Acasă*

Cartea asta stă fără complexe pe raftul marelui roman american! Vecin de glorie cu J.C. Oates, cu Toni Morrison, Carson McCullers, Flannery  O’Connor etc. O carte grozavă. 

Ar putea determina orice cititor să se rușineze de cărțile de umplutură citite până la Acasă.

Nu-s lămurit ce-i lipsea romanului ca să primească National Book Award (în concepția juriului). Sunt curios cu ce a fost mai bună “Shadow Country” de Matthiessen - premiatul acelui an.

Bineînțeles, casa de “Acasă” e personajul central al romanului. Locul mitic, infectat cu dor & eterna ranchiună familială, nemesisul tuturor înstrăinaților. Un spațiu sacru ce te cheamă într-însul cu glas mieros, ca să te protejeze și să te oprime discret, deopotrivă.

———————

* https://www.litera.ro/acasa-afcpt173

Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.

Cel mai iubit dintre pământeni*, vol. 3

Cu toate că dragoste e, nimic nu e (în spatele ei ori în urma ei). Dragostea e ca ochiul unui ciclon. Ceea ce se învârtejește în jurul ochiului are implicații mai mari decât însuși ochiul. Iubirea antrenează în furia ei mai mult decât poate duce și mai mult decât ea însăși semnifică.

Pare să susțină Marin Preda - și înclin să fiu de acord cu el - că tentația dezastrului stă pitită în chiar condiția noastră. Dramele personale le întrec pe cele istorice și, în mod cert, pe cele de ordin ideologic. Pace sau război, comunism sau liberalism, omul suferă cumplit din dragoste, autoamăgit ori dezamăgit de semeni. În cele mai multe rânduri, cu voia sa.

____________

* Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, ed. Jurnalul național

Marele experiment*

N-am ce să adaug de la mine ca să fac să arate mai bine decât arată deja o colecție de povestiri de cinci stele. Totul e dozat până-n pragul perfecțiunii - dialoguri, adâncimea caracterelor. Un hohot mut de râs și o satisfacție abia ascunsă par să fi pus stăpânire pe autor cât timp a scris despre acești ghinioniști sărmani cu duhul.

Eugenides este unul dintre alter ego-urile mele americane (alături de P. Roth, Updike și alți câțiva). 

Moderat incorect politic, sarcastic și, deci, destul de incomod, ireverențios - probabil din cauza asta stârnește Eugenides (ca și Roth) o anumită respingere (reținere) printre cititorii americani timorați de poliția gândirii.

—————

*Jeffrey Eugenides, Marele experiment, Polirom, 2018

O carte

 „O carte trebuie citită și apoi aruncată; e inutil să vorbești despre ea, s-o rezumi și să o comentezi. La ce bun să-i cântărești calitățile și defectele? Dacă e bună, o încorporezi substanței tale; dacă e rea, va fi fost cauza unei pierderi de timp. Atâta și nimic mai mult. De ce să reflectezi la nesfârșit la ce ai citit?” (Cioran, Caiete)

Uitarea

 Uitarea nu necesită întreținere, uitarea, vorba lui danpuric: doar este. Autosuficientă. Un vid. Ranchiuna se cultivă prin vorbe grele și rele. Nimic concret. Ceva de genul - „uite și la ăștia”. Unde pronumele „ăștia” conține în el toată respingerea, intoleranța, hotărârea de a perpetua neînțelegerea.

Albia neînțelegerii trebuie periodic dragată, decolmatată, ca să i se redea adâncimea, să rămână adâncă, de netrecut. Există un standard al adâncimii care o face de nestrăbătut, nu permite aruncarea vreunui pod peste ea, prea mult material, mari costuri de construcție. Numai picioarele podului ăluia cât de înalte ar trebui să fie pentru a-l susține!

My Lynch

Și atâtea filme de (re)văzut.

Secvențe

 Copiii, alunecând ca stanșibran pe o picătură de apă.

Vecinul, motorând drujba în scopul lemnelor.

Păstrezi un om, renunți la vicii. Nu, viciile-s vitale! Sunt sarea și piperul. Viciile sunt și ele „oameni”. Mai oameni decât cei ce (se) așteaptă să le abandonăm.

Norii - o peliculă cenușie, întinsă uniform pe tot cuprinsul cerului. Nu contururi, nu protuberanțe cumuloide. O pânză groasă, ecliptică, de nori gri. Ferestre închise.

Schade & Freude

 „Tristețea duce la pălăvrăgeală. La orice altă stare din care nu putem ieși, inclusiv bucuria. (Deși, la drept vorbind, nu poate exista bucurie permanentă, pe când tristețea se permanentizează lesne și aproape automat.) Bucuria excesivă și durabilă e mai aproape de nebunie decât tristețea cea mai adâncă. Căci aceasta din urmă se justifică prin reflecție și chiar prin simpla observație, pe când cealaltă ține de delir. Este imposibil să fim veseli prin simplu fapt de a trăi; e normal să fim triști de cum deschidem ochii (...).” (Cioran, Caiete)

Dărăburiri

 Ochi verzi, cum numai unii arabi, metisați cu sclavi europeni, pot să aibă. Vorba dulce. Teroristul uman. Familist, își iubeste neamul, sânge din sângele lui.

Vreau în Israel! Mă simt chemat acolo. De ziduri, de măslini, de chipuri. Vreau să cunosc neamul semit la el acasă. Să mă-nchin (în sinea mea).

Fascinat de faptul că evreii sunt posibili. Vreau să-i văd trăind, minute din viața lor, în țara lor recâștigată cu atâtea sacrificii. Recâștigată în fiecare zi, de când statul a fost fondat.

Femeile-cal, cu 40+ la picior, nas drept, degete lungi, picioare de 1,50 m. Copite, coamă.