E rodul unei morale de căcat și de-o banalitate înnebunitoare a spune că unii oameni dezamăgesc alți oameni. Unii în comparație cu cine? Omenirea toată este o dezamăgire! De la acest adevăr pornim. Grosul omenirii nu poate fi comparat cu nimic, sfinții ne sunt prea neasemenea (nu înțelegem nimic din viețile lor, le folosim rămășițele în scopul farmecelor instant), iar Dumnezeu prea departe... E mai ușor de „ajuns” la El prin mijlocirea amăgitoare a moaștelor sau a apei sfințite la PET decât pe căile canonice.
Ceea ce înseamnă că, deși mi-aș fi dorit, nu mai pot scrie romanul perfect al unei iubiri imposibile sfârșită dezamăgitor (către deplorabil). Încercasem abordări fragmentare chiar aici, pe blog. Ajunsesem și la anumite forme de expresie, neapărat șfichiuitoare, de al căror lustru eram mulțumit. Cel mai ușor lucru ar fi fost să aleg o iubire care mi s-a întâmplat mie. Sau să fi fost greu? Nu mai știu, vezi bine, pentru că 99% 98% dintre amoruri mi-au răposat în împrejurări deplorabile.
E caraghios de inutil, ziceam, să mai deplângi astăzi, ca o împletitoare de ciorapi - literar sau eseistic, faptul că omenirea în totalitatea ei este o uriașă dezamăgire. De-ar fi rămas vreo speranță pe fundul cutiei cu lașități, ar fi meritat. Mă întreb de ce să tot scrijelești tone de maculatură cu nădejdea evidentă a catharsis-ului improbabil, despre ceva ce, iar și iar, se termină prost?
E caraghios de inutil, ziceam, să mai deplângi astăzi, ca o împletitoare de ciorapi - literar sau eseistic, faptul că omenirea în totalitatea ei este o uriașă dezamăgire. De-ar fi rămas vreo speranță pe fundul cutiei cu lașități, ar fi meritat. Mă întreb de ce să tot scrijelești tone de maculatură cu nădejdea evidentă a catharsis-ului improbabil, despre ceva ce, iar și iar, se termină prost?
Celălalt, inevitabil, pleacă și, plecând, ia cu el zdrențele proiecțiilor mele narcisice lipite bine în lunile chinului de a fi împreună - pe cele bune desigur! Asta doare. O jupuire pe viu. Este, doar, notoriu că ne lăsăm atrași în dragoste, încântați fiind înainte de toate de propriile „calități” proiectate asupra celuilalt. Ne înamorăm cu ușurință de bunele noastre însușiri, de bunele intenții, atribuite altuia. Partea satanică, semnul unei corupții psihice desăvârșite, intervine atunci când altul „naționalizează” (își însușește abuziv) proiecțiile mele, oferindu-mi îndărăt mizerie... Începem să răzuim plini de râvnă narcisismul scârnav (ni-l trebuie înapoi) cu care-l boim pe celălalt în straturi mereu reîmprospătate (câtă vreme îl iubim), ca să-l facem bun de iubit, numai și numai atunci când ne asigurăm minuțios că prin preajmă a apărut și se agită vesel ca un vânat disponibil să se ofere morții - un altul.
Știu și asta, că nu-s un idiot degeaba: când suntem dintre acele firi infime ce nu au curajul francheței, al delimitării ferme, al ruperii punților fără apel la scandal, alegem voluntar să ne murdărim pe noi înșine pentru a da naibii și irevocabil de înțeles, măcar prin miros, cui încă n-a priceput din alte semne că suntem relațional obosiți sau că e, pur și simplu, gata.
