor poţi înşela, dacă stăpâneşti bine arta scrisului! Numeroşi sunt aceia care stau cu gurile căscate ca să le picure scamatorul-scriitor semi-ideile şi pseudo-trăirile lui! Gata să-l „completeze” - semioticienii, teologii, istoricii de artă, criticii - cu intervenţiile lor jalnice, dar ce bine ambalate („Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor", Ioan, 38). Acolo unde autorul lasă o intenţionată pauză, sar o sută să o umple cu înţelesurile lor mărunte, dar trufaşe, cu larma lor sperioasă. Totul din cârpita fală care ne împinge să credem că, între raţiune şi simţire, e mai onorabil pentru „progresul" omenirii (şi pentru al său self-esteem) să dăm câştig de cauză raţiunii. Adică, obsesiei noastre pustiitoare de a încadra, de a analiza, de a secătui mlaştini, de a asfalta şi instala balustrade, de a explica, de a interpreta chiar şi atunci când e limpede că adevărul brut se lasă citit doar cu ochii inimii. Timp în care cuvintele ticluite trădează şi îndepărtează.