M-am delectat cu o carte uriașă, toată lumea știe cît ador eu cărămizile, cărțile imposibil de cărat în poșetă, autorii care se desfășoară în sute de pagini. E vorba despre Îngăduința Nordului, de Philip Hensher, din cauza căreia am lăsat deoparte cam orice altceva. E interesant cum (mai) poate fi un roman întins pe zeci de ani, dar și cu finețuri și atingeri de profunzime.
Am ascultat muzică divină, și-am fost la Operă, experiență care merită o însemnare separată.
Am citit despre viața și moartea lui Elizabeth Taylor. Mereu am simțit că e o apariție emoționantă și credeam că e nemuritoare. Pentru că toate revistele acelea în care apărea ca o divă și poveștile despre căsătorii și divorțuri, ochii aceia hipnotici ai ei...toate păreau să nu se termine niciodată. În filme, în postere, în fotografii oamenii nu îmbătrînesc niciodată și nu mor. Rămîn suspendați într-un timp oarecare. Mai sus e una din cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut luna aceasta.
Am revăzut un Abecedar și m-am gîndit la toate orele de caligrafie în care marius sau vasilică scriau mai frumos decît mine și erau exemple pozitive, în timp ce eu...eh, eu. Iar acum toată lumea și-ar dori scrisul meu mărunțel, ordonat, cu litere ca niște furnici perfecte. Ha!
M-am îndrăgostit de această idee genială:
Am revăzut un Abecedar și m-am gîndit la toate orele de caligrafie în care marius sau vasilică scriau mai frumos decît mine și erau exemple pozitive, în timp ce eu...eh, eu. Iar acum toată lumea și-ar dori scrisul meu mărunțel, ordonat, cu litere ca niște furnici perfecte. Ha!
M-am îndrăgostit de această idee genială:
3 comentarii:
Și eu am citit o carte mare (500 și ceva de pagini) și-mi doream să nu se mai termine :) Uneori merg la fix astfel de „monștri” :)
Nu am citit cartea asta, dar o retin si o caut. Ma gandeam doar ca sunt tot mai rare scriiturile de felul asta, care se intind pe multi ani si cuprind o lume in ele. O lume intreaga, cu tot ce trebuie... Si mi s-a facut dor de Ritualul primaverii, care e tot o lume intr-o carte.
Ionuca, Every Man Dies Alone sună wow din prezentarea ta. O pun pe listă :)
Adina, eu nu mă descurc deloc cu Ritualul primăverii, cred că de 3 ani o țin în bibliotecă și o încep și o părăsesc. Poate sună stupid, dar cred că tiparul e de vină: sunt niște foi galben-maro cu un scris mai degrabă decolorat. Un chin pentru ochi. Dar mai încerc o dată, acum că mi-ai amintit. O să revin cu o recenzie la Îngăduința Nordului, oricum, o recomand cu căldură.
Trimiteți un comentariu