De unde senzația asta de urinare, ca atunci când ședeam cu orele vara uitat în cealaltă casă până se consuma tot aerul respirabil, se termina oxigenul și simțeam că respiram în gol, dar tot nu ieșeam, continuând să zac într-un semi-leșin, citind, picotind, dormind de-a binelea, trezit de-ai mei pentru diverse munci stupide (gândeam eu) de pe lângă casă, dacă era pentru vacă, ceva.
Oare când au renunțat la vacă? în ultimul ceas, bătrânii nu mai puteau, n-o recunoșteau, a trebuit să li se spună, fiind genul care munceau iobăgește până li se albeau buzele. Buna avea pielea albă în brazdele ridurilor de expresie, o căra ăl bătrân după el peste tot, până la epuizare, totuși nu de epuizare au murit, sărmanii, nu știe nimeni precis din ce cauză, li s-a constatat decesul. Nu mai țin minte cât și dacă a bolit mult bunu, dacă a stat mult pe patul de moarte, parcă nu, dar își pierduse luciditatea și, cu câteva zile înainte, sau să fi fost săptămâni, începuse să facă ture de-a roata prin curte, nu știu dacă-l durea ceva sau vreun scurt-circuit mintal îl transportase înapoi în închisorile comuniste, unde, presupun, aia le fusese toată mișcarea, când nu executau muncă silnică la stuf, ture în cerc, printr-o neîncăpătoare curte de pușcărie.
Mirosea a cărți vechi în casa aia, a praf gros și lac de mobilă, mirosea a nevoia unei renovări grabnice ce n-a avut loc decît parțial, mult după anul 2000, în hol apăruse un colțar masiv, parchet laminat, a dispărut un zid. N-am participat la nici una dintre astea, prea ocupat să sufăr, să petrec, să circul ca o găină fără cap, să mă rătăcesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu