Robert Allen Zimmerman

Sau, dacă cineva preferă, numele „tradițional” ebraic: Shabtai Zisl ben Avraham. Nu vă bateți capul să-l căutați, vorbim despre trubadurul de asemenea cunoscut, americănește, ca: Bob Dylan. L-am ascultat întâmplător azi-dimineață, la Guerrilla. Și am râs instantaneu! Rareori mi s-a mai întâmplat asta. De regulă, iar cei apropiați o știu, eu elaborez perorații ce se vor „nimicitoare” la adresa artiștilor muzicali care-mi sunt antipatici. Nimeni nu mă ia, firește, în serios - sunt prea pătimaș. Publicul se lasă furat numai de gestica mea. Ceea ce mă stimulează, la vederea fețelor vesele, să scot din mine grozăvii și mai mari. În fine. De data asta, am ascultat și am hohotit prompt, spontan. Ar fi fost de prisos să perorez. Hohotul a valorat cât un editorial.

Bob Dylan avea multe de spus, am impresia. Pur și simplu, era în permanență nevorbit. În piesa asta dată la radio (îi ignor numele cu veselie), menestrelul aproape că nu tăcea deloc. Dacă stau și mă gândesc bine, făcând apel la memoria auditivă, cred că l-am surprins debitând incantații pro civil rights & anti-war chiar și în timp ce sufla în harmonică. Printre dinți.

Am râs, deci, stimulat mai întâi de vocea lui subțiratică de cowboy israelit. Cizmele „ciocate” strâng aprig laba piciorului și au acest efect asupra vocii. Am râs, apoi, imaginându-mi alți evrei trecuți prin viață, cu o gândire mai aerisită, râzând și ei de el, zeflemisindu-l fără milă pentru exaltarea și utopismul lui nespecific iudaice. Și am râs, cum spuneam, pentru că nu mai termina de recitat, suprapuse pe muzică, prețioasele lui poeme. Căci nu se poate vorbi de cântat aici. E ca un flux al conștiinței pus în versuri, mai mult sau mai puțin albe. Psihanaliză pacifistă pe stadion: jobs & freedom. Mântuirea omenirii prin limbuție. Talkin' blues, am văzut că-i spun unii. Unde eu aș zice că partea cu talkin' e elementul esențial... Dacă omul ăsta n-ar fi fost serios, ar fi amuzant, realmente!

Decupate din contextul mișcării hippie, al mișcării de (eternă) răzvrătire, din „cântările” lui Dylan nu rămâne mare lucru. Așa li se întâmplă creațiilor „cu mesaj”, construite pe militantism și ideologie. Unde mai pui că vorba lungă..., sărăcia muzicii. În zilele noastre, am putut citi undeva că, timid și-n șoaptă, se admite că dl Zimmerman nu le prea avea cu muzica, fiind mai mult un versificator. Astăzi e voie să afirmi asta, dar cu discreție. Acum aproape patruzeci de ani, însă, pentru asemenea opinii reacționare, mic-burgheze, ai fi fost linșat de poporul idolatru! Poporul profund... În subcultura hippie era suficient să ai plete și să dai alene din cap, stând în fund și privind undeva în zare, lăsându-l pe Dylan să-și (f)luxeze conștiința pentru tine - iată profunzimea!

Întrebare: știți ce rămâne de pe urma unui Dylan scos din contextul mișcării? Răspuns: rămâne Florian Pittiș. De aici, din perspectiva secolului XXI, eu nu înțeleg cum de a putut B.D. aduna atâția fanatici. Oare droguri care să te facă lucid și să râzi sincer de cineva ridicol nu existau?