Imaginație strivită

Stiller - tăcutul, liniștitul.

Visez „catedrala episcopală” a Ineului. O construcție subterană, o infratectură din care rămăseseră doar zidurile exterioare, oarbe, și niște poadoabe care-i „atestau” stilul gotic: mici rozete din piatră, ogive. O navă imensă și goală, statui de sfinți (ce păreau cadavre mumificate) îngrămădite toate într-un colț.

Stiller, vinerea viitoare, prietenește ți-o spun, tribunalul te va condamna să fii tu însuți. Să-ți porți, așadar, numele.

La interviul de vineri, turcul-neamț era pistolul. Eu eram alb, el - migdalat. Oacheș. Poate că pentru mine culoarea era un lucru natural, acceptat, pentru el, însă, nu. Își belea ochii aceia de sheherezadă masculină și de chinuia să joace rolul nemulțumitului exigent.

Ce cumpăneam eu ieri: oare e posibil să pierzi un interviu (de job) pentru că intervievatorul consideră că i-ai privit prea insistent începutul de chelie? Un neamț (alt neamț) cu pielea scalpului congestionată, cu fața lucioasă de la sebum, un teuton cu părul cel blond pus pe fugă, dar șef, și asta compensează orice. La fiecare fir de păr găsit dimineața în chiuvetă mai respinge câte un candidat la slujbă.

Gardianul falsului Stiller își cere zilnic porția de povestire „ca un cititor de gazetă”. Arestatul preventiv, omul-care-nu-e-Stiller, trebuie să împartă cu el câte un episod pe zi din povestea vieții lui de până atunci. Gardianul e un ascultător atent și activ. Uneori îl mai și corectează pe narator.

Relația Julikăi cu Stiller: o iubire-dependență între doi infirmi sufletește. El avea nevoie de vulnerabilitatea ei bolnăvicioasă, ca să o domine, ea nu se sfiește să-l lege pe el de boala ei.

„Spaima că ai putea fi nefericită alături de mine m-a legat mai strâns decât orice fericire pe care ai fi putut să mi-o dăruiești.” (Stiller - Max Frisch)