Iubirea ca automedicație

C.S./Mai 2012

Aș vrea să mă conving că există iubire în sine, de sine stătătoare, determinată exclusiv de afectele noastre de „oameni mari” (e normal să fie influențată și de unele dintre tiparele dobândite - materiale de construcție de neevitat în consolidarea Eului, dar...). Independent de rănile narcisice care împing la compulsie, de scenariile moștenite - așadar, un chip original, propriu fiecăruia de a iubi. Vast proiect, știu!

Două persoane se plac. Pur și simplu, o potrivire „miraculoasă” între două firi; două personalități mature se plac pentru ceea ce sunt în momentul întâlnirii - nu pentru ceea ce-și evocă una alteia din trecut. Aș fi primul care aș crede în acel gen de iubire! Nu disprețuiesc atașamentul afectiv in corpore - dacă asta s-a înțeles din numeroasele mele însemnări pe acest subiect. Din păcate, însă, atâtea relații din jurul nostru ni se arată - la strâmtoare, în situații conflictuale - că-s clădite pe un fundament poros, într-o rână: atașamentul acela determinat de istoria personală neglorioasă, dinainte ursit, condiționat de diverse defecțiuni vii, târâte în prezent din arhivele anilor copilăriei. Nu i-ar conveni nimănui să inventarieze câte „iubiri” i-ar putea fi definite, la o examinare mai atentă, ca triste tentative întârziate de a soluționa neîmpliniri afective timpurii.

Iată o stare de fapt ce-mi este din ce în ce mai vădită, pe măsură ce devin tot mai conștient de mine însumi. Nu are nici un sens să deversăm atâta sentiment (deturnat din alte zone!) asupra unei colecții de mame-surogat! Unde a căuta (și a depersonaliza!) supleanta e mereu mai important decât a o găsi realmente și a conviețui cu ea. Ce se petrece de fapt: un șir de relații pseudo-psihanalitice, un șir de terapii după ureche, pe care ni le punem la cale singuri, din deznădejde, din neputința de a mai îndura povara importată din raportul viciat cu părinții, din încrâncenarea de a ieși din chingile dependenței erotico-alimentare originare.

Ne îndrăgostim pentru a-l obliga emoțional & moral pe celălalt. Să ne răspundă cu aceeași monedă, să-și slăbească apărările personale, să se preschimbe, încet, într-o tabula rasa asupra căreia năvălim imediat cu reziduurile noastre. Un fel de alt Eu în care strămutăm frontul până atunci lăuntric. O nouă scenă pe care ne producem, lăsând-o devastată la urmă - conform inactualei partituri „părintești” (prototipul).

Insist să iubim un om pentru el însuși! Să proiectăm asupra lui iubire pură, și nu neîmpliniri anterioare, nu sete de putere, nu transfer psihanalitic, nu vrajă, nu hipnoză ieftină pentru a-i amorți simțurile sau pentru a i le înșela, vaccinându-l în loc cu dragostea noastră bolnavă. Să iubim și, desigur, să nu trecem în mod ușuratic cu vederea în ce măsură ne sunt „corupte” achizițiile caracteriale ce mână opţiunea amoroasă spre un anume el, spre o anume ea.

Sunt perfect conștient, totuși, că nu poți fi un Eu imaculat conceput, ieșit din nimic, adică fără a deveni; fără a fi mai întâi mama, fără a fi tatăl, fără a trece prin ciurul nemilos al unui Eu ideal.

Decojim ceapa personalității și sperăm să descoperim acolo, în miez - după ce dăm la o parte foile unor şocuri, foile anumitor scene familiale „memorabile”, minciunile, dezamăgirile, meduzările - un mic Eu ce nu e olog, un Eu ce nu va iubi frenetic chiar tot ce-i iese în cale numai pentru că poartă sâni sau penis.

De-ar fi să înlăturăm (diminuăm) în vreun fel însemnătatea conturilor nereglate, încă supurând, încă influențându-ne opțiunile sentimentale, gesturile zise de afecțiune, despre care pomeneam; să le înlăturăm mai înainte de a ne apuca temeinic de „iubit”... Să încercăm a nu ne mai vindeca prin altul, cu alte cuvinte: agățându-ne de un altul ca de un antidot incert. Atrăgându-l în matrița unui rol pe care nu va fi în stare să-l susțină. Până la pierderea identității. Altfel, nu facem decât să iubim, ne cuplăm, ne mărităm ca să ne doftorim singuri sufletul, empiric, băbește - relaționând, iubind în cineva pe altcineva, semnând certificate mincinoase. Un soi de automedicație prin relație. Trist, zadarnic, cu efecte sinistre câteodată.

Tennessee Waltz

Though Jamie was originally exclusively male, since the 1950s it has also been used as a female given name especially in Canada and the United States. (Wikipedia) Că așa-s americanii, denumind lucruri și ființe, mai lipsiți de exigență cu detaliile. Pentru ca, în prezent, să fi ajuns la fericirea de a pune copiilor nume de cai, de poduri sau de orașe... Cred că numele exclusiv feminine, sau cele rezervate exclusiv nou-născuților masculi se împuținează pe an ce trece în partea aceea de lume. Trăim într-o epocă în care simpla categorisire în funcție de gen, sau chiar a ține ușa unei femei, riscă să fie percepută ca politic incorectă. Dar nu despre asta voisem să scriu.

Jamie Foxx (doi x) își joacă în Django Unchained cel mai secundar rol principal din carieră! Nu din alt motiv a luat Christoph Waltz Oscarul pentru principalul rol secundar. Toate celelalte roluri secundare din Django sunt mai... „principale” decât contribuția lui Foxx (cu doi x, m-ai înțeles?). Până și cele episodice, personaje-cheie introduse către finalul filmului (vezi copleșitorul Samuel L. Jackson), îl eclipsează până-n prag de disoluție pe prea amuțitul Foxx (cu doi x!). Jamie Foxx trece prin partitură absent și cu o nedumerire nătângă pe chip, ca rața pe luciul apei. Sau așa o fi scenariul?

Personal, n-am văzut alt film cu el - nu aveam cunoștință de existența actorului!, până la Django - și nici n-o să mă înghesui să văd altul în grabă. Nu contest, J.F. o fi sclipitor în peliculele cu polițiști și găști de cartier sau în comediile fără haz (asezonate cu înjurături implicând your motherfuckin' black hairy fat-ass wife moustache bitch & alte gaguri groase), tot de cartier.

Christoph Waltz

Christoph Waltz, austriacul, „duce” în cârcă, de fapt, întregul film al lui Tarantino; se achită fără cusur de propriul rol, dezinvolt și șarmant, și oarecum, smucind de fire nevăzute, îl manipulează ca pe o marionetă leșinată și pe Jamie Foxx (cu doi x). Un Oscar de două ori meritat, deci. Dacă, potrivit scenariului, Waltz/dr. Schultz n-ar fi avut „bunul simț” să dispară din cadru cu puțin mai înainte de The End, ar fi existat pericolul ca spectatorii să fi uitat, după generic, că actorul Foxx a populat un colț al ecranului preț de trei ceasuri.

Din prezența scenică a lui Foxx am reținut încruntările fioroase ce nu speriau pe nimeni și atingerile repetate, cu tainice valențe autoerotice, date pistolului de la cingătoare.

Îmi amintesc că am asistat la un meci „aranjat” al echipei Ineului, pe vremea când aceasta se lăfăia printre primele cinci ale Diviziei B. Juca împotriva UTA. Un timp, totul părea să decurgă conform înțelegerii. În a doua jumătate a meciului, lucrurile iau, însă, o turnură stânjenitoare. Echipa locală marcase deja, pot jura că din greșeală, vreo trei goluri în poarta adversă! Și conducea. Partida era pe terminate, iar „ai noștri” se aruncau ca niște porumbei otrăviți prin careul propriu, la fiecare șut utist înspre poartă, doar-doar intră mingea aia unde „trebuia”... Ei bine, cam așa au procedat și carismaticii parteneri de ecran ai viteazului Django. S-au străduit (și nu le-a ieșit) să facă blatul. Totuși, harul înnăscut și carisma sunt cam greu de strunit pe termen lung. Nu te poți autominimaliza la nesfârșit, fie și pentru o cauză bună, doar ca să scoți eroul dintr-unul care nu are stofă pentru asta. Aviz (și) socialiștilor.

Depeche Mode - In-Studio Collage 2012 - YouTube

Depeche Mode - In-Studio Collage 2012 - YouTube

Coșmar

Am văzut frumusețe de neîndurat și un imens târg de nunți - torturi false, uscate, confetti, rochii de mireasă ospitaliere ca niște coșciuge. Unele fete le probau. Am văzut sfere însuflețite, despicături vertiginoase, cozi biciuind valea dintre omoplați, am văzut adâncimi... Mi-am dorit doar să fug. Coșmarul meu era o nuntă ce se întindea pe mai multe etaje. Cineva mă înhăța și mă îmbrăca în mireasă.

Je ne savais rien faire, j'avais perdu mon temps à lire...

...et je n'en avais tiré aucun profit. (J.Green - Le voyageur sur la terre)

Salvați-mă de oameni! Nu mă descurc să-mi trag suflul, încurcat în sânii lor primitori de abrahami. Feriți-mi urechile de tocurile ce-mi pocnesc nervii urcând trepte sau coborând, privirea de ochii trași din condei ce mă umplu de spaime și pielea de unghiile date cu lac negru.

În romanele de duzină, titluri cu litere de-o șchioapă reliefate pe coperta întâi, ea îl agață pe el cu o replică bine gândită, probabil că a gândit-o de-a lungul tuturor celor cincizeci de pagini ce o precedă, o replică rostită în limba lui maternă. Totul decurge ușor, alunecă și se încheie în inevitabilul pat. „Acum poți să mă săruți” - cică (ea).

Îți urăsc pantofii cu al căror bocănit apăsat și rar, trădând un umblet șovăielnic & împiedicat de femeie care şi-o trage stând în genunchi, trădând o teamă de luxație la gleznă, te înfigi zilnic în conștiința mea alertă. Urăsc incapacitatea ta de a te întoarce în zori acasă pe vârfuri, în deplină discreție, cu pantofii în mână, sau de măcar de a pleca în crucea nopții cu o mai atent diminuată ostentație.

Nu e îndeajuns doar să pomenesc obsesiv tocurile, hai să le și descriu: sunt din cele rectangulare, paralelipipedice, cilindrice, ascuțite (cui), fabricate din lemn sau dintr-un plastic dur. Cele mai sonore presupun că-s făcute dintr-un lemn special. Stradivarius ar fi fost invidios pe rezonanța lor pornografică, amplificată de casa scărilor.

▶ Trancegressive Tech 15.02.2013 by acidboy75

Un mix de care-s mai mulțumit. N-am mai greșit la „îmbinări”, iar impresia generală, la reascultare, deși va fi una de eclectism, vă va lăsa un gust bun pe papilele auditive, un nas de mișcare transgresivă, note finale de sudoare, axile rase, praf pe tălpi și tăvălire lipsită de griji. Pe pantă în jos.

acidboy75 on soundcloud

Traduceri şi trădări ordinare

„Fireşte că aveai dreptate, fată nesăbuită, să nu vrei să revii în Peru, să urăşti ţara care-ţi aducea aminte de tot ce acceptasei, îndurasei şi făcusei ca să scapi de ea.” (M.V. Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, 2011, trad. Luminiţa Voina-Răuţ)

C.S./xperia-arc S/Cartea de nisip/2013

Hai, pe cuvântul dumitale, Luminiţa Voina-Răuţ, chiar astea să fie conjugările mai mult ca perfectului la persoana a II-a singular? Pe considerentul că în acest fel l-ai auzit dumneata, și ți s-a imprimat în cromozomi, din gura lu' mamaia din dotare, indubitabil undeva prin sudul ţării, ignor pe unde, întrucât nu mă interesează neam cum vorbiţi voi acolo.

Mă interesează, în schimb, şi mă doare că formulele astea de limbaj neglijent, folosite fără nici o justificare argotică în traducerea de faţă, îmi fac întregul cărţii îndoielnic şi cumva antipatic! Fiindcă te-a apucat pe dumneata, Luminiţa Voina-Răuţ, către finalul romanului, febra tălmăcirii. Ţi-ai intrat în mână, cum se spune, şi-o „deteşi” pe sudisme repezi...

Traducători de ocazie, improbabili prieteni de ceai ai imensului cărturar Liiceanu - ceai plătit de voi înşivă, cunoscută fiind avariţia nu foarte culturală cu angajaţii de rând a acestui Atlas al cărţilor - începeţi mai bine să transpuneţi o carte în limba română abia după ce v-aţi asigurat prudent că graiul mamaiei din Adunaţii Copăceni sau al bunei din Cristuru Secuiesc nu vă mai infectează exprimarea.

Nu aveţi nici cea mai infimă cădere să porcăiţi - prin urechisme lexicale, dintr-o nesimţită fobie (lene plătită prost?) faţă de un dicţionar, faţă de o gramatică elementară - să-mi stricaţi plăcerea dintotdeauna (durează dinainte de voi, în orice caz) a întâlnirii cu autorii mei preferaţi!

Satan Claus

Copii răi, copii dușmănoși. În prezența părinților, fac pe smeriții - ca să primească; mereu acest a primi! Să aibă, să dețină, să adune. Cât mai multe daruri; nesățioși de obiecte. Afară, între ei, se poartă cu maximă cruzime. Se întrec din vorbe, dar și în performanțe fizice. Regulile vin abia după ce-i doare. Se laudă cu tații lor, pe care, în realitate, îi urăsc de moarte. Cu prăjiturile mamei, cu excavatorul lor performant, de jucărie. Și o fac țipând! Roșii în obraji, cu fețele congestionate - întruchiparea bipedă a unor erecții premature. Pumnii strânși, le lipsesc doar ridurile de expresie. Și sunt, de asemenea, prea oportuniști pentru supărările definitive.

Ziua înzdrăveniților

Îmi face scârbă adaptarea asta de conjunctură a editurilor la non-evenimentul care este îndeobște cunoscut sub numele de ziua îndrăgostiților. De la începutul lui februarie mă hărțuiesc ritmic cu newsletters pe tema asta, puțin le pasă de preferințele mele, de profilul meu și de faptul că aș putea avea unul anume, un alt profil de cumpărător.

Cărți cu sex nestins, inimă albastră și îmbrățișări fatale în titlu - scoase la ofertă, ca și când în perioada asta cu toții suntem (ori s-ar cuveni să fim) mai înclinați a pune deoparte, în acord neabătut cu calendarul, literatura ce merită neîndoios să-i închinăm timpul nostru liber și, în locul acesteia, să consumăm în cantități diabetice oribilul punch protestant american. Ca mai apoi să reluăm, vezi Doamne, cărțile serioase (dimpreună cu certurile, neînțelegerile, monotonia & lașitățile din cuplu) de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Oribilă lume, lumea îngustă americană! Cultul de coșmar al fericirii cu orice preț. Fericirea prin tâmpire. Mare e și prostia conformistă a restului lumii!

Fericirea ca disponibilitate

Renunțarea la sine pentru a te integra neapărat într-un mediu (pe care deseori nici măcar nu-l râvnești, nu te trage inima) este, arguable, o formă de sinucidere mascată (mă rog, o pulsiune autodistructivă).

Pavese notează în jurnal că fericirea este inseparabilă de disponibilitatea noastră de a ne dărui semenilor. Și că „ești fericit numai cînd ieși din tine însuți”. Dacă ne referim la actul de creație, subscriu și eu. Te dăruiești (ieși din tine, te expui) celorlalți prin cărțile pe care le scrii, prin picturile tale, printr-o piesă muzicală pe care o compui, o piesă de teatru pe care o joci.

Dacă nu ne referim la creație, nu subscriu. Adică nu împărtășesc ideea că doar renunțând la mine (pentru altul=caritate) pot obține acces la fericire. Sau că doar adaptându-mă...

La rândul lui, filosoful și criticul social maghiar Béla Hamvas (Lettre Internationale/Vara 2009) vine să dea apă la moara celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”

Final: lumea asta n-a fost niciodată pe gustul omului, v-o garantez. Numai de la distanță, unele epoci par mai „eligibile” pentru nostalgicele noastre călătorii mentale decât altele.

déjà lu

Márquez. Ultimele zeci de pagini din Dragostea în vremea holerei par concepute în continuarea Veacului de singurătate. Același abur apăsător, insuportabil al efemerităţii, al nestatorniciei; patosul clinic care aruncă personajele în braţele amorului superficial; spaima de solitudine, incapacitatea de a fi singur - mama vitregă a iubirilor fugare, de umplutură; satisfacția tristă, caracteristică unui post-coitum perpetuu.

Reperele temporale, voit ambigue. Orăşelul - fostă reşedinţă a unor viceregi șterși din memoria documentelor, seamănă tot mai stăruitor cu satul primordial Macondo. Deşi sunt supuse trecerii şi sfârşitului, personajele poartă în ele o doză considerabilă de veşnicie; vârstele sunt lăsate uitării, anii care au trecut sunt tot mai greu de numărat; anul 1900 devine un an „zero”; timpul, curgerea sa, se precipită brusc spre final, odată cu deteriorarea dureroasă a întregului decor. Femeile lui Ariza se fac, cu vremea, tot mai necoapte, se apropie tot mai mult de vârsta inocenţei, pe măsură ce el îmbătrâneşte.

„Pentru el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful bătrâneţii. După atâţia ani de amoruri calculate, gustul searbăd al inocenţei avea farmecul unei perversiuni regeneratoare.”

*

C.S./2008/Oradea

Nu toate despărţirile sunt urmate de regrete şi de nostalgie. Nu de puţine ori, te desparţi pur şi simplu. O conduci pe fată la gară, aproape alergând, şi gata! Pe drumul de întoarcere, te gândeşti la ce va urma. Până şi gândurile vi se despart. Din repetatele îmbrăţişări, mai rămâne pentru o vreme doar parfumul părului ei şi amintirea atingerii. Tot mai estompată.

*

Pe terasă, în Oradea, sunt servit de o fată cu piele smeadă. Pășea ca o ţigancă, ştii: cu abdomenul ușor împins, lasciv, înainte. Fundul - obraznic, firește; observ un tatuaj la poalele feselor, între cei doi „ochişori”. Privirea îi este albastră şi vulgară în expresie. Unei asemenea curviștine îi plăteşti la final consumaţia ca după o oră de sex. Cu vinovăţie, cu puţină scârbă de sine, dedublat, cumva absent din tine.

*

Mintea îmi prezintă din nou, în timpul nopţii, un spectacol nedorit. X în forma ei satanică, cu o fizionomie puţin schimbată și o uitătură impenetrabilă, mă ignoră cu o ştiinţă care e numai a sa. Un monstru al sexualităţii dezlănţuite, pedeapsa supremă. E mortul-viu. The unsexuallydead. Femeie devoratoare, deşi mărunţică, nu se încadrează în tiparele „cerute” de cultul primitiv al fecundităţii. Se înfruptă din mascul cu seva lui vitală, care ei îi lipseşte. Nu i-o poţi citi nici în ochi, viaţa, nu o are nici în suflet. Deţine doar zvârcolirea aceea vană a omului strangulat de propriile nevoi. Ce mă mai putea oarecum fascina la ea era sexualitatea-i stearpă, cea care nu părea s-o îmbrace niciodată ca o haină potrivită.

*

Toamna s-a instalat imediat după furtuna violentă de acum trei săptămâni…Nimic n-a mai fost la fel, pe urmă. Serile s-au căptușit treptat cu aceleaşi zgomote prelungi, dătătoare de frisoane, ca-n fiecare an; întunericul a început să cadă pe neaşteptate; vocile chemându-se la căderea amurgului nu-s de pe această lume. Copiii par brusc îmbătrâniţi, copţi prematur. Iubirile se sting cu un fâsâit jalnic, înainte chiar de a începe. Figuri obosite şi obositoare, care mi-au populat coşmarurile în ultimele 19 luni se arată vederii tot mai rar. Se încheie o epocă caracterizată printr-o glorioasă irosire de sine

*
Nu aş putea scrie literatură de anticipaţie. Deşi am citit multă. Şi m-au pândit unele tentative de a scrie. Pentru mine, realitatea este în primul rând ieri. Iar azi, azi înseamnă realitatea din mine şi prea puţin din ceea ce se întâmplă afară.

Infans rex

E vreun folos în aceea că m-au tratat ca pe un rege când eram copil, câtă vreme e atât de evident că a contat mult mai mult în dezvoltarea mea strâmbă faptul că simţeam şi absorbeam neînţelegerile dintre ei cu toată setea de a-învăța-de-la-„cei-mari” a celulelor mele în plină expansiune, primeam direct în plex, odată cu ea, gelozia lui bolnavă şi neîntemeiată, resimțeam dureros umilința și resemnarea ei?

Prinsă în chingile de fier ale regulilor nescrise din familia patriarhală, în care bărbatul e legea, iar femeia e doar ispita. Ea e tentația în stare pură, ce trebuie, nu-i așa, mereu strunită - inclusiv în mod profilactic...

E de găsit vreun rost în a fi un mic rege închipuit peste un regat al aparenţelor? Un domeniu cu vaste întinderi pustii, mlaștini fără fund în care nici până astăzi n-am putut înfige vreo temelie durabilă. Eu cel de azi îl caut acolo pe cel de ieri, umbra mea - gnomul despuiat, necrescut, ascuns în smârcuri.

În lume, se făleau pe întrecute cu cu performanţele mele de viitor moştenitor al tronului, iar acasă ne aştepta negreşit revărsarea veninului, a plictisului deja mortifer de a fi împreună.

Toate concurând, m-au inhibat, m-au încovoiat prematur. Am crescut ca un copac mutant, cu scoarța pe dinăuntru. - Ce vrei tu să te faci când vei fi mare? - Când o să fiu mare, vreau să mă fac mic... Mi-au sucit până şi zâmbetul, care acum e pieziș, subțire (cum l-au descris acei grăbiți prieteni imbecili care n-au stat să mă priceapă), gata oricând să se retragă, să revină la neutru; mi-au deturnat şi pervertit privirea - ochii mei au învățat foarte târziu să susțină alți ochi, să se fixeze pe obiectul dorinței mele și să zăbovească. Eram un oaspete în mine însumi. Au făcut din mine evreul familiei.

Şi atunci mai aveţi îndrăzneala să veniţi înaintea mea, să mă priviţi în ochi şi să-mi spuneţi în continuare, virtuoşilor, cu emfaza exagerată a insului intoxicat cu false reprezentări despre sine, a ipocritului pseudo-îmburghezit - care se crede în siguranță, nemuritor, dincolo de meterezele aparaturii electronice, mobilei & mașinii care i-au vândut viața băncilor, hotărând cu asta că s-a realizat - că un copil are nevoie neapărat şi în orice condiţii de prezenţa ambilor părinţi „ca să se dezvolte armonios şi echilibrat”?

Nu ați citit mai sus schița unui demers anacronic (deci dintru început condamnat a rămâne fără cine știe ce efecte magice în ce mă privește) de a-mi desconsidera, la adăpostul vârstei, familia, părinții. Dar nici nu mi-aș putea interzice să întreb astăzi, cu dreptul regelui copil, ce șade uitat pe tronul de aur coclit al oalei de noapte: decât o familie patologică, oare nu mai bine o singurătate tristă și demnă? Mama și odrasla. Singura iubire indestructibilă.

linţoliu pe faţa timpului

Drumurile noastre, ma biche, s-au despărţit în seara aceea ca două trenuri care pornesc în direcţii diferite dintr-un nod feroviar, adică fără prea multe regrete, scrâșnete fără lacrimi, am fost dirijaţi cu profesionalism de impiegaţii de mişcare, ca să nu ne rătăcim din nou unul în braţele celuilalt sau s-o sfârșim învecinați, trași pe cine ştie ce linii moarte, paralele. Pasageri necunoscuţi ne priveau fără curiozitate, cu aerul celor care-şi văd năluca zilnic şi s-au deprins cu ea, ma biche, răciturile se servesc aşa cum le spune şi numele, chilled with ice, le iei din cămară de la răcoare, ale noastre însă, ţi-am spus, sunt îngheţate pe pervaz şi îngroşate cu făină, cum procedează femeile negospodine, pripitele care se chinuie să termine cât mai repede treaba prin casă, se dă ceva la tv, dar tu n-ai dat greutate spuselor mele, ci te-ai agăţat de mine mai cu râvnă, ai găsit repede în tine cârligele disperării, căci gustul piftiei rămâne multă vreme fixat în amintirea papilelor gustative de pe limbă, limba se mișcă repede în toate părţile, ca-n săruturile interminabile cele făcătoare de minuni.

Anotimpul ăsta ce pare să dureze de-o veşnicie ne solicită nervii ca o noapte albă cerchist polară de pe urma căreia ochii dor şi pleoapele ustură - nu poţi să dormi pici de oboseală întrucât nu ai permisiunea să dormi ca să nu pierzi un mare eveniment ziua de mâine o zi fără istoric pe care o visezi să fie altfel; nu chem zăpada, dar psihologia asta de animal în captivitate mă vlăguieşte, și ca să trăiesc mă iluzionez că zăpada poate să fie şi o punte către anul ce vine, nu numai un linţoliu pe faţa timpului.

Timpul însuși a scăzut! Nopţile, serile nu mai trec atât de greu ca în copilărie, ele sunt sâmbetele şi duminicile mele din fiecare zi - neîndestulătoare. Singurele ore pe care mi le dedic numai mie, spaţii sacrosancte, spaţii de întuneric deplin, tămăduitor, populate numai de vise, indiferent de calitatea lor; scriu şi dorm, deci trăiesc - logica zilelor de faţă.

C.S./2012

Ieri am dat peste un duh nou de frunze în putrezire, pădurea era la doi paşi, o mireasmă de trai rural sănătos, exasperant de tare pentru un biet orăşean; din gură îmi ies doar  câteva cuvinte neînţelese, copilăreşti, era către zece seara şi căldura aerului de peste zi încă persista, îmi mângâia obrajii, nu-mi venea să cred, adia a mâncare simplă, a cuhnie ţărănească, dar mai intens a pădure, pe care o surprinsesem la lucru, suflând asupra mea o respiraţie oxigenată - caldă, mămoasă, ce-mi șterse oboseala şi orice urmă de scepticism, înveselindu-mă; eram proaspăt și inspirat.

Cu o căprioară procedezi așa: o săruţi până faci să-i dispară zâmbetul acela din ochi, până când vezi cum privirea îi devine feroce şi simţi că, într-o clipă, o să fie ea cea care-și va dori din tot trupul să te devore.

...im normalen und kranken Seelenleben (textul din texte)

Cel mai bine, în viaţa mea, m-am simţit în vremea avangardei, când aceasta încă îşi mai deşerta improvizaţiile, tribulaţiile, peroraţiile pe corso la vale, magazinistele, vânzătoresele, anticarii şi locatarii ieşeau cu măturile în calea viiturii, să nu le intre naibii avangarda în casă, şi eu, înfipt în clipă, stăteam mut de mulţumire la masă cu o fetiţă fără andrébreton, care ar fi fost la rădăcini aproape blondă dacă nu ar fi ales acajou-ul din familia meliacee pentru părul ei, poetesă nevoie mare, pe care o înşelam fără să mă ascund cu cărţile recomandate de ea însăşi, cu condiţia să i le povestesc apoi cu mare lux.

 

O îmbăiez pe copilă în vin rouge. Îl sorb însetat de pe pielea ei, o îmbăt, îi dau să mă guste, vinul şiroind în neştire de-a lungul trupului meu. Din ea începe să izvorască poţiunea magică a dorinţei şi apoi totul dispare.

Bună ziua, numele meu fie Cristian Sîrb, mă aflu în mijlocul dumneavoastră pentru că iubesc deznădăjduit-pygmalionic o Carte. Până aici, nimic din ceea ce nu li s-a întâmplat şi altora, doar că, de câteva fantastice nopţi, Cartea a început să se dezbrace înaintea mea, să mă apuce tipograficeşte între coperte şi, deîndată ce am pătruns-o, să mă cheme zeul ei. Rugămintea cu care m-am înfiinţat aici e următoarea: ajutaţi-mă să nu mă vindec!