De mai bine de-o lună iau cu mine acasă (iarăși), transferată din suflet în vis, corporația, cu tot cu stricăciunea ei subtilă, înveștmântată-n bune intenții ipocrite și-n haine de-adevăratelea, scumpe, capul plin cu deadlines (uneori, engleza poate fi grozav de cinică), cu targets neîmplinite, amânate, ascunse ochilor supervizorimii, făcute uitate o vreme, dar niciodată cu totul, deci știu eu ce scriu când scriu: amânate... Eternul meu impuls de a-mi refula îndatoririle, de a-mi depăși recordurile la stagnare, la tergiversarea până-n prag de primejdie, balansându-mă cu-o erotică inconștiență pe buza autodistrugerii; trebuința irezistibilă de a-mi oferi benevol gâtul sabiei neascuțite a oricărui damocles și creștetul, țintă oricărui drob de sare.
Mi-am visat colega dominantă - acea colegă dominantă, figură autoritară prin puterea exemplului ei de maniacă a muncii făcute perfect, sângerând pe tastatură până seara târziu - își abandonase cuceritorul zâmbet defensiv, pozându-mi cu chipul de împrumut, de șefă-surogat. Fără alte explicații sau comentarii, îmi pune subit în cârcă executarea a cinci po-uri (n-am să explic ce-s astea, de dragul păstrării unui scârbavnic și confuz misteriu) de-ale dumisale! Mă apuc eu de primul și, în stilu-mi obișnuit, nu-l duc imediat la final. Pentru a-l fi făcut, trebuia mai înainte să trec printr-o (și s-o câștig) partidă de șah în care sunt implicat în același mod arbitrar: iată-mă cu tabla în carouri așternută spontan înainte-mi ca o pătură pestriță (mă enervează că nu se mai spune pătură, ci cuvertură, eu preferând pătură, la fel cum prefer plapumă în loc de extraterestrul pilotă) de picnic. Nu câștig partida, o pierd. Nici nu mă așteptasem la altceva. La corporație, e deja o regulă să tratez cu-o spaimă subminantă aproape orice sarcină nouă, nemaifăcută.
Mi-e tot atâta teamă superstițioasă de „autoritate” câtă ireverență am pentru ea.
Mi-e tot atâta teamă superstițioasă de „autoritate” câtă ireverență am pentru ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu