Black Swan

Am citit cîteva recenzii speriate la Black Swan, astfel că mă așteptam mai degrabă la horror decît la thriller psihologic. Ce-am văzut în film a fost o variantă mai puțin apocaliptică decît citisem în recenzii, dar nu mai puțin rafinată. Pregătită s-o etichetez cumva din cauza clișeelor care apar, povestea balerinei m-a pus pe gînduri. Nina e o fată fragilă și naivă, pusă în fața unor presiuni uriașe: un rol provocator, avansuri din partea instructorului, o presupusă rivală, descoperirea propriei sexualități și desprinderea de mama hiper-protectivă. Iar întrebarea care sună deja a generic de thriller: ce preț va trebui să plătească? Ce mi-a atras întîi atenția a fost imensa singurătate: Nina trece printre celelalte balerine, care vorbesc, rîd, bîrfesc ca orice fete,  și e ca și cum ar trece prin realitate, posesoare a unei realități personale. De fapt, pentru mine asta a fost tot filmul: lumea ei, populată de halucinații, temeri și teroare, ciocnindu-se uneori de realitatea celorlalți. Prea puțin, aș spune, și cu prea puțin ajutor. E singură împotriva lumii, pentru toți ceilalți  e „doar un rol”, e „relaxează-te puțin”, e „eliberează-te”. Ceea ce nu știm este că uneori a te elibera înseamnă a-ți pierde controlul asupra propriei minți. Deci acesta este prețul. Marele preț, pe lîngă cel de a face performanță într-o lume în care invidiile sunt ascuțite și eșecurile capătă proporții dezastruoase. 

Merită să faci balet?, m-am gîndit. Pentru un public care are alte distracții și poate merge la teatru sau operă pentru a fi văzut? Care ajunge acasă și uită? Pe urmă, mi-am amintit de impresiile unor copii de la școala de arte, care fuseseră în public la un spectacol al colegilor lor de la secția de balet. Merită! Pentru ca au ieșit impresionați, copleșiți - copiii messengerului și ai muzicii porno-pop. Asta face arta, transfigurează. Schimbă realitatea. Întrebarea este pentru cît timp.

--------

Black Swan, 2010, regizor: Darren Aronofsky, cu Natalie Portman și Vincent Cassel.

prima poză de aici, a doua de aici

Visul unui țap de iarbă

Urăsc iarna! Fără rezerve.

„În adîncul sufletului nostru suntem ferm convinși că ar trebui să trăim veșnic. Resimțim condiția noastră de ființe trecătoare și de muritori ca pe un lucru care ni s-a impus cu forța...” 

Czeslaw Milosz - Abecedarul meu

Acestea sunt rîndurile de început dintr-un motto la romanul Adam și Evelyn, de Ingo Schulze. Cred că nu-i bine pentru o carte ca motto-ul să fie mai relevant decît conținutul însuși...dar eu sunt eu, nu am gustat nimic din scrierile lui Ingo Schulze, iar tristețea veselă (de genul Ostalgie) mă enervează. Fragmentul de mai sus îmi vorbește așa de simplu și banal, încît nici nu-l pot ignora - e ca și cum fiecare zi din viitor e deja furată.

Imaginație strivită

Stiller - tăcutul, liniștitul.

Visez „catedrala episcopală” a Ineului. O construcție subterană, o infratectură din care rămăseseră doar zidurile exterioare, oarbe, și niște poadoabe care-i „atestau” stilul gotic: mici rozete din piatră, ogive. O navă imensă și goală, statui de sfinți (ce păreau cadavre mumificate) îngrămădite toate într-un colț.

Stiller, vinerea viitoare, prietenește ți-o spun, tribunalul te va condamna să fii tu însuți. Să-ți porți, așadar, numele.

La interviul de vineri, turcul-neamț era pistolul. Eu eram alb, el - migdalat. Oacheș. Poate că pentru mine culoarea era un lucru natural, acceptat, pentru el, însă, nu. Își belea ochii aceia de sheherezadă masculină și de chinuia să joace rolul nemulțumitului exigent.

Ce cumpăneam eu ieri: oare e posibil să pierzi un interviu (de job) pentru că intervievatorul consideră că i-ai privit prea insistent începutul de chelie? Un neamț (alt neamț) cu pielea scalpului congestionată, cu fața lucioasă de la sebum, un teuton cu părul cel blond pus pe fugă, dar șef, și asta compensează orice. La fiecare fir de păr găsit dimineața în chiuvetă mai respinge câte un candidat la slujbă.

Gardianul falsului Stiller își cere zilnic porția de povestire „ca un cititor de gazetă”. Arestatul preventiv, omul-care-nu-e-Stiller, trebuie să împartă cu el câte un episod pe zi din povestea vieții lui de până atunci. Gardianul e un ascultător atent și activ. Uneori îl mai și corectează pe narator.

Relația Julikăi cu Stiller: o iubire-dependență între doi infirmi sufletește. El avea nevoie de vulnerabilitatea ei bolnăvicioasă, ca să o domine, ea nu se sfiește să-l lege pe el de boala ei.

„Spaima că ai putea fi nefericită alături de mine m-a legat mai strâns decât orice fericire pe care ai fi putut să mi-o dăruiești.” (Stiller - Max Frisch)

Ralph, looking his Fiennest

Îndrăgostit am mai fost de R. Fiennes în chip de Amon Goeth... Chiar și Goeth s-ar fi plăcut pe sine în chip de Ralph Fiennes. De când mă știu urca singur pe scaunul bărbierului, ador tunsoarea asta (bine, părul lung la băieți îmi provoacă nemiloase sarcasme), am și fost frizat așa, în ultimi ani de liceu. „(Ras) de-a roata și pierdut” - îi zicea frizerul meu cel bătrân. Fără briantină. La intrările lui aproape că uitam să respir, câteva clipe, și să mă simt oripilat de cruzimea personajului. Figura rece-melancolică, fața aproape fără ochi, cu două găuri în loc - pe pelicula alb-neagră, puteau fi ochi verzi, ochi albaștri, cine știa cu precizie ce culoare aveau ochii lui Fiennes pe vremea aceea? - într-atât de ucigătoare îi e privirea (hăul, găvanele). Uitătură fixă, susceptibilă, de psihopat romantic, tandru ca un piton, până la sufocare. Sau până la sânge. Un mic împărat de lagăr, rușinat până la furie de accesele sale de mărinimie: I absolve you.

Fuck a book, pardon: facebook!

Am plăcerea să postez azi textul unui prieten sceptic (fost coleg de ziar, ziar făcut din nimic) sau textul sceptic al unui prieten, clujean prin adopție - sper să-și înfigă rădăcinile adânc în locul acela minunat:

„Criza m-a împins să îmi deschid și eu un cont de Facebank, pardon... Facebook. Nu, reformulez. Tocmai ce am fost obligat să îmi fac un cont de, cred că am mai zis, Facebook. Însă, odată creat și în scurt timp explorat, mi-am dat seama, printre altele, de faptul că într-o epocă a telecomunicațiilor numai comunicare nu există.
Ceea ce vreau să spun cu asta e că Facebookul este și va fi mereu o formă de a-ți expune întregii lumi biografia, afinitatea politică si sexuală, cea filozofică și cea sportivă, intimitatea. E un mod de a spune anumite lucruri despre tine anumitor prieteni mai vechi sau celor șase pe care ți-i vei face până mâine, după ce aceștia vor fi ajuns de la „facultă” sau de la primul job. Un fel de plajă privată în care ai senzația că cineva te vede doar atunci când privirile voastre se întâlnesc. Devii un copil care crede că, dacă îsi închide ochii, nimeni nu-l vede. Un ascet cunoscut de toată lumea.

Pe de altă parte, găsesc că prin a-ți crea un cont de Facebook îti poți permite să ții lumea, inclusiv prietenii, la o anumită distanță igienică, în sensul de 'nu mă întreba ce fac, îti spun eu'. Nu comunicăm între noi, dar postăm comentarii la adresa pozelor altor prieteni, filmulețe 'funny', țigani. E exact acelasi lucru ca și aplauzele (înregistrate) din comediile americane. Nu doar că te fac să râzi (din instinct) pavlovian, dar la finalul zilei chiar ai senzatia că ai râs, respectiv - întâlnit oameni. E șoptitul dracului, care tot timpul îți repetă că el nu există. Singurătatea - care îți spune că esti înconjurat de foarte mulți oameni.

E, în fine, un mediu ce îti permite să exiști si să nu exiști - concomitent; dar și unul care, în multe cazuri, te poate priva de rușine, lucru bun de altfel, pe care l-ai așteptat de mult timp: poți pune întrebări pe care în realitate nu ai fi în stare să le adresezi, aici nemaicontând dacă cutare ți-e prieten, adică cineva pe care ți-ai putea permite totuși să îl incomodezi la-o-adică cu anumite întrebări, sau că e cel cu care ajungi să te întâlnești pentru prima dată după un an de chat-uit. Apropo: 'Îl cunosc foarte puțin, deși de patru ani și ceva', ar putea fi o veritabilă replică a unui facebooker. Toți știu toate despre ceilalți, fără a observa că nu se cunosc. Banalitatea 'informație nu înseamnă cunoaștere', pusă în context facebook, poate stârni admirație. Deci ți-o poți afișa la rubrica Favorite quotes. Și fără s-o schimbi o lună, ceea ce, tot în același context, poate însemna mult. Majoritatea își schimbă poza zilnic. Chiar simți că timpul e o dimensiune

În afară de asta, de remarcat mai sunt și contrastele dintre gusturile muzicale și cele culinare, simpatiile față de anumiți actori, scriitori, baruri, personaje din desene animate. O ghenă care pe lângă mirosurile de pește mort și sobolan viu poate emite, pe alocuri, un alt fel de parfum. Bifând o carte celebră sau un autor celebru - de regulă mort - dai senzația (aparența) unei persoane căreia îi place să citească 'orice fel de literatură', să asculte 'orice fel de muzică', unul care are mai multe filme favorite etc. Toate pe motiv că e, pur si simplu, o fire deschisă, nicidecum una în criză de personalitate, capabilă să se risipească în orice banalitate la finalul căreia să se întrebe de ce e obosit/ă, deși 'nu am făcut nimic azi'.

Da, sunt de acord, poate să îți placă zacusca, slănina cu ceapă și Mozart. Dar nu Filocaliile, McEscher si filmele porno, căci astfel e ca și cum ți-ai trage-o cu cea găsită alaltăieri sau vineri pe profilul celui mai bun prieten sau al lui 'Omar Shukur Bacshish - student at the UBB University, European Cultures, born in Muenchen, age 25' cu icoanele întoarse pe pereți.” 

Daniel TUDOR

Amînarea

Și iată-mă într-o dimineață cețoasă citind ziarele...din nou. De data aceasta despre castelul de la Ruginoasa și încercările ratate de a-l menține castel...cu grădină:

„Plantarea in regim de voluntariat a fost facuta de cei 3 angajati ai lui Euras Company, 2 salariati de la Primaria Ruginoasa si cei 7 belgieni, in timp ce unii localnici stateau pe margini si comentau evenimentul local. Mai mult inca, chiar de la inceputul lucrarilor, un localnic a furat un hirlet belgian nou, dar noroc de primar ca a intuit cine este faptasul si in jumatate de ora a recuperat unealta, spre diminuarea rusinii noastre!

Dar efectele "belestemului" au continuat: din tot ce s-a plantat atunci, dupa un an n-au mai ramas decit niste trandafiri din fata Postului de Politie...”

 La un moment dat, părinții ne învață amînarea gratificării... un pas în educația oamenilor, cel puțin în faza ei de dresaj, care înseamnă mult (și pe care unii îl sar, după cum se vede). Dacă e sărit în mod repetat, se ajunge la situații hilare precum cea de mai sus sau, în profunzime, la o viziune de viață fără perspectivă. Fără să fi învățat să amîni plăcerea sau capriciul, nu există viitor. Există doar EU VREAU AICI ȘI ACUM - gîndiți-vă la copilul care se trîntește pe podeaua magazinului și urlă. Gîndiți-vă că sunt adulți care fac chestia asta zi de zi, cu o nesimțire feroce. Fără perspectivă nu există mîine, nu există ceilalți, totul se reduce la o nucă tare - a voinței fără rost.

----

sursa: Ziarul de Iași

poza: discoveriasi

Melanj la Troia

Euforia eliberării. Ca melanjul dintre sexualitate și inteligență. Contrastul dintre ținuta socială impecabilă și depravarea din pat. Și vagina aia miorlăindu-și dincolo de pereți franceza ei de ospiciu.

Je vous baise chaleureusement! - cred că am râs cinci minute când Mihăileanu m-a trăsnit cu formula asta în Le Concert, într-un moment în care totul, deși eram în plină comedie, inspira tensiune. Apoi, m-am gândit cum ar fi să-i trântești așa ceva, ca să-i închizi gura aia clevetitoare, Orianei de Guermantes - marea spirituală, zeflemitoarea de geniu.

Aplecându-se peste masă pentru a semna actele, ne dezvălui un sân stâng fără sfârc, îngrozitor de alb, invalidat de albeața netedă ce înlocuia obișnuita areolă maronie. Un sân handicapat, invalid - mărișor, dar lipsit de appeal. Un sân spân.

***

„Orice trezire e o decepție, orice dimineață nu e decât ridicolul, caricatura viselor de peste noapte.” (I.D. Sîrbu - Șoarecele b și alte povestiri)

Black baby

Se făcea că, în absența mea, regândiseră ai mei substanțial casa, o făcuseră de nerecunoscut și, oroare, de nelocuit! La ce să mă-ntorc? Casa sunt eu. Cel puțin, așa am visat noaptea trecută. Către dimineață, cât să-mi marcheze ziua cu un complex de neisprăvire. Camera în care mă „repartizaseră” nu oferea defel intimitate, o impersonală cameră de tranzit, mă chinuiam în zadar să plâng, nu reușeam, câteva lacrimi în colțul ochilor n-au impresionat pe nimeni; impresionant e că arătam aceeași manie și-n timpul visului: să obțin prin tortură explicațiile din partea Celuilalt, șantajul emoțional, interogatoriul în cursul căruia singura șansă reală o au întrebările, ele nu pier decât odată cu mine - iată ce am remarcat. 

Ieșind eu micșorat din vis și smiorcăit, am căutat alinare într-o piesă, acum veche, apărută (ați ghicit) pe la mijlocul anilor nouăzeci - Kruder & Dorfmeister-Black Baby. Un new jazz obscur, un ritm pervertit ca de bossa nova, dar una maturizată forțat, tripizată, crescută într-o lună cât altele în zece ani, o mutantă de succes iradiată la Cernobîl, pe urma catastrofei.

O ascultasem cu ochii umezi și urechile atente la cascada clară a tactului, mereu ispitit să se rupă, să se risipească, de vibrato-ul acordului de claviatură electrică, reluat la intervale rare, în ecou, o dată scurt și o idee mai înalt, iar a doua oară - grav: un geamăt, o dezamăgire fără grai; 

ne aflam în curtea unui prieten, odinioară cel mai bun din câți aveam, curtea lui complet ruptă de lume, deși avea casă în mijlocul orașului, wagen-haus în formă de L, cu pomi îmbătrâniți, ce rodeau anapoda, din belșug, ca-n tinerețe, boscheți, iarbă în smocuri, crescută natural, o masă veche din metal acoperită cu mușama. Noi, adunați în jurul mesei. Și tatăl prietenului. Mulțumit de sine, că ne avea aproape, sau pur și simplu: mulțumit de sine în seara aceea. Solistul jelindu-și iubita cu piele neagră, oh, black baby, frumoasă trebuie să fi fost, tatăl dansând așezat pe scaun cum era, ursește, cum „se purtau” mișcările pe vremea lui, aș ști să-l imit astăzi, dacă cineva mi-ar cere, fața lui înroșită, îmblânzită de un simplu surâs pe care nimeni nu i-l putea descifra. A murit casa,  demolată, a murit, după oarece vreme, și tatăl meloman al prietenului meu. 

Imaginați-vă că, redescoperind-o, n-a fost greu să „citesc” bijuteria asta, meșterită din sunete sferice și vorbe puține, ca pe o tristă, incompletă, distorsionată poveste, ca pe unul dintre miturile acelui Timp nemișcat.

Cu dedicație (nu vă temeți - pentru mine!)

Dar tot ce era mai rău de-abia avea să urmeze. Fiindcă, odată ce boala cititului a pus stăpînire pe un organism, îl slăbește în așa hal încît îl preface într-o pradă ușoară pentru cealaltă năpastă, care-și are sălașul în călimară și se coace în pană. Nenorocitul se apucă să scrie.

Virginia Woolf - Orlando

Caro Emerald

Nu știu ce să cred. Normalitatea de acum jumătate de secol este astăzi subversiune. Rochie în epoca skinny jeans? Curbe fericite în epoca în care greutatea și slăbitul nu mai sunt probleme individuale, ci o colosală industrie? Voce în loc de dansuri tribale? O simplă femeie în loc de femeia bionică? Păi, s-ar părea ca fata asta le are pe toate pe gustul meu. Și totuși...nu mă pot hotărî: cîntă bine? Parcă-i totul prea amestecat. Parcă prea se alintă. Parcă-i falsă. Parcă face exces de zel...și ceva care-mi zgîrie urechea, nu știu ce. Ascultați. Este jazz for the masses? (chiar, a ajuns la MTV cu A Night Like This?) Sau e un talent și nu pot recunoaște asta din cauză că toată lumea fredonează aceeași melodie?

---

poza de aici

Poiana lui Narcis

Nu prea des, dar câteodată - pur și simplu nemaiîncăpându-mi - îmi ies din piele și mă mut în pagini. Cam odată la patru ani. Dar nimeni și nimic nu garantează ciclul ăsta, ritmicitatea lui. În urmă cu 4 ani, un articol ce mi-a fost publicat în Dilema veche (la rubrica temporară de Nevroze) m-a întâlnit cultural, cum se fac întâlnirile acum - curate, online, cu patroana mesei_pustii, domnișoara H. Dumneaei nu i-a căzut cu tronc scrisu-mi, la vremea respectivă, i-a dedicat și o postare îmbufnată: încărcat cu diminutive zeflemitoare, nedilematic, obraznic, puțin cam neîndurător, cam incorect politic. Nu chiar așa a scris, dar asta se înțelegea, în „subsol”.

Prin bunăvoința d-lui M. Vasilescu, mai ieșii o dată la gazetă, în numărul din decembrie* - Berlin 20 | Dilema Veche, la Tîlc-show; cu două zile înainte de-a intra în cel de-al 36-lea an al vieții „vede lumina tiparului” varianta revizuită a unui text făcut din fragmente, postat aici, pe blog, în forma lui brută.
___________________________________
*Aparut in Dilema veche, nr. 359, 30 decembrie 2010