Șofat terapeutic

Privesc mașina neagră, mângâindu-i cu ochiul formele, așteptând să urc în ea, s-o respir o dată, scurt, ca s-o iau în posesie, să-mi leg centura, să o mân tandru și calm.

Cer și eu dezlegare să comit gesturi prostești, ieftine, negândite, pe care să nu fiu constrâns să le plătesc apoi ca pe niște greșeli (cu toate că nimeni n-a fost rănit, dezamăgit, păcălit). Sunt numai niște jocuri înzestrate cu rara însușire de a mă extrage din obișnuitul carusel al gândurilor obsesive, al analizelor sterile, al temerilor infantile.

Dinainte de a fi murit a.l.ș., de când încetase să mai vină în vizită, m-am deprins să scriu ca și când m-ar citi.

Al. Mușina/Opere, Vol.2

Tabu

Am notat acum o săptămână visul ăla și de atunci s-a instaurat de la sine un fel de tabu asupra caietului, un ceva neclar nu mi-a mai îngăduit să mă apropii de el, de parcă m-aș fi putut contamina sau aș fi putut da peste ceva neplăcut, de nevăzut, o scenă prea intimă, o goliciune, o rană, o durere, un secret bun de uitat.

Nu știu dacă să deplâng zilele ce trec ori mai bine să le dau pace în curgerea lor, să găsesc mai departe cele mai inspirate metode de far niente și de a nu mă mai examina angoasat pe mine însumi facendo niente.

Întoarcerea lui Kafka

Până la ce nivel de suportabilitate ar putea grotescul să genereze umor, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază hotarul care-l desparte de oroare.

Limbajul visului - în Castelul. Absurdul camuflat în gesturi comune. Greața, apăsarea claustrantă ce te aduce în prag de vomă. Tensiunea neputinței mișcării, picurată lent - ai dori-o convertită în violență subită, descărcată printr-un eliberator gest brutal, necugetat. Izbăvirea prin violență.

Cleiul visului, mișcarea greoaie, picioarele supte în smârc nu pot alerga, absurdul replicilor rostite de personajele Castelului sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzută ca un psihodiagnostic. Închiderea tuturor căilor, blocate de înăbușitoarea zăpadă, pustiul străzilor și frigul.

Idolatrizarea ierarhiei, adorația ca pentru „sfintele moaște” - a birocraților pentru hârtii -, felul cum se „acoperă” cu acestea, interșanjabilitatea funcționarilor fără chip, depersonalizați, dispensabilitatea lor.

Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale unor săteni, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre Castel decât dacă l-ar fi vizitat la pas el însuși. Castelul devine, pe nesimțite, mai mult decât un ansamblu de clădiri, el este acum un „înțeles”, o semnificație, o poveste, niciodată aceeași - relatată felurit, cu fiecare ocazie.

Ascunși după munți de dosare, funcționarii Castelului se molipsesc de ceva ce seamănă cu o mutație parțial izbutită a aurei și intangibilității zeilor olimpieni. Tăcerile lor (golite de sens) impun cel mai profund respect. În acele birouri, „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Nu e lămurit nici cine este acel se. Distanța conservă autoritatea. Inaccesibilitatea elitelor butaforice menține intact mitul și supra-umanizează. Funcționarul nu se află în serviciul cetățeanului ci este autoritatea, autojustificându-și importanța (utilitatea) prin acest simplu fapt.

Mă bagi în răcori, Aradule!

Nu era prevăzut că voi scrie, luasem cartea lui Jung despre vise (la care cred că „lucrez” de 2 ani), mă așezasem în fund, cu spatele sprijinit de turtitele perne, pregătindu-mă (să continui) să citesc.

A sta întins pe burtă și a-mi tensiona astfel, yoghistic, coloana este pentru mine exercițiul suprem. Altul nu fac. Aseară am mișcat puțin din genunchi. Ieri am făcut curățenie. Răcoarea nu mă invită să ies. Ieșind, mi-ar plăcea să văd oameni, dar mira-m-aș să fie mulți pe străzi, alungați de ploaie. Adevărul curat e că n-am nici un chef să ies.

Mă-ncearcă adesea o strângere de inimă gândindu-mă la Arad. Un loc pe care, în timp, l-am încărcat cu emoții negative - pare-se. Totul a început de la vizitele noastre de țărani săraci la neamurile „urbane” (tot țărani și ei, dar... parveniți). Contactele cu familia aia, cu verii mei, au lăsat urme de neșters până astăzi. Un complex ce și acum mă împinge să-i evit.

N-am avut parte de iubiri în Arad (mai bine că nu). Am purtat iubiri în Arad exclusiv împins de conjunctură (n-aveam unde altundeva, era singura localitate mai mare în care cunoșteam pe cineva). Am umblat mult pe jos prin Arad - de la un capăt la altul. Singurul neajuns ar fi fost să nu sosesc la gară înainte de plecarea trenului. Am umblat pe jos de la aeroport până-n centru și din centru până-n capătul dinspre Ineu al orașului, unde mă opream și speram să găsesc repede o mașină de ocazie către casă. Traumele sunt cele ce mă „leagă” pe veci de Arad.

Aradul a fost pentru mine orașul căruia trebuia să i te închini, voiai sau nu, pentru că toate cele importante aveau loc în cuprinsul său. Prima mea școală de șoferi, pe la 28 de ani. Primul examen ratat, la 14 ani. A doua școală de șoferi. Orașul în care coboram cu teama de durerile de cap ce se alipeau de mine după câțiva pași. Stângace și smerit înaintea imensității sale.

Orașul mare, în care nu mă pricepeam să fiu în largul meu, pentru că nici în mine însumi nu eram în largul meu. Nici în Ineu, nici acasă.

Sunt, totuși, acolo și câteva amintiri plăcute: niște petreceri, niște întâlniri neuitate, niște intersecții umane, câteva nopți, câțiva zori. Câteva vinovății atât de utile acum.

DOR

Acela a fost, țin minte, un an cu soare firav, picioare lungi & reci, zile scurte. Plecări, reveniri, încercări, banalități. Dezlănțuiri lexicale pe Facebook. M-am simțit citit, ignorat, am contat, m-am conturat sau, dimpotrivă, am călcat în ridicol. În anul cel nou, trec de mână cu bucuria dorului. Bucuria că dorul joacă rolul speranței, nu partitura durerii sau a deznădejdii.

Rămânem eu și speranța, eu pradă ei, evit umbra - am avut parte de atât de multă anul ăsta încât aproape că o pot transfera la capitolul întuneric. An de eclipse încruntate, de căderi grase și reîntoarceri la oile noastre - unele cu totul îndoielnice (nu oile).

Să păstrez starea asta de spirit, nu zic tot restul anului, că poate nu-i dintre cele mai bune, dar e liniară, e „în fierăstrău” când nu e liniară, și-mi dă răgaz să mă ocup de suflet & de minte, nu să zac abulic și sedat (cum am zăcut mare parte din luna ce abia se încheie, peste pântec, la palton).

iocan#2

Revin la iocan#2. Cu părere de rău o zic, o fi având Raluca Nagy fizionomia cea mai interesantă dintre femeile publicate până în prezent de revista iocan, dar lucrărica ei e numai de umplutură. O mâzgălitură, scrisă - probabil - pe un MAC, în vreo cafenea fițoasă din „Timi” (cum grețos „alintă” cu toții orașul ăsta).

Vezi? - cum fură privirea cineva care arată a scriitoare, a artistă, dar nu e. Doamne sfinte, la o sumară răsfoire „pe net”, găsim că R. Nagy a publicat în mai toate revistele hip ale țărișoarei: de la Dilema veche la DOR. Ba, mai mult, are și o povestire cuprinsă într-un volum colectiv, apărut la TREI: Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de scriitori români. Numita culegere îmi stârnește un entuziasm minim.

Dezemotificarea

O să treacă ziua, se va face ora 5 și vei pleca acasă - o altă zi de lucru încheiată. Cine știe, poate că a fost una chiar „fructuoasă”. Nu asta îți dorești? Echilibru, rutină, reușită obținută cu trudă. Izbânda fiecărei zilei, conștiința răsplatnică a lucrului bine făcut. A atinge un target - ce provocare, ce duel cu tine însuți (și cu alții)!...

Iată un țel mult mai ușor de atins decât a te apuca să descâlcești hățișul minții unui om, complicăciunile unei relații, imprevizibilul unei iubiri.

Matematica are mereu un rezultat, indiferent că e unul cu multe zecimale după virgulă, că-i cu minus sau că e zero. Un rezultat rece, precis. Nu-ți convine, iei buretele sau guma și-l ștergi. Refaci calculul.

Iubirea-i, totuși, mult mai plină de capcane primejdioase decât un oarecare calcul matematic. Rezultatul ei extrem, oricât de stupid și laș, ar putea fi moartea însăși. Sau rana sufletească ce nu se mai vindecă. Alienarea. Înăsprirea. Regăsirea urii - fidelă tovarășă de drum. Fortificarea excesivă a eului - pierderea însușirii de a empatiza. Moartea în viață. Te mumifici, te aperi.

Refuzi să mai simți, pentru a putea deveni mașina eficientă la care visai în miezul suferinței. În calea acestei mașini, emoțiile n-ar mai avea nici o șansă. Dezemotificarea.

În muncă, imprevizibilul sunt mereu ceilalți... Ah, acești ceilalți leneși, ineficienți, care se pun de-a curmezișului drumului nostru glorios către împlinirea profesională!

E visul întregii omeniri acela de a reuși să se încadreze în proceduri și-n indicatorii de performanță! De ce (ne-)am mai și naște, altfel? Naștem pentru a crește și a deveni - la maturitate - demni de indicatorii de performanță. Cu ce alt scop?

Iubirile - niște accidente presărate pe această „cale regală” înspre reușită. Să vină, să treacă. Sunt ca felia de prăjitură pe care ne-o îngăduim seara, înainte de culcare, dar nedepășind ora 6 - ora pragului îngrășării.

Nu poți și iubi și a fi pe de-a-ntregul concentrat asupra muncii cu care ești dator. Ai pierde aplauzele acționarilor, palmele lor - ușoare, pergamentoase, bine dezinfectate - pe spatele tău. Ai rupe lanțul vital al bonusurilor, nu-ți vei ierta niciodată că iubirea te-a orbit într-atât încât ai ratat un bonus, o mică ridicare urgentă a nivelului de trai.

Stima de sine ți se alimentează direct din aplauzele unor străini. Ei fac și mai mulți bani din sârguința ta. Deci nu-i dor palmele să te aplaude. Și numesc asta, savant, dezvoltare personală (cât să facă să pară, prin cuvinte bine ticluite, că și tu ai ceva de câștigat din dăruirea asta necondiționată). Nu, banii nu contează! Contează, desigur, binele pe care-l faci în jur încercările ce ți se arată și pe care le depășești una câte una. Contează să nu cedezi.

Cedează în orice altă parte a vieții tale. Nu și la muncă. La muncă, ecuațiile pot fi rezolvate simplu, respectând calea bătută, „punând mâna pe telefon”. Ar fi păcat să pierdem asta - acest tărâm profesional care e atât de meseriaș în a ne întreține iluzia că performăm, că reușim, că suntem niște indivizi care contribuie. De aproape, faptul că suntem părți infime ale unui mare mecanism nu se observă. Din contra, ni se pare că suntem stăpânii exclusivi ai propriului discernământ și că acționăm autodeterminat, conform cu propria voință.

Anca Vieru*

În persoana Ancăi Vieru se ghicește lesne scriitorul profesionist care jonglează dexter cu cuvintele, dar și cu ideile, nu se pierde în actul compoziției (ca alții, atenți mai ales la stil și rostuire), ci are flerul de a mai strecura și câte o idee sau o psiho-constatare cărnoasă ce te face să tresari.

„Raul ar spune că asta e dovada clară a capacității femeilor de a se uni în situații lipsite de miză.”

_______________

*Revista iocan, #2 

Lauda libertății

Mi-e de neînlocuit libertatea! N-aș abuza de ea, iar uneori nici n-aș folosi-o. Vreau doar s-o am, s-o știu acolo, pregătită a-mi fi de folos, să nu mă simt înăbușit de reguli, nici de interdicții, de obișnuitele adulații - obligatorii sau voluntare - ce ajută societatea să scrâșnească mai puțin. Să nu cânt, să nu laud. Să-mi joc jocul meu de șah cu viața, să-mi trăiesc sufletul, să-mi împlinesc în vreun fel prezența pe fața Pământului, lăsând vestigii nedureroase în niște conștiințe, în niște memorii afective.

Risorgimento

Dumnezeu e în mine și mă urmărește cu un probabil simțământ al exasperării.

Fiind melancolic, simt bucuria nașterii mai aproape de felul în care s-ar fi și cuvenit s-o simt.

N-ar fi rău să mă nasc din nou. Cum ar fi să mă „mut” în alt timp și-n altă casă și trecându-le pragul să uit tot ceea ce mă face melancolic începând o nouă viață? Să uit, dar nu așa ca într-o boală amnezică, ci ca într-o curățire de toate îndatoririle pe care nu le am, dar pe care le port în mine și nu mă pot scutura de ele.

Mă trezesc într-o primitoare casă străină: i-am trecut aseară pragul m-a primit și-am rămas uitând totul și tot ce contează acum e ceea ce voi trăi odată cu prima dimineață în care mă voi trezi în casa străină ce nu e a mea dar în care-s bine primit despovărat de amintiri nu bolnav de amnezie, ușurat și curat - gata pentru o viață nouă...

Ștefan Aug. Doinaș*

*111 cele mai frumoase poezii, Nemira

Real politik = în românește, politicăreală

Punându-se cu violență capăt „spectacolului” bogăției, poporul revoluționar se declară fericit. Bogații - à l'aise, cum par ei - au, în realitate, cea mai incertă și mai intens disputată situație. Statutul lor este mai adesea dezbătut (=contestat) decât cel al săracilor - fiind mai lesne să nivelezi un bogătaș, deposedându-l de toate bunurile, decât să-l scoți din sărăcie pe sărac. Neputând iniția săracul cronic în tainele depășirii condiției sale, demagogul îi propune acestuia ca, împreună, să tragă ei cortina peste spectacolul „indecent” al bogăției. E ca și cum ar crede că „rezolvând” problema bogăției, prin risipirea ei în cele patru zări, ai rezolvat și problema foametei sau alte neajunsuri. E ca și cum ar crede, într-un mod cât se poate de tembel, că dacă nu va mai exista bogăție nu vor mai fi nici săraci. Ăsta-i felul de a „gândi” al tuturor populiștilor utopici - de un cretinism amuțitor, dar cu mare succes electoral: îți propui să eradichezi nefericirea, e simplu - omori (sau interzici) toți nefericiții.

Distrugem, deci, palate, demolăm grădini luxuriante, redistribuim marile averi, confiscându-le - pe considerentul absolut suficient că „și așa erau indecent de mari”. Poporul să fie fericit! Or poporul e mereu fericit, când asistă sau e părtaș la vandalisme. Odată așezat praful peste ruinele averilor, nimeni nu e mai bogat ca poporul. Iar el, poporul, va fi de pe acum scutit să tot râvnească la a urca scara socială, să se zbată pentru a atinge grația lipsei de griji materiale. Când e vorba de averile altora, poporul revoltat e convins toate averile mari nu puteau fi acumulate decât pe căi necinstite, așadar pe nedrept.

Pare mai ușor, după cum se vede, să fie abordate politic (superficial) problemele cu stima de sine ale unei clase sociale (în cazul ăsta, sărăcimea) decât cele economice, reale. Grija subzistenței, a zilei de mâine, dificultățile respiratorii ori durerile reumatice devin subit ignorabile, pasabile - câtă vreme toți cei care dețineau „prea mult” au fost ascunși la răcoare sau șterși de pe fața pămâtului. Cu toate că-s tot timpul cu săracii-n gură, adevărata problemă a stângiștilor (și a gloatei pe care aceștia o reprezintă) n-a fost și nu este, de fapt, aceea că există săraci și sărăcie, ci că există bogați!

Nu-i este suficient să invidieze bunăstarea altuia, nevoiașul (sau nevolnicul) vrea s-o și distrugă. Invidia nu îndestulează, nu dă de mâncat și nici vorbă să înmoaie posmagii. Distrugerea luxului, nivelarea, egalizarea tuturor oamenilor nu-l va face pe nevoiaș mai înstărit, dar îi poate procura o oarecare perioadă de acalmie, de liniște sufletească chiar, dispărând acea comparație strivitoare psihic, căci mereu acuzatoare, izvor de complexe și insomnii - cu bogătașul.

Ce îi stă nevoiașului în putință nu e a-și depăși condiția (starea), puterea lui se manifestă pe deplin atunci când îl privează pe cel invidiat (avut) de fastul la care el, nevolnicul, râvnea. Va răsufla ușurat, bucurându-se mai departe, în tihnă, de propria mizerie, ce nu va mai ieși atât de strident în evidență. Și, bineînțeles: întotdeauna săracul e sărac din cauză că-i prea cinstit...

Neputincios să-ți împlinești visul tău, alegi ce ți-e mai la îndemână: să pui capăt visului împlinit al celuilalt.