Mă tem c-am împlinit anii la care omul „serios” se desfată citind memorialistică, reflecţii, eseuri, jurnale, amintiri. Francezi, îndeosebi! De pe-acuma, nu mă mai deranjează atât praful din cameră cât lumina puţină. Iar dacă nu-mi fac tabieturile, sunt pierdut. O ceartă, o neînţelegere oarecare mă omoară, realmente, mă scot din uz preț de câteva zile.
Mai cred și aceea că atunci când înnebunești cum ai vrea să te confesezi cuiva despre ocheadele languroase aruncate către tomurile de la Cartier - Jurnalul lui Gide, nu mai e necesară prezentarea, la cerere, a cărţii de identitate - cu ziua, luna şi anul naşterii. E clar că ai trecut de vârsta experimentalismelor Robbe-Grillet, Zadie Smith, Șotron. Vârsta rebeliunilor literare.
***
„Despre utilitatea mareelor. Mareea merge de la un ţărm la altul ca să astupe găurile făcute de copii în nisipul de pe plajă.” (J. Renard - Jurnal) La fel gândeam şi eu, copil, dar despre utilitatea ninsorii: să acopere urgent, reparatoriu, urmele de tălpi ce maculau zăpada deja depusă.
***
M-am visat rege. Deloc o raritate la mine. Acum doar câteva ceasuri eram unul dintre cei trei candidaţi la tron. Neobişnuit mie, credeam frenetic în şansele de a fi ales. Eram foarte „bine pregătit”, până şi pentru opoziția unora de după încoronare. Printre potenţialii contestatari, care se încălzeau pe tuşă, se numărau câţiva cunoscuți notorii (antipatici de serviciu). Nu contează cine. Eram pe cale să devin rege, în ciuda aşteptărilor lor. În ciuda lor. Iată cât de sus ar trebui să mă cocoţez social - îmi sugerează visul - pentru a-i putea înfrunta pe „antipatici” fără complexele ce mă sabotează în prezent.
***
De ce, oare, unul din profesorii săi de retorică îl sfătuise pe Jules Renard: „...te implor, nu scrie înainte de treizeci de ani”? Renard nu i-a urmat rugămintea. Dar de ce nu înainte de 30?
***
Julien Green mărturisea, cu autosuficienţă, că citeşte doar clasici. Față de contemporanii săi (scriitori) nutrea mai ales păreri condescendente. N-au scăpat de cruzimea critică a lui Green nici bunii săi prieteni. Îi era teamă să-i citească pe cei din timpul lui; o teamă superstiţioasă că îl vor descuraja textele sclipitoare pe care le-ar putea găsi în cărţile lor. Era mai lesne de îndurat, în schimb, celebritatea sau harul unuia mort.
Pentru cititorul smerit (dacă această specie există), e o încântare, o laudă adusă spiritului, să-şi descopere afinităţi de gândire cu nu ştiu ce vedetă a literelor. Citeşte, tresare ușor, îşi ridică ochii din pagină, cuprins de-o molcomă satisfacţie, de începuturile unei reverii paşnice (neranchiunoase), închide cartea mulţumit. Poate lua o pauză.Cu scriitorul aspirant, cu debutantul talentat şi nesigur pe darul său, lucrurile nu stau chiar aidoma. El nu vede nimic măgulitor în a-şi descoperi obsesiile, subiectele sau, mai rău!, formulări stilistice pe care și le apropriase, le crezuse originale, în paginile unui confrate în viaţă. Pizma cu care le receptează e o punere în act a (fricii de deochi sau a) credinţei superstiţioase într-un fel de deochi provocat de contactul neprotejat cu aptitudinile remarcabile ale celuilalt.
Inhibă îndeajuns să fii silit a fi martorul succesului unuia din generaţia ta. Darmite să-i mai citeşti și opera. Nu că scriitorii nu ar fi capabili să emită judecăţi valoroase, analizându-şi reciproc producţiile. Ba sunt foarte capabili! Doar că, la urmă, le e necesară o retragere în pustiul din ei înşişi, într-o așa numită, eufemistic şi convenţional: pauză de creaţie. Captivi ai neîncrederii, confruntați cu zdrobitorul sentiment al lipsei de originalitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu