Black baby

Se făcea că, în absența mea, regândiseră ai mei substanțial casa, o făcuseră de nerecunoscut și, oroare, de nelocuit! La ce să mă-ntorc? Casa sunt eu. Cel puțin, așa am visat noaptea trecută. Către dimineață, cât să-mi marcheze ziua cu un complex de neisprăvire. Camera în care mă „repartizaseră” nu oferea defel intimitate, o impersonală cameră de tranzit, mă chinuiam în zadar să plâng, nu reușeam, câteva lacrimi în colțul ochilor n-au impresionat pe nimeni; impresionant e că arătam aceeași manie și-n timpul visului: să obțin prin tortură explicațiile din partea Celuilalt, șantajul emoțional, interogatoriul în cursul căruia singura șansă reală o au întrebările, ele nu pier decât odată cu mine - iată ce am remarcat. 

Ieșind eu micșorat din vis și smiorcăit, am căutat alinare într-o piesă, acum veche, apărută (ați ghicit) pe la mijlocul anilor nouăzeci - Kruder & Dorfmeister-Black Baby. Un new jazz obscur, un ritm pervertit ca de bossa nova, dar una maturizată forțat, tripizată, crescută într-o lună cât altele în zece ani, o mutantă de succes iradiată la Cernobîl, pe urma catastrofei.

O ascultasem cu ochii umezi și urechile atente la cascada clară a tactului, mereu ispitit să se rupă, să se risipească, de vibrato-ul acordului de claviatură electrică, reluat la intervale rare, în ecou, o dată scurt și o idee mai înalt, iar a doua oară - grav: un geamăt, o dezamăgire fără grai; 

ne aflam în curtea unui prieten, odinioară cel mai bun din câți aveam, curtea lui complet ruptă de lume, deși avea casă în mijlocul orașului, wagen-haus în formă de L, cu pomi îmbătrâniți, ce rodeau anapoda, din belșug, ca-n tinerețe, boscheți, iarbă în smocuri, crescută natural, o masă veche din metal acoperită cu mușama. Noi, adunați în jurul mesei. Și tatăl prietenului. Mulțumit de sine, că ne avea aproape, sau pur și simplu: mulțumit de sine în seara aceea. Solistul jelindu-și iubita cu piele neagră, oh, black baby, frumoasă trebuie să fi fost, tatăl dansând așezat pe scaun cum era, ursește, cum „se purtau” mișcările pe vremea lui, aș ști să-l imit astăzi, dacă cineva mi-ar cere, fața lui înroșită, îmblânzită de un simplu surâs pe care nimeni nu i-l putea descifra. A murit casa,  demolată, a murit, după oarece vreme, și tatăl meloman al prietenului meu. 

Imaginați-vă că, redescoperind-o, n-a fost greu să „citesc” bijuteria asta, meșterită din sunete sferice și vorbe puține, ca pe o tristă, incompletă, distorsionată poveste, ca pe unul dintre miturile acelui Timp nemișcat.