joi, 31 ianuarie 2013

Fericirea ca disponibilitate

Renunțarea la sine pentru a te integra neapărat într-un mediu (pe care deseori nici măcar nu-l râvnești, nu te trage inima) este, arguable, o formă de sinucidere mascată (mă rog, o pulsiune autodistructivă).

Pavese notează în jurnal că fericirea este inseparabilă de disponibilitatea noastră de a ne dărui semenilor. Și că „ești fericit numai cînd ieși din tine însuți”. Dacă ne referim la actul de creație, subscriu și eu. Te dăruiești (ieși din tine, te expui) celorlalți prin cărțile pe care le scrii, prin picturile tale, printr-o piesă muzicală pe care o compui, o piesă de teatru pe care o joci.

Dacă nu ne referim la creație, nu subscriu. Adică nu împărtășesc ideea că doar renunțând la mine (pentru altul=caritate) pot obține acces la fericire. Sau că doar adaptându-mă...

La rândul lui, filosoful și criticul social maghiar Béla Hamvas (Lettre Internationale/Vara 2009) vine să dea apă la moara celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”

Final: lumea asta n-a fost niciodată pe gustul omului, v-o garantez. Numai de la distanță, unele epoci par mai „eligibile” pentru nostalgicele noastre călătorii mentale decât altele.

4 comentarii:

Hiacint spunea...

După Frankl, a te dărui e doar o cale de a găsi sensul în viaţă (să zicem că a găsi sens=a fi fericit). Mai sunt a crede în valori mai presus de omenesc (Dumnezeu, cum ar fi) şi a trăi pur şi simplu (a trăi frumuseţea sau iubirea pentru cineva). Dar probabil că toate înseamnă, în fond, adaptare.

tudor spunea...

Mai sunt si alte modalităţi de a te livra celuilalt. Dacă te referi strict la creaţie (eu iniţial am crezut că te referi la creaţia omului, la facerea lui) e prea puţin, şi nu aduce a fericire, e altceva. Asta, într-adevăr, poate înseamna să dai de la tine (dar a da de la tine e cel mult caritate - nu că asta ar fi rău, dar tot insuficient şi nici măcar nu asimptotizează fericirea), nu din tine. A da din tine e mai ceva mai presus decât orice creaţie (act creativ, personal) pe care o expui celuilalt. Fericirea presupune o proximitate, un 'lângă', un 'împreună', nu un gest de dare-primire. Deci, a renunţa la sine e mai mult decât a arăta şi celuilalt.

Cristian SÎRB spunea...

@T, am adăugat „actul de”, ca să fie și mai limpede. Deși urma în fraza următoare lămurirea.

Dacă Frankl zice să e doar una din căile către găsirea unui sens, deduc că ne putem lipsi de ea, în favoarea altei căi. Opțiunea fiecăruia.

Mi-am dat seama de curând că obișnuiam să asociez fericirea cu trăiri extreme, euforice, continue. Credeam că trebuie să fie un soi de stare nătângă, de zâmbet permanent și gâdilici în coșul pieptului. Din acest motiv, chiar și-n interviul dat The Chronicle am afirmat cu atâta ușurință că n-aș fi fericit. OK, în acea perioadă a anului, cu accidentul tatălui, nici nu eram...

Dar fericirea poate fi văzută și ca o stare de „neutru bun”, de calm, înțelegere cu sine sau cu partenerul, armonie cu lumea. Proba unei omeniri mature ar fi capacitatea de a ne oferi singuri fericirea, fără conotații autoerotice, firește. A nu mai fi atât de dependenți de cei de lângă noi, a nu-i mai împovăra cu o parte din responsabilitatea de a ne face fericiți.

Abia în momentul acela am putea spune că homo sapiens și-a depășit faza istorică infantilă.

cleosejoacă spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.