Am citit cîteva recenzii speriate la Black Swan, astfel că mă așteptam mai degrabă la horror decît la thriller psihologic. Ce-am văzut în film a fost o variantă mai puțin apocaliptică decît citisem în recenzii, dar nu mai puțin rafinată. Pregătită s-o etichetez cumva din cauza clișeelor care apar, povestea balerinei m-a pus pe gînduri. Nina e o fată fragilă și naivă, pusă în fața unor presiuni uriașe: un rol provocator, avansuri din partea instructorului, o presupusă rivală, descoperirea propriei sexualități și desprinderea de mama hiper-protectivă. Iar întrebarea care sună deja a generic de thriller: ce preț va trebui să plătească? Ce mi-a atras întîi atenția a fost imensa singurătate: Nina trece printre celelalte balerine, care vorbesc, rîd, bîrfesc ca orice fete, și e ca și cum ar trece prin realitate, posesoare a unei realități personale. De fapt, pentru mine asta a fost tot filmul: lumea ei, populată de halucinații, temeri și teroare, ciocnindu-se uneori de realitatea celorlalți. Prea puțin, aș spune, și cu prea puțin ajutor. E singură împotriva lumii, pentru toți ceilalți e „doar un rol”, e „relaxează-te puțin”, e „eliberează-te”. Ceea ce nu știm este că uneori a te elibera înseamnă a-ți pierde controlul asupra propriei minți. Deci acesta este prețul. Marele preț, pe lîngă cel de a face performanță într-o lume în care invidiile sunt ascuțite și eșecurile capătă proporții dezastruoase.
Merită să faci balet?, m-am gîndit. Pentru un public care are alte distracții și poate merge la teatru sau operă pentru a fi văzut? Care ajunge acasă și uită? Pe urmă, mi-am amintit de impresiile unor copii de la școala de arte, care fuseseră în public la un spectacol al colegilor lor de la secția de balet. Merită! Pentru ca au ieșit impresionați, copleșiți - copiii messengerului și ai muzicii porno-pop. Asta face arta, transfigurează. Schimbă realitatea. Întrebarea este pentru cît timp.
--------
Black Swan, 2010, regizor: Darren Aronofsky, cu Natalie Portman și Vincent Cassel.
9 comentarii:
n-am vazut filmul dar m-ati facut curioasa...eu nu ma omor dupa nat( mi-a placut mult in 'leon' iar ma ras-repet). si ziarele de azi au scris ca e si asta...romanca.
n-am citit synopsisu' ca sa nu spoileresc, daca il vad, revin. mi se pare ca v-a placut.
dar pana la ana pavlova mai e...:)
După (dacă?) îl vedeți, vă spun și două idei de care filmul se putea lipsi, după părerea mea.
Nu am văzut filmul, Natalie îmi place. Să-l vedem, dară.
„Asta face arta, transfigurează. Schimbă realitatea.” - Cel puțin, eu asta aștept de la artă. Era o vreme când cei care copiau realitatea erau priviți îndoielnic (pe bună dreptate). La ce bun asta!? Chiar și-ntr-un copac pictat mă aștept să găsesc o implorare, nu numărul exact al ramurilor filmat din cadru fix.
@lolablau
Ana Pavlova, Pliseskaia, nu despre "cea mai mare balerina" este filmul ci despre drama artistului de a reusi sa isi atinga visul, de a incerca sa fie perfect, cateodata cu pretul unei adevarate auto-distrugeri.
Mi-a placut si partea de a incerca sa fii ceea ce nu esti in firea ta, dar nu din impulsul natural al autoexplorarii, al integrarii laturilor pe care le simti straine, dar care exercita atractie (cum a fost sexualitatea) ci din ambitie sau obsesia perfectiuni, si din constrangeri exterioare. Pana la urma, aici am vazut autodistrugerea- cand cunoasterea laturii "opuse" e impusa, tensionata din afara, si suprapusa peste o stuctura labila si rigida. I s-a potrivit foarte bine rolul lui Natalie Portman. Excelent. Si tipa cealalta a jucat foarte bine- diabolic rol, superb, genul de ambiguitate care poate da nastere la orice! Si, mais oui-oui, Vincet... oui-oui. :D
(pentru mine e unul din cele mai reusite filme din ultima vreme- ceva ani, ca sa zic)
La recomandarile unei blogherite cinefile m-am uitat si la Le Pianiste- super- tare, dar din alt punct de vedere. Foarte fain si ala, francez. Oui-Oui.
Sînt din ce în ce mai curios, am auzit pînă acum păreri puternic contradictorii. Chiar așa, să-l vedem!
Nu știam decât de La Pianiste („austriacă”) și de Pianistul („polonez”), dar în rest, interesantă perspectiva ta, Irina.
Autodepășirea impusă din afară (părinți, neamuri, anturaj) sau venită dintr-o neliniște patologică, o neputință de reconciliere cu sine - trebuie să aibă într-adevăr un potențial autodistructiv de zile mari. Nu-i totuna cu „depășirea condiției”, atât de cântată de romantici.
Cât despre perfecționism... cred că însuși cuvântul (odios) nu permite atribuirea vreunei laturi pozitive acestei adevărate suferințe!
Ar fi interesant un studiu (psihanalitic): Perfecționismul ca revers al sinuciderii sau Perfecționismul, autodistrugerea prin ambiție. :)
http://raluxbujor.blogspot.com/2011/02/alb-sau-negru-gri-ul-este-prea-tulbure.html o cronica pasionata de film
Trimiteți un comentariu