déjà lu

Márquez. Ultimele zeci de pagini din Dragostea în vremea holerei par concepute în continuarea Veacului de singurătate. Același abur apăsător, insuportabil al efemerităţii, al nestatorniciei; patosul clinic care aruncă personajele în braţele amorului superficial; spaima de solitudine, incapacitatea de a fi singur - mama vitregă a iubirilor fugare, de umplutură; satisfacția tristă, caracteristică unui post-coitum perpetuu.

Reperele temporale, voit ambigue. Orăşelul - fostă reşedinţă a unor viceregi șterși din memoria documentelor, seamănă tot mai stăruitor cu satul primordial Macondo. Deşi sunt supuse trecerii şi sfârşitului, personajele poartă în ele o doză considerabilă de veşnicie; vârstele sunt lăsate uitării, anii care au trecut sunt tot mai greu de numărat; anul 1900 devine un an „zero”; timpul, curgerea sa, se precipită brusc spre final, odată cu deteriorarea dureroasă a întregului decor. Femeile lui Ariza se fac, cu vremea, tot mai necoapte, se apropie tot mai mult de vârsta inocenţei, pe măsură ce el îmbătrâneşte.

„Pentru el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful bătrâneţii. După atâţia ani de amoruri calculate, gustul searbăd al inocenţei avea farmecul unei perversiuni regeneratoare.”

*

C.S./2008/Oradea

Nu toate despărţirile sunt urmate de regrete şi de nostalgie. Nu de puţine ori, te desparţi pur şi simplu. O conduci pe fată la gară, aproape alergând, şi gata! Pe drumul de întoarcere, te gândeşti la ce va urma. Până şi gândurile vi se despart. Din repetatele îmbrăţişări, mai rămâne pentru o vreme doar parfumul părului ei şi amintirea atingerii. Tot mai estompată.

*

Pe terasă, în Oradea, sunt servit de o fată cu piele smeadă. Pășea ca o ţigancă, ştii: cu abdomenul ușor împins, lasciv, înainte. Fundul - obraznic, firește; observ un tatuaj la poalele feselor, între cei doi „ochişori”. Privirea îi este albastră şi vulgară în expresie. Unei asemenea curviștine îi plăteşti la final consumaţia ca după o oră de sex. Cu vinovăţie, cu puţină scârbă de sine, dedublat, cumva absent din tine.

*

Mintea îmi prezintă din nou, în timpul nopţii, un spectacol nedorit. X în forma ei satanică, cu o fizionomie puţin schimbată și o uitătură impenetrabilă, mă ignoră cu o ştiinţă care e numai a sa. Un monstru al sexualităţii dezlănţuite, pedeapsa supremă. E mortul-viu. The unsexuallydead. Femeie devoratoare, deşi mărunţică, nu se încadrează în tiparele „cerute” de cultul primitiv al fecundităţii. Se înfruptă din mascul cu seva lui vitală, care ei îi lipseşte. Nu i-o poţi citi nici în ochi, viaţa, nu o are nici în suflet. Deţine doar zvârcolirea aceea vană a omului strangulat de propriile nevoi. Ce mă mai putea oarecum fascina la ea era sexualitatea-i stearpă, cea care nu părea s-o îmbrace niciodată ca o haină potrivită.

*

Toamna s-a instalat imediat după furtuna violentă de acum trei săptămâni…Nimic n-a mai fost la fel, pe urmă. Serile s-au căptușit treptat cu aceleaşi zgomote prelungi, dătătoare de frisoane, ca-n fiecare an; întunericul a început să cadă pe neaşteptate; vocile chemându-se la căderea amurgului nu-s de pe această lume. Copiii par brusc îmbătrâniţi, copţi prematur. Iubirile se sting cu un fâsâit jalnic, înainte chiar de a începe. Figuri obosite şi obositoare, care mi-au populat coşmarurile în ultimele 19 luni se arată vederii tot mai rar. Se încheie o epocă caracterizată printr-o glorioasă irosire de sine

*
Nu aş putea scrie literatură de anticipaţie. Deşi am citit multă. Şi m-au pândit unele tentative de a scrie. Pentru mine, realitatea este în primul rând ieri. Iar azi, azi înseamnă realitatea din mine şi prea puţin din ceea ce se întâmplă afară.