A.

Îmi ținea capul în palmele ei și mă umplea de sărutări umede, buzele umede, bobițe de sudoare de jur împrejurul buzelor, pistruiată și roșcată, eu sufeream pentru alta, n-aveam ochi pentru ea, nu mai știu cine era alta și cum o chema, dar pe roșcată o chema A. Nu mi-a plăcut niciodată numele - e șters, monoton, complet neputincios cât timp nu-l tot repeți.

Mă gândeam mai deunăzi că mi-ar fi groază s-o întâlnesc acum, lățită, deformată de nașteri, ridată accentuat ca orice piele cu pistrui sau mi-ar fi groază s-o văd și, dimpotrivă, să se dovedească de o frumusețe aspră, puțin trecută, crepusculară, care să mă dea gata, să mă doboare, copleșit de amintirile grele, aduceri aminte ale cumplitelor ocazii ratate.

Era noapte, stăteam așezat pe un scaun incomod, cantina liceului, cu capul înfipt în mâini, nu plângeam, pozam în suferind, cu intuiția înșelătoare a celui care se crede seducător etalându-și sufletul zdrobit. Ea îmi cunoștea motivul! Eu nu-l mai țin minte sau poate că nu mai vreau.

Mi-a preluat capul în palmele ei transpirate și-a început să-mi ștampileze fața, la nimereală, cu țocăieli ude - o mamă fascinată de durerea mea prostească. Aș găsi nevătămător să o reîntâlnesc așa, mamă, grasă ori uscată, ridată, crepusculară - cum o fi în prezent, și să-i povestesc episodul ăsta, să-l extirpez din mine pentru totdeauna.

Îmi doresc cu ardoare să nu o revăd modelată de trecerea anilor, trebuie păstrată în memorie așa cum era, pistruiată, jilavă și cu părul creț, sălbăticit, roșcat.

Baricco*

Tehnica de a scrie despre ceea ce tocmai scrii. A lucra pe șantierul unui roman, cu schelele neprotejate de ochii pietonilor-cititori, bucătăria scrisului neseparată de living room. Baricco creează, compune, născocește și apoi, brusc, ia câte o pauză răzleață de la roman, teoretizând despre scriitură, despre cum ar fi putut însăila & stiliza altfel, onest până la exhibiționism, conștient de trucurile sale uzuale de romancier, pe care ni le dezvăluie și nouă în timp ce și (în ce mod) le folosește.

Baricco integrează schelăria lucrului la roman în romanul însuși, iar acest detaliu tehnic nu-i defel supărător. Ba, dimpotrivă. Ca (mai) oricare autor modern, italianul evită cursivitatea facilă a narațiunii, o consideră din start falsificatoare. Preferă tablourile sugerate, regresia și digresiunea, elipsa, cultivarea senzației în detrimentul „preciziei”.

Scriitorul redă o senzualitate căreia nu-i îngăduie să prindă contururi deslușite decât, poate, pentru niște clipe înșelătoare, restul sunt doar pete de culoare ce reflectă senzualitatea în felul cum se contaminează una de la alta, preschimbându-se în nuanțe diferite de cele de origine, rezultând un tablou al promiscuității ce leagă între ei, nevăzută și complice, protagoniștii.

„Poți învăța multe când vezi cum obiectele nu poartă în ele nimic din sensul pe care noi li-l dăm. E de ajuns o împrejurare strâmbă, o mică deviere a traiectoriei, și într-o clipă fac parte din cu totul altă poveste.” 

*Alessandro Baricco - Mireasa tânără, Humanitas, 2016

Dans la rue. Danse la rue

C.S.

Spectacolul îndurerat pe care mi-l înfățișează strada prin ochiul imobil al ferestrei. Persoane care trec, care au obișnuința asta a trecerii, călcând nepăsătoare peste regretul că n-am să le cunosc vreodată. Graba lor, la care sunt părtaș, tot ce-mi rămâne este acest penibil tras cu ochiul.

Privesc viața pe geam, întrezăresc secunde din ea zvâcnind într-o pulpă temeinic antrenată să pășească. Târziu de tot, spre după-amiază, pulpele și-au recăpătat încrederea văratică în sine, și-au reintrat în piele.

Cele mai multe degete de la picioarele ce niciodată nu se opresc locului au rămas albe. Am văzut câteva și maronii, chiar astăzi, dar erau de țigancă, nu erau de soare. Piciorul aproape gol în sandaua lui mă cutremură ca goliciunea completă. Piciorul se savurează la urmă, abia după ce întregul drum al privirii a fost împlinit.

Authority issues

De mai bine de-o lună iau cu mine acasă (iarăși), transferată din suflet în vis, corporația, cu tot cu stricăciunea ei subtilă, înveștmântată-n bune intenții ipocrite și-n haine de-adevăratelea, scumpe, capul plin cu deadlines (uneori, engleza poate fi grozav de cinică), cu targets neîmplinite, amânate, ascunse ochilor supervizorimii, făcute uitate o vreme, dar niciodată cu totul, deci știu eu ce scriu când scriu: amânate... Eternul meu impuls de a-mi refula îndatoririle, de a-mi depăși recordurile la stagnare, la tergiversarea până-n prag de primejdie, balansându-mă cu-o erotică inconștiență pe buza autodistrugerii; trebuința irezistibilă de a-mi oferi benevol gâtul sabiei neascuțite a oricărui damocles și creștetul, țintă oricărui drob de sare.

Mi-am visat colega dominantă - acea colegă dominantă, figură autoritară prin puterea exemplului ei de maniacă a muncii făcute perfect, sângerând pe tastatură până seara târziu - își abandonase cuceritorul zâmbet defensiv, pozându-mi cu chipul de împrumut, de șefă-surogat. Fără alte explicații sau comentarii, îmi pune subit în cârcă executarea a cinci po-uri (n-am să explic ce-s astea, de dragul păstrării unui scârbavnic și confuz misteriu) de-ale dumisale! Mă apuc eu de primul și, în stilu-mi obișnuit, nu-l duc imediat la final. Pentru a-l fi făcut, trebuia mai înainte să trec printr-o (și s-o câștig) partidă de șah în care sunt implicat în același mod arbitrar: iată-mă cu tabla în carouri așternută spontan înainte-mi ca o pătură pestriță (mă enervează că nu se mai spune pătură, ci cuvertură, eu preferând pătură, la fel cum prefer plapumă în loc de extraterestrul pilotă) de picnic. Nu câștig partida, o pierd. Nici nu mă așteptasem la altceva. La corporație, e deja o regulă să tratez cu-o spaimă subminantă aproape orice sarcină nouă, nemaifăcută.

Mi-e tot atâta teamă superstițioasă de „autoritate” câtă ireverență am pentru ea.

Frica de deochi

Mă tem c-am împlinit anii la care omul „serios” se desfată citind memorialistică, reflecţii, eseuri, jurnale, amintiri. Francezi, îndeosebi! De pe-acuma, nu mă mai deranjează atât praful din cameră cât lumina puţină. Iar dacă nu-mi fac tabieturile, sunt pierdut. O ceartă, o neînţelegere oarecare mă omoară, realmente, mă scot din uz preț de câteva zile.

Mai cred și aceea că atunci când înnebunești cum ai vrea să te confesezi cuiva despre ocheadele languroase aruncate către tomurile de la Cartier - Jurnalul lui Gide, nu mai e necesară prezentarea, la cerere, a cărţii de identitate - cu ziua, luna şi anul naşterii. E clar că ai trecut de vârsta experimentalismelor Robbe-Grillet, Zadie Smith, Șotron. Vârsta rebeliunilor literare.

***

„Despre utilitatea mareelor. Mareea merge de la un ţărm la altul ca să astupe găurile făcute de copii în nisipul de pe plajă.” (J. Renard - Jurnal) La fel gândeam şi eu, copil, dar despre utilitatea ninsorii: să acopere urgent, reparatoriu, urmele de tălpi ce maculau zăpada deja depusă.

***

M-am visat rege. Deloc o raritate la mine. Acum doar câteva ceasuri eram unul dintre cei trei candidaţi la tron. Neobişnuit mie, credeam frenetic în şansele de a fi ales. Eram foarte „bine pregătit”, până şi pentru opoziția unora de după încoronare. Printre potenţialii contestatari, care se încălzeau pe tuşă, se numărau câţiva cunoscuți notorii (antipatici de serviciu). Nu contează cine. Eram pe cale să devin rege, în ciuda aşteptărilor lor. În ciuda lor. Iată cât de sus ar trebui să mă cocoţez social - îmi sugerează visul - pentru a-i putea înfrunta pe „antipatici” fără complexele ce mă sabotează în prezent.

***

De ce, oare, unul din profesorii săi de retorică îl sfătuise pe Jules Renard: „...te implor, nu scrie înainte de treizeci de ani”? Renard nu i-a urmat rugămintea. Dar de ce nu înainte de 30?

***

Julien Green mărturisea, cu autosuficienţă, că citeşte doar clasici. Față de contemporanii săi (scriitori) nutrea mai ales păreri condescendente. N-au scăpat de cruzimea critică a lui Green nici bunii săi prieteni. Îi era teamă să-i citească pe cei din timpul lui; o teamă superstiţioasă că îl vor descuraja textele sclipitoare pe care le-ar putea găsi în cărţile lor. Era mai lesne de îndurat, în schimb, celebritatea sau harul unuia mort.

Pentru cititorul smerit (dacă această specie există), e o încântare, o laudă adusă spiritului, să-şi descopere afinităţi de gândire cu nu ştiu ce vedetă a literelor. Citeşte, tresare ușor, îşi ridică ochii din pagină, cuprins de-o molcomă satisfacţie, de începuturile unei reverii paşnice (neranchiunoase), închide cartea mulţumit. Poate lua o pauză.

Cu scriitorul aspirant, cu debutantul talentat şi nesigur pe darul său, lucrurile nu stau chiar aidoma. El nu vede nimic măgulitor în a-şi descoperi obsesiile, subiectele sau, mai rău!, formulări stilistice pe care și le apropriase, le crezuse originale, în paginile unui confrate în viaţă. Pizma cu care le receptează e o punere în act a (fricii de deochi sau a) credinţei superstiţioase într-un fel de deochi provocat de contactul neprotejat cu aptitudinile remarcabile ale celuilalt.

Inhibă îndeajuns să fii silit a fi martorul succesului unuia din generaţia ta. Darmite să-i mai citeşti și opera. Nu că scriitorii nu ar fi capabili să emită judecăţi valoroase, analizându-şi reciproc producţiile. Ba sunt foarte capabili! Doar că, la urmă, le e necesară o retragere în pustiul din ei înşişi, într-o așa numită, eufemistic şi convenţional: pauză de creaţie. Captivi ai neîncrederii, confruntați cu zdrobitorul sentiment al lipsei de originalitate.

Gustul se discută

Fiind un lucru educabil, gustul devine automat și discutabil. Printr-o educație potrivită sau eronată, gustul poate fi perfecționat, rafinat sau pervertit.

Totul este discutabil. Până și Sfânta Treime a fost, la vremea ei. Sau sexul îngerilor. La fel, cât de oportun ar fi a "plasa" ajutoare vizuale (= icoane) în biserici.

Cu ajutorul educației oficiale, ni se inoculează gustul comun, standardizat, ce folosește drept bază de pornire pentru formarea gusturilor proprii. E mai greu să dezvolți un gust al tău câtă vreme n-ai cu ce să-l compari, canonic vorbind, ori dacă nu ai fost învățat despre existența unui gust consacrat, de referință, și nu ți-au fost puse, astfel, în mână "armele" necesare pentru a-l putea contesta și respinge.

De obicei, așa-zisul prost gust e pură neștiință. Însă asta nu-l scuză și nu justifică ridicarea lui în slăvi, nici apărarea lui "democratizantă", rezumată comod & stupid prin formula: nu te caci în gustul omului. Oh, ba te caci, crede-mă!

Gustul prost chiar există și e un ultraj în toată regula. O tulburare a ordinii publice. O agresiune. Ar trebui pedepsit prin muncă în folosul comunității.

Ideologiile egalitarist-antielitiste, dezmățurile fanteziste numite comunism & fascism (și astăzi: populism-naționalismul ce fură masiv de la ambele) sunt, de fapt, revoluții ale prostului gust. Și ale neamului prost, aș adăuga eu.

Prostul gust al vârstei adolescenței, când nu excelăm prin selectivitate, înmuindu-ne degetele în tot ce ni se oferă. Câteodată, în primul lucru (sau om) ce ni se oferă și, gata, curiozitatea a murit.

Vara printre degete

Verii nu-i este cu trebuință să-i închini imnuri. Și le cântă singură. Vara e autocelebrare. Nu-i nevoie să o curtezi cu versuri. Versurile-s rezervate sezonului rece, când senzualitatea se mută în apartamente. Să dormi cu fereastra deschisă...

„Brațul lui Quintana dădu ca din întâmplare peste sânul drept al fetei, un sân cu greu stăpânit de un sutien ce-i dădea o consistență de fruct.” (Manuel Vázquez Montalbán, Pianistul, RAO)

Decât

Decât visele astea - făcute din flash-uri și fragmente coerente ale unor episoade de viață încremenită, repetate până la exasperare, duplicate din plastic ale realității, imitații verosimile, plagiate ale propriei mele existențe - mai bine niște coșmaruri oneste, cumplite, curățate de orice aluzie la un posibil paradis.

"Morții" vieții mele ar face bine să rămână definitiv morți, nu să se ocupe cu vizitele onirice. Toți cei plecați, fie dovedesc că au coaiele să reapară în persoană, fie - dacă nu le au - să stea acolo unde-s duși. Să înceteze a mă amăgi cu limbile lor cărnoase, mișcări linguale și atingeri ce au pătruns, din păcate, adânc în memoria trupului meu și-i ca naiba de greu să mă scutur de ele. Râsete obscen de îmbietoare și flirturi nedisimulate.

Refuz să-mi mai visez trecutul! Ciorba de trecut, cu de toate, o primesc. Dar nu hălci copy-paste din ceea ce am trăit cu adevărat.

Gefühl der Ohnmacht*

Și iată că-mi încep sâmbăta: cu familiarele gânduri despre cum aș putea să mi-o petrec. Cu obișnuita durere de cap, explicabilă (la repezeală) prin lipsa programului și a unei ocupații contrângătoare și prin relaxarea obscenă a minții - ce nu se descurcă să deslușească prea bine în ce fel să administreze „atâta” timp liber; nu știe întotdeauna cum să-și țină tovărășie, în timpul de care eu pot dispune în mod liber.

Sunt, deci, un rob al aflării în treabă! Nu că mi-ar plăcea să am neapărat o ocupație lucrativă, nu caut să-mi justific rostul pe lume prin roadele unei activități. Din păcate, „diagnosticul” e mai neplăcut decât pare. Când nu am a răspunde înaintea cuiva (autoritate) pentru cele făcute și nefăcute, mă ia durerea de cap. Prin urmare, nu este absența alienantă a muncii cât absența supravegherii cea care mă debusolează.

Ochiul din întuneric, veșnic neînchis, pregătit să ceară socoteală pentru leneveala mea, pentru stilul impropriu de a munci. Ochiul din umbră îmi este reper și imbold, limită, ghid, geamandură, dușman & prieten, țintă pentru coroziva mea indignare. Îmi dă un sens, pentru că „aranjează” circumstațele propice protestului meu.

_______________

*„Ohnmacht oder Machtlosigkeit ist das Gefühl von Hilflosigkeit und mangelnden Einflussmöglichkeiten im Verhältnis zu etwa den eigenen Wünschen, subjektiv angenommenen und objektiven Notwendigkeiten oder dem Überlebenswillen. Ohnmachtsgefühle können mit Angst, Wut und Frustration einhergehen.” (Wikipedia)

Alienare prin frecare

Neîndoios, gândurile și grijile ce se țin lanț, submediocre ca substanță, consumul nervos direcționat către tâmpenii cum ar fi: meticulozitatea ce te vlăguiește alegând atent cuvintele pe care să le potrivești savant în discursurile destinate cuiva de-ale cărui reacții imprevizibile ai ajuns să te temi, de a cărui părere mi-e groază, știind-o mai mereu siberiană, ostilă, instabilă sau gratuit răutăcioasă, eu dorindu-mi-o cu deznădejde favorabilă, nopțile mele nedormite, eu - pradă facilă scenariilor de umilință - toate astea sfârșesc prin a mă prosti. 

Mă degradează lent, mă înstrăinează de mine însumi, făcându-mă în plus inautentic. Preocuparea mistuitoare de a fi permanent pe placul altuia (altora), umblând pe vârfuri, balerin: uit de mine, prins în vârtejul ăsta sinistru, uit de orice ar fi bun și tămăduitor pentru sufletul meu.

Goana fără oprire de la o avarie la alta: încerc să lipesc și s-astup ici, să leg cu sfoară colo, să păstrez relicve sfinte cărora să mă-nchin - neștiința de a renunța și de a pierde; ratezi internalizarea faptului c-ai pierdut deja. Când îmi amintesc că, de fapt, am avut parte de alte și alte renunțări răsunătoare, la care, pe atunci, am consimțit cu-o inconștiență de necrezut.

Renunțăm cu enervantă ușurință la oameni, la lucruri, la oportunități ce ne-ar putea fi de folos, însă toate cele nocive ne păstrează pentru mult mai multă vreme în brațele lor înveninate. Tentația Răului e mai puternică. În rău, privim cu speranța că n-o să ne părăsească vreodată. Viața amară e tot viață. Binele face ca timpul să treacă nemăsurat. Timpul veninului îl știi la secundă.

Răul are charismă - mare seducător! Îmbrățișarea lui strânsă dă-n insuficiență respiratorie, în tahicardie, iar mintea ta dă în halucinații, din cauză că respiri puțin și cu dificultate, dar nu cât să te sufoci și să mori. Cumpănești felurite metode de evadare, niciodată puse în practică și, mai cu seamă, delirezi. Nimic n-ajută mai bine proliferării halucinațiilor și obsesiei ca piedicile, refuzul, evitarea, tăcerea.

Nowhere to run

„Nu existăm scăpare - o viață fără iubire se transformă, în mod fatal, în ceva atât de sterp și prăfuit, atât de dezolant, atât de insignifiant, încât nici măcar nu merită să vorbim despre ea. Să ne gândim la niște chiloți murdari, uitați sub pat, într-o casă părăsită: iată o imagine destul de grăitoare despre o viață fără iubire. Prin comparație, orice fel de inimă frântă este o inimă norocoasă: și-a primit partea. Dacă s-a frânt, înseamnă că a trăit, înseamnă că a avut momentele ei de bucurie.”

„Sensul uzual al expresiei norocos în iubire este cu totul greșit, căci se referă la un rezultat care în realitate nu există. Chiar dacă am omorî-o sau am mânca-o (lucru care uneori se întâmplă textual), ființa iubită, dintr-un motiv greu de pătruns, nu va fi niciodată a noastră. Ne poate pune sufletul ei în palmă sau, dacă preferați, curul, ni le poate oferi pe amândouă (dându-ne de înțeles că este vorba, în fond, de același lucru), dar în această ființă, tocmai pentru că o iubim, va exista întotdeauna o parte care ne scapă (...).”  Emanuele Trevi - Ceva scris

Atât de adevărat! Nu recomand cartea asta oricui. Ci numai cititorilor împătimiți. Celor care-și pot găsi bucuria chiar și-n textul desprins de povestire. În muzicalitatea textului. Textul pur, textul pentru sine, născut din plăcerea de a scrie.

Se pune ploaia

Se pune ploaia, a câta oară astăzi?

Sigur că nu cu gândul ăsta începusem să scriu, voisem să ademenesc în litere foșnetul nou-nouț al ploii pe frunzele puține ale parcului himeric din curtea blocului, un scurt răgaz de liniște, prețioasă tăcere, șuierul cauciucurilor pe asfaltul umed și cam atât se poate auzi; stăruie în aer o anumită împăcare, ceva ce-aș închide bucuros în mine, ca să mă oblojească pe dinăuntru.

O poezie niciodată n-o s-o citești îndeajuns. O poezie n-o poți considera „citită” (ca în cazul unui roman, al unei proze scurte etc) odată ce ai încheiat lectura ultimului vers. Poezia nu are cantitate, are durată, și aia incertă. Durata ei nu coincide întotdeauna cu clipele dedicate lecturii. Poezia poate începe înainte de a te așterne la citit. Și se poate încheia mult după ce ai întors fila către următorul poem sau ai închis cartea.

Eterna reîntoarcere (pe dos)

Iarăși lumină, afară-i însorit, eu-s mai bine, deși ca dusă e ziua. Drept e că am atins fundul sticlei de bourbon, iar îmbunătățirea dispoziției și acestui lucru i se datorează. Realitatea e mai încăpătoare și mai tandră, oamenii - mai interesanți, cum ispititoare-i și apropierea de ei, când ai câțiva stropi de bourbon în sânge.

Zărind soarele, părându-mi-se că aud fluieratul municipal al mierlei, mi-a trecut prin minte că aș putea ieși puțin, în contra curentului de pietoni revărsați dinspre centru înspre casele lor suburbane, însă mi-e teamă (mi-era, acum n-o să mai ies) că pașii mă vor conduce țintit către rafturile cu cărți ale vreunei librării și din nou voi cumpăra compulsiv. Compulsiv, cum le-am făcut pe toate astăzi.

Lacrimi trecătoare în ochi, câteva destăinuiri sub formă de chat, câteva obsesiuni inventariate pe scurt, proiectul unui fel de mâncare (spre seară). Încotro aș putea porni?

Ceva scris*

„Cineva care-și constrânge cititorii să se confrunte cu lașitatea lor, cu frica lor de viață și cu aservirea lor.” 

„Era un fel de pinten care-l îmboldea, îi chinuia carnea și spiritul deopotrivă, îl devora, și era un pinten de aur, o binecuvântare, căci făcea ca întreaga lui viață, fără rezerve, să fie demnă de a fi trăită, pe când majoritatea semenilor lui putrezeau înfășurați în prudență, se țineau deoparte.”
________________
*Emanuele Trevi - Ceva scris, trad. Geanina Tivdă, ed. Vellant, 2017

Frenzy

Frumoase încinsele veri când mă refugiam în îmbâcseala casei vechi și citeam până la leșin cărți cu paginile răscoapte ce mi se fărâmițau în mâini, un praf aromat și dulceag - vanilie și mortăciune, adormind tulbure și trezindu-mă excitat de dorințe trupești greu de urmărit cu mintea.

Un doctor uitat din copilăria mea umbla să-mi extragă lichidul din ureche, iar C. își deschisese împreună cu soția un local în Ineu, vindeau mobilă jerpelită într-una dintre puținele case vechi rămase în picioare pe centru, trebuia să beau repede o bere, mai mult ca să nu refuz, și-apoi să mă las pe mâna medicului meticulos care voia cu orice preț (să scoată) lichidul din urechea mea.

Loco

Tălpile încălțate, izbind cu intenție treptele scării, lasă urme ireversibile în conștiința mea, îngreunând-o. Niciodată n-alerg la geam destul de repede ca să văd cine mai e. Numai hazardul e de partea-mi. Aștept calm ziua în care mă voi hotărî să mut un scaun înalt la fereastră, să mă așez comod și să trec permanent în revistă procesiunea bucății mele de stradă.

Revenirea acasă a fanatelor prințese de bloc, a principilor locatari dezmoșteniți, cu scame-n păr, fluturându-și cu fală cheile unicei lor proprietăți - mașina second hand. Cât m-aș bucura de s-ar apropia de ușa scării în liniște, nu vorbind cu tonul dat la maximum, la telefon ori între ei, să urce la etajele lor pe vârfuri, nu tropăind cabalin, să poarte pantofi ușori, moi, să nu mai tresar cu regret pe canapeaua mea, în patul meu în care zac, îmbrăcat neglijent, fără șosete.

53 + 1

Record personal (pentru un funcționar corporatist), dar nu absolut: 54 de cărți citite în 2018! Dintre care, unele - ca Noaptea timpului, Lupta mea, 2666 - numără de la 600 la 1000 de pagini în sus. Și nu e importantă atât cantitatea (ba e!), cât mai ales splendoarea sau (dacă nu) frumusețea câtorva; am să înșir aici, în dezordine, pe cele „însemnate”, recomandabile:

Tudor Ganea - Cazemata

Karl Ove Knausgård - Lupta mea (vol. I-V)

Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime

Și eu am trăit în comunism (colectiv, coordonat de Ioana Pârvulescu)

John Williams - Stoner

Richard Ford -  Rock Springs

J. C. Oates - Violul. O poveste de dragoste

Jacques Attali - Dicționar tandru al iudaismului

A. M. Molina - În noaptea timpului

R. Haller - Capcana narcisismului (psi)

Esther Perel - Regândirea infidelității (psi)
Sylvie Tenenbaum - Depresia. O moștenim sau nu? (psi)

F. Sagan - Bonjour tristesse

R. Bolaño - 2666 (mai ales, vol. III)
Petre Stoica - Singurătatea noblețelei ei
Mary Karr - Clubul mincinoșilor

Și am uitat s-o pun la număr pe Lydia Davis cu Defalcare. Aproape nici o amintire. Omisesem s-o notez, la vremea ei, în jurnalul lecturilor încheiate la toți nasturii, dar mi-a venit acum în cap c-am citit-o.