În tabloul lui Chagall e ceva la fel de neliniștitor ca vremea de-afară. Soare mîngîietor, vînt ca un bici. Oameni despovărați de paltoane, cu expresii respingătoare, crispate, strînse în ele. Muguri galbeni, strănuturi. Magie numai din cuvinte, apoi ipocrizie lunecoasă (e și asta magică, nu?). Cine mai poate zice că (numai) în inconștient un lucru și „opusul” său există fără opoziție exclusivă? Și-n această primăvară e la fel, iar în mintea mea se derulează toate deodată, fără oprire.
---------
poza de aici.
3 comentarii:
Și totuși îi iubim și pe Chagall, și primăvara asta aspră...
Da, asta-i, că-i iubim.
dragut tablou.
mi-aminteste de goya care e mai curajos.
Trimiteți un comentariu