Proze litice (adică poveşti de pat, în fr. în original)

M-am dezvăţat a-mi interzice răsfăţuri imediate. O carte, o călătorie, o risipă mică. Nu-mi cumpăr o bicicletă, rafturi de bibliotecă, pat, costum pentru nunţi. Călătoresc pe aici, pe aproape, cheltuiesc deşănţat, cărţuiesc, pierd vremea pe internet, căutând nimic. Pun o carte în capul celeilalte, ca pe ţigări, ca să nu ascult prea liniştea. Socotesc banii, măsor timpul în dări, rate obligatorii la obiecte deja defecte, dar ce voluptate a achitării lor! Asta mă responsabilizează, îmi pedepseşte cu redusă doză de dojană excesele. Merg la nunţi doar ca să pot privi împăcat în ochi, de luni încolo, colegii de birou de care îmi frec zilnic coatele corporatiste. Vreau să am bani pentru excese: Cluj. Burgheza, ridicola extravaganţă a unei evadări la Cluj.

Îmi place povestea spusă de tunetul morocănos, mormăit abia. Stând aici, în casă, la adăpost. Adică, nu-mi vine să mă trântesc la sol, cu fulgerul adulmecându-mi perii din ceafă, redus la minime standarde neanderthaliene, şi să mă târăsc, asta vreau să spun. Mi-e cald. Norii de gheaţă dintre cele două clădiri gemene ale Clujului îmi ţin loc de acoperiş, pe monitor. Mi-am picurat visine în ochi şi acum văd lumea mai frumoasă. Pe podelele vechi ale Cărtureştiului, podele pocnind străin, de parcă vecinii ar intra peste noi în casă pentru a-şi lua hainele trebuincioase din dulapul meu.

Mirosea a miez greu de vară azi. A seceriş încheiat, a grâu răscopt. Era ca şi când câmpul ar fi năduşit şi în năduşeala lui ar fi distilat rudimentar grânele neculese.