Tehnica de a scrie despre ceea ce tocmai scrii. A lucra pe șantierul unui roman, cu schelele neprotejate de ochii pietonilor-cititori, bucătăria scrisului neseparată de living room. Baricco creează, compune, născocește și apoi, brusc, ia câte o pauză răzleață de la roman, teoretizând despre scriitură, despre cum ar fi putut însăila & stiliza altfel, onest până la exhibiționism, conștient de trucurile sale uzuale de romancier, pe care ni le dezvăluie și nouă în timp ce și (în ce mod) le folosește.
Baricco integrează schelăria lucrului la roman în romanul însuși, iar acest detaliu tehnic nu-i defel supărător. Ba, dimpotrivă. Ca (mai) oricare autor modern, italianul evită cursivitatea facilă a narațiunii, o consideră din start falsificatoare. Preferă tablourile sugerate, regresia și digresiunea, elipsa, cultivarea senzației în detrimentul „preciziei”.
Scriitorul redă o senzualitate căreia nu-i îngăduie să prindă contururi deslușite decât, poate, pentru niște clipe înșelătoare, restul sunt doar pete de culoare ce reflectă senzualitatea în felul cum se contaminează una de la alta, preschimbându-se în nuanțe diferite de cele de origine, rezultând un tablou al promiscuității ce leagă între ei, nevăzută și complice, protagoniștii.
„Poți învăța multe când vezi cum obiectele nu poartă în ele nimic din sensul pe care noi li-l dăm. E de ajuns o împrejurare strâmbă, o mică deviere a traiectoriei, și într-o clipă fac parte din cu totul altă poveste.”
*Alessandro Baricco - Mireasa tânără, Humanitas, 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu