marți, 22 martie 2011

Întoarcerea refulatului (2)

Frământări de-ale mele mai vechi, reînnoite mereu. Trebuie că există o compulsie la repetiție a... seducției. Fetele fără tați în preajmă o (pun în) „practică” adesea - inconștient, firește. Sau cele cu tați de mămăligă. O seducție goală, ce rămâne de regulă neconsumată, (pentru că) neaprofundată, fiind trăită ceva mai intens doar în faza ei incipientă. Repetiția aceluiași început. O însumare de cuceriri facile. Compulsia la seducție ca leziune a conștiinței. Conștiința integră încorporează prezența biparentală, autoritatea exercitată de ambii părinți asupra copilului. Absența unui părinte (manifestată fizic sau prin dezinteres afectiv, abandon sentimental, abdicare) dezbină conștiința. Ce urmează e corvoada sisifică a (re)cuceririi tatălui.

Aș scrie o carte despre nimic, dar mă tem că (m-au întrecut alții) a fost scrisă deja. Aș scrie o carte despre mine. Asta sigur nu s-a mai întâmplat.

W.N.P. Barbellion (Jurnalul unui om dezamăgit): „Dar pentru o minte deschisă ar trebui să fie la fel de imposibil să facă glume despre sex ca despre minte sau digestie, sau psihologie.”

Pentru spiritele libere, glumele sexuale sau sexiste, erotice, porcoase, nu au nici o relevanță. Primind sexul ca pe un act firesc, cum e gândirea sau alimentația, acesta își pierde conotativitatea. Glumele care-l au ca subiect nu mai servesc de debușeu.
***
„Iuda suferă - pentru că e Iuda”. Pentru prefața lui infectă la pseudo-jurnalul După două mii de ani al lui M. Sebastian, l-aș fi dezhumat mintenaș pe Nae Ionescu și l-aș fi înșirat, os cu os, în soarele patriei. Ce altceva aș putea să-i fac? Să-i cumpăr toate cărțile (că „mult” a mai scris!) și să le ard în piața publică? Să le plătesc și să le rup demonstrativ? Nu mă satisface. Mai bine îl usuc la soare, să nu-l mai înghită în veci țărâna. „În veac”, cum spunea din rărunchi bunicul dinspre mamă, cu un ton ce nu anunța nimic bun.
***
Atâta spirit critic în mine câtă teamă de ridicol. Astea două merg în pereche.

Prudențele excesive, lașitățile pe care ți le vâră pe gât acceptarea unui loc de muncă. Îmbătrânirea sosită odată cu ele. Nu poți scrie despre cutare lucru sau pe cutare temă fără să te temi, fățarnic, că implici firma; nu-ți dai numele adevărat fără a avea mai întâi, de probă, o mică și vinovată ezitare. Te ferești să fii autentic sau radical, dacă asta simți sau dacă ăsta ți-a fost mereu soiul. Îți canalizezi toată energia spre păstrarea meschinului tău privilegiu - locul de muncă.

Și e rândul filosofului și criticului social maghiar Béla Hamvas (L.I./Vara 2009) să dea dreptate celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”

„J'avais au coeur mille désirs modestes et irréalisables qui me doraient l'existence de toutes les attentes imaginaires. Aujourd'hui, je ne sais pas vraiment quelle fantaisie me pourrait faire lever du fauteuil où je somnole.” (Guy de Maupassant - Mouche)

9 comentarii:

Hiacint spunea...

Referitor la adaptare - poate de aceea avem impresia că ne-am adapta mai bine la o lume trecută sau viitoare, niciodată la cea prezentă, căreia îi găsim cusururi. Pentru că e greu să renunți la tine pentru a te înțelege cu ceilalți, e greu să renunți la plăcerea absolută și împlinirea dorințelor pe loc pentru a fi dresat....așa cum ni se întîmplă tuturor din copilărie pînă la finele vieții. Mai bine să ne refugiem în ideea: dacă lumea asta era altfel (adică pe gustul meu), nu aș fi suferind adaptîndu-mă, ci chiar mi-ar fi făcut plăcere.
E un paradox aici.

Pinocchi0 spunea...

Și mie tot adaptarea mi-a sărit în ochi, de data asta apropo de țigani, tema mea recentă. (Vedeți dumneavoastră, e a "mea" acuma, deh.) Cred că nici un popor nu a învățat să se adapteaze mai bine decît popoarele nomade, adică în primul rînd țiganii. Ei bine da, nici măcar românii sub comunism. "Pune-mă oriunde în lumea asta, și am să trăiesc." În același timp, nici un popor nu este mai conservator decît popoarele nomade. Pentru că, dacă n-ar fi, n-ar mai exista. Conservatorism, adaptare -- nu e și aici un paradox?

Cristian SÎRB spunea...

Fiind cu guturai, nu-mi funcționează rotițele la capacitate optimă, deci nu v-aș putea răspunde.

Vorbind pentru mine, însă, știu că-s de acord cu dl Hamvas (nu degeaba i-am transcris ideea): adaptarea despre care face domnia sa vorbire e totuna cu o mică sinucidere. Renunțarea la sine pentru a te integra într-un mediu (pe care uneori nici măcar nu-l râvnești) este indubitabil o formă de sinucidere mascată (mă rog, o pulsiune autodistructivă).

Dar aici deja vorbim de ce au zis alții. Ce-ar fi să vorbim și despre ce am scris eu?

Pavese spunea că fericirea este inseparabilă de disponibilitatea noastră de a ne dărui semenilor. Și că „ești fericit numai cînd ieși din tine însuți”. Dacă ne referim la creație, subscriu și eu. Te dăruiești celorlalți prin cărțile pe care le scrii, prin picturile tale, printr-o piesă muzicală pe care o compui.

Dacă nu, nu. Adică nu împărtășesc ideea că doar renunțând la mine (pentru altul=caritate) pot obține acces la fericire. Sau că doar adaptându-mă...

Final: lumea asta n-a fost niciodată pe gustul omului, v-o garantez. De la distanță doar, unele epoci par mai „eligibile” decât altele.

ancussa spunea...

"în veac!” sau ”nevermore” precum ar zice corbul vecinului Poe. Parcă vorba bunicului tău ar traduce mai cuprinzător acest ”nevermore”.

Mie mi-a sărit în ochi fotoliul lui Maupassant. Nu de alta, dar mă așezasem într-un fotoliu prea confortabil pentru a-ți citi articolul. Acum că m-ai arătat cu degetul a fost musai să mă mut pe un scaun.

”Corvoada sisifică a (re)cuceririi tatălui” mi se pare un bun diagnostic pentru ”bolile” lui Marilyn Monroe.

Cristian SÎRB spunea...

Vai, vai, cum știi tu să bagi bâta-n viespi! :) Drept e că și eu văd poza lui MM la „articolul” despre compulsia la seducție din „Dicționarul imaginar al psihanalizei pentru uz casnic”. Nevoia ei maladivă de a fi neapărat iubită (și, am impresia, părăsită). Nevoie de-a fi iubiți manifestăm cu toții (ar fi anormal să nu), dar nu neapărat patologică.

Acum, noi nu ridiculizăm acești oameni nefericiți. Ei sunt realmente suferinzi, nu cu capul, cu sufletul. Un talger al balanței lor interioare lipsește.

Ei pun în scenă, repetat până la obsesie, ca într-un fel de liturghie personală, partitura absenței. Nu găsim figura parentală în noi? O căutăm în exterior. Și o căutăm ca un ceas stricat, care sună de oră fixă și la jumătate, și la sfert. Un ceas inexact, care, dintr-un exces inconștient de zel, ajunge să sune la orice atingere.

ancussa spunea...

Ei, mă antrenez pt luna iunie când se anunță o invazie de viespi. :)
Bănuiesc că multe alte absențe au dezechilibrat-o emoțional pe Marilyn Monroe, dar ce ai scris tu m-a făcut să îmi amintesc de una dintre ele.
Cert e că de fiecare dată când privesc o fotografie de-a ei, nu doar din acel dicționar imaginativ de care pomeneai, observ doar un chip de copil forțat de circumstanțe să devină sex simbol. Dar nu asta-i important aci.
Prin exemplul ei încercam să aprob ce te frământa pe tine.
E prea dificil de acceptat și înțeles pierderea părintelui la o vârstă atât de fragilă. Uneori acceptarea nu vine niciodată sau poate destul de târziu. Dar, cum zici, căutarea rămâne și căutarea se întâmplă să fie adesea defectuoasă, iar mintea se umple mai mult cu fantezii decât cu emoții profunde.
În fine, bănuiesc că s-au scris deja destule cărți pe tema asta, nu știu ce altceva aș mai putea adăuga eu. Mai încearcă matale. :)

Cristian SÎRB spunea...

E destul de lesne de speculat pe tema asta. Mai dificil e, banui, de trait până găsești balansul (balanço). Unora le place dansul.

lolablau spunea...

de cand astept sa scrieti o carte despre orice, despre nimic...
puteti sa va inspirati din blogul personal.

Cristian SÎRB spunea...

Da, nimicul e deja făcut. Mai buchisesc pe aici și ceva-ceva tot rămâne.