Am adus „O Odisee” (Daniel Mendelsohn) lângă mine, ieri și azi, pe timpul orelor de muncă, sperând c-o să citesc. N-am citit un rând. Nici n-am lucrat! Ca să fiu sincer, nu-mi dau seama ce anume fac. Stau pe telefon cu degetele, cu ochii stau, nu și cu bucile.
Femeia asta, ginecoloaga, își petrece viața în mașină și între mașină și diverse alte destinații. Eu o văd doar venind (și plecând de) acasă. Pe timpul zilei, nu cred că stă mai mult de o oră și jumătate acasă, pe fundul ei mare, clipind în în reluare din pleoapele ochilor ei frumoși, surprinzător de teutonici pentru o olteancă.
O dată pe oră, o văd trecând cu mașina, oprind mașina, coborând din sau urcând în mașină. Când iese din scară, cu pasul ei lent, în acord cu „importanța meseriei și a experienței” sale, privește-n dreapta și-n stînga cu aceeași lentoare studiată. Am mereu impresia că nu-și mai amintește unde a parcat. Și ea, și soțul ei caută de fiecare dată să parcheze aici, la botul calului, în fața intrării. Printr-o strategie care-mi scapă, reușesc!
Dar ce voiam eu să spun e că, stând atâta timp în casă și privind pe geam, înregistrând aceste mișcări stereotipe, mă trezesc agasat, de la un timp, de toată vânzoleala asta, de tabieturile și ticurile lor, de nestarea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu