Regret, nu-l voi contrazice eu pe dl Pleşu: pare-se că, într-adevăr, s-a lăsat furat de curenţii înşelători ai androrăgazului şi atras ireversibil în ”deriva senectuţii defazate”, vezi «Melancolie». Nu mă interesează ”polemica” pe subiectul Michael Jackson. Mi-e doar scârbă de oriPilaţii din Pont care-l judecă şi-l condamnă din maţ şi nu din creier. Din adâncul complexelor şi temerilor lor, nu din raţiune. Nici măcar din adâncul vreunui rest de ureche muzicală. Să-l anatemizezi pe decedat, ”înarmat” doar cu o discutabilă atitudine ”morală”, improvizat-popeşte, post mortem (indiferent că o faci, infantil, pentru muzica sa ”efeminată”, gesturile indecente de pe scenă sau orientarea sexuală ”incertă”), este, iată, o practică ultraortodoxă larg răspândită, care nu mai are nevoie de introducere mea, e doldora web-ul de asta. Nu te pui cu ultraşii credinţei, ai tradiţiei şi ai arderii, fie şi simbolice, pe rug. Nu ai cum polemiza constructiv, pe înţelesul lor mărginit, cu cardiacii culturii. Cu înspăimântaţii bpm-ului. Cum să le vorbeşti, fără ca ele să se ofilească, mimozelor filologiei, frigidelor şi histeroctomizatelor livrescului!?
A. Pleşu este, ca-n alte rânduri, puţintel ipocrit atunci când critică ”monocoloritul” unor luări de poziţie recente ale gazetarilor Dilemei vechi şi când deplânge subţierea spiritului dilematic (mai scutiţi-mă cu asta şi cu ”echilibrul”, exaltaţilor şi simţitorilor!). Nu altfel decât mânat de vârstnice umori a comis-o şi filosoful când cu osândirea răutăcioasă, pe rând, a blogurilor, a presei, a jurnaliştilor, a tinerilor, a bătrânilor, in corpore. Fără nuanţe. Nu-s eu de vină dacă în-curând-venerabilul îşi ia ades, actualmente, proverbiala şi, odinioară, fermecătoarea ironie drept nuanţare... Cât despre "psihanaliza de tarabă", aceasta este o realitate mizeră (nu o răutate a lui Marius Chivu), lipită ca un petic de fundul semidoct al multor cărturari români contemporani. A-ţi fi însuşit cu mari eforturi câţiva termeni psi şi a-i utiliza în neştire, numai pe aceia, şi anume pentru a-ţi insulta preopinentul nu ştiu dacă e preferabil înjurăturii groase, producţie locală. E ca şi când ai folosi pluralul de politeţe pentru a băga, deferent, pe cineva în mă-sa. Deci, tarabă!
Dar să te aşezi la masă şi să scrii/publici un text pufnit, nicidecum melancolic, ci i n e p t, profesoral (nivel liceal, desigur) şi în deplin şi făţiş dezacord, despre câţiva, nenumiţi, ”colegi” de redacţie... ei bine, asta nu se face. Aşa ceva se poate rezolva, discuta, contraargumenta, la şedinţele de număr, sau cum s-or fi numind ele în redacţia Dilemei vechi, în familie. Nu vii şi-ţi ridici poalele intelectuale-n cap în propria revistă (mă rog, condusă onorific), nu-ţi rupi făţarnic cămaşa de Caiafa, vituperând inelegant contra propriilor, onorificilor, subordonaţi (recte, intuiesc: ALŞ, C-P.B., M. Chivu)! Măcar antenumiţii a c t i v e a z ă, ei scriu v i u, controversat, şi o fac foarte bine, cu toată brutalitatea unui suflet încă tânăr, indiferent cât de "drăgălaşi" sunt în viaţa de toate zilele. Ei publică, creează, născocesc, spre informarea d-lui Andrei Pleşu. Nu revizitează, fără a se simţi deloc incomodaţi, déjà raconté-ul, déjà lu-ul!
Eu, ca abonat, nu accept ca dl Pleşu să-şi dojenească redacţia pe banii mei, ok? S-o facă în timpul liber, la un ţap de bere, sau oricând altcândva pofteşte, discret ori strigând în gura mare pe culoarele sediului revistei, nu mă preocupă, dar nu în pagini. În pagini, ar fi putut produce şi domnia sa, precum semenii săi întru îngustime, încă un text defăimător, superior, psihotic, neocon, neaoş, rrromânesc, stupid-ortodoxist (deşi ţin bine minte că A.P. s-a dezis admirabil de naziştii ”credinţei”), bigot, despre ”scandalosul dispărut”, fireşte, contrabalansând ”importanţa” megastarului cu exemple imortale din clasici, aşa cum ştie orice condeier anacronic s-o facă, dacă se găsesc ignoranţi, patroni de presă, care să-i dea spaţiu pentru lătratul rafinat.
Prin urmare, e neîndoios, Andrei Pleşu a pornit-o hotărât către senectutea cea mai rigidă, cea de care, sunt sigur, îşi râdea în timpul trecutei sale tinereţi noiciene. Îl poftesc, de la mare distanţă, să nu se mai lamenteze muiereşte, făcând caz de directoria dumnealui onorifică şi aluzie la o posibilă renunţare, ci chiar să plece. Mare pagubă! Oricum, în ultimii ani, poate trei sferturi dintre articolele publicate i-au fost nişte comode republicări. Or, eu nu mai achit reluări, să ne înţelegem! Nu am ajuns să plătesc, iarăşi şi iarăşi, pentru a mai citi - când "nostalgizează" Andrei Pleşu sau când are dumnealui gol de inspiraţie - ceea ce deja am citit. Dacă şi-a isprăvit harul şi tot ce i-a rămas este a trece la nuiaua pedagogică, să lase pe altul.
Iar ”replica” acordată cu prea mare îngăduinţă, în revistă, fragedului şi iluminatului scholar Mihail Neamţu - însăilată cu un soi de smiorcăism agresiv (o compilaţie penibilă din ceea ce mai scrisese; autorul nici măcar nu a arătat că e capabil să apară cu idei noi sau cu un minim regret pentru opiniile sale de profanator de cadavre, nedemne pentru un teolog creştin) - este tot de o obrăznicie care cere palme, precum nerozia lui mândră, "susţinută" tabloidic, de pe HotNews. Cred că oricine poate sesiza aluziile mizerabile, abia reţinute, abia (şi de ochii lumii) finisate, la adresa ”ereziilor” lui ALŞ. Întreg textul acela este, de fapt, o eufemistică înjurătură de seminarist, redactată pieziş, cu mintea înceţoşată, ca de un novice şi ratat inchizitor. Nu am înţeles ce răspundere avea M.J. (ori Elvis, Cobain, Morisson, Hendrix) pentru isteria pe care o isca în public sau de ce ar fi el vinovat că nu a fost să fie un Mesia, iar Biserica nu are acelaşi succes pe mapamond ca artiştii pop? Am impresia că nefericiţii rigorii văd concertele de pe stadioane ca pe nişte slujbe de tip neoprotestant, serbări lirico-muzical-coregrafice, în timpul cărora artiştii-pastori-guru-cu înaltă pregătire academică, erudiţi, încheiaţi la guler, se mai şi opresc din cântat pentru a predica învăţături biblice adepţilor, pentru a preda lecţii de educaţie civică şi a pune, apoi, note.
Cu prilejul acestui din urmă text, pentru mine, insul M. Neamţu a pierit cu totul din agora şi a intrat cu onoruri în păşunismul cel mai scorţos. Mă întreb serios, alături de M. Chivu (în cel mai de bun simţ şi cel mai amplu argumentat articol pe acest subiect - Versus Michael Jackson), atât despre TRU cât şi despre M. Neamţu: dacă folosesc frecvent "acest truc al minciunii afirmate cu aplomb bazîndu-se pe indolenţa şi credulitatea cititorilor."
A. Pleşu este, ca-n alte rânduri, puţintel ipocrit atunci când critică ”monocoloritul” unor luări de poziţie recente ale gazetarilor Dilemei vechi şi când deplânge subţierea spiritului dilematic (mai scutiţi-mă cu asta şi cu ”echilibrul”, exaltaţilor şi simţitorilor!). Nu altfel decât mânat de vârstnice umori a comis-o şi filosoful când cu osândirea răutăcioasă, pe rând, a blogurilor, a presei, a jurnaliştilor, a tinerilor, a bătrânilor, in corpore. Fără nuanţe. Nu-s eu de vină dacă în-curând-venerabilul îşi ia ades, actualmente, proverbiala şi, odinioară, fermecătoarea ironie drept nuanţare... Cât despre "psihanaliza de tarabă", aceasta este o realitate mizeră (nu o răutate a lui Marius Chivu), lipită ca un petic de fundul semidoct al multor cărturari români contemporani. A-ţi fi însuşit cu mari eforturi câţiva termeni psi şi a-i utiliza în neştire, numai pe aceia, şi anume pentru a-ţi insulta preopinentul nu ştiu dacă e preferabil înjurăturii groase, producţie locală. E ca şi când ai folosi pluralul de politeţe pentru a băga, deferent, pe cineva în mă-sa. Deci, tarabă!
Dar să te aşezi la masă şi să scrii/publici un text pufnit, nicidecum melancolic, ci i n e p t, profesoral (nivel liceal, desigur) şi în deplin şi făţiş dezacord, despre câţiva, nenumiţi, ”colegi” de redacţie... ei bine, asta nu se face. Aşa ceva se poate rezolva, discuta, contraargumenta, la şedinţele de număr, sau cum s-or fi numind ele în redacţia Dilemei vechi, în familie. Nu vii şi-ţi ridici poalele intelectuale-n cap în propria revistă (mă rog, condusă onorific), nu-ţi rupi făţarnic cămaşa de Caiafa, vituperând inelegant contra propriilor, onorificilor, subordonaţi (recte, intuiesc: ALŞ, C-P.B., M. Chivu)! Măcar antenumiţii a c t i v e a z ă, ei scriu v i u, controversat, şi o fac foarte bine, cu toată brutalitatea unui suflet încă tânăr, indiferent cât de "drăgălaşi" sunt în viaţa de toate zilele. Ei publică, creează, născocesc, spre informarea d-lui Andrei Pleşu. Nu revizitează, fără a se simţi deloc incomodaţi, déjà raconté-ul, déjà lu-ul!
Eu, ca abonat, nu accept ca dl Pleşu să-şi dojenească redacţia pe banii mei, ok? S-o facă în timpul liber, la un ţap de bere, sau oricând altcândva pofteşte, discret ori strigând în gura mare pe culoarele sediului revistei, nu mă preocupă, dar nu în pagini. În pagini, ar fi putut produce şi domnia sa, precum semenii săi întru îngustime, încă un text defăimător, superior, psihotic, neocon, neaoş, rrromânesc, stupid-ortodoxist (deşi ţin bine minte că A.P. s-a dezis admirabil de naziştii ”credinţei”), bigot, despre ”scandalosul dispărut”, fireşte, contrabalansând ”importanţa” megastarului cu exemple imortale din clasici, aşa cum ştie orice condeier anacronic s-o facă, dacă se găsesc ignoranţi, patroni de presă, care să-i dea spaţiu pentru lătratul rafinat.
Prin urmare, e neîndoios, Andrei Pleşu a pornit-o hotărât către senectutea cea mai rigidă, cea de care, sunt sigur, îşi râdea în timpul trecutei sale tinereţi noiciene. Îl poftesc, de la mare distanţă, să nu se mai lamenteze muiereşte, făcând caz de directoria dumnealui onorifică şi aluzie la o posibilă renunţare, ci chiar să plece. Mare pagubă! Oricum, în ultimii ani, poate trei sferturi dintre articolele publicate i-au fost nişte comode republicări. Or, eu nu mai achit reluări, să ne înţelegem! Nu am ajuns să plătesc, iarăşi şi iarăşi, pentru a mai citi - când "nostalgizează" Andrei Pleşu sau când are dumnealui gol de inspiraţie - ceea ce deja am citit. Dacă şi-a isprăvit harul şi tot ce i-a rămas este a trece la nuiaua pedagogică, să lase pe altul.
Iar ”replica” acordată cu prea mare îngăduinţă, în revistă, fragedului şi iluminatului scholar Mihail Neamţu - însăilată cu un soi de smiorcăism agresiv (o compilaţie penibilă din ceea ce mai scrisese; autorul nici măcar nu a arătat că e capabil să apară cu idei noi sau cu un minim regret pentru opiniile sale de profanator de cadavre, nedemne pentru un teolog creştin) - este tot de o obrăznicie care cere palme, precum nerozia lui mândră, "susţinută" tabloidic, de pe HotNews. Cred că oricine poate sesiza aluziile mizerabile, abia reţinute, abia (şi de ochii lumii) finisate, la adresa ”ereziilor” lui ALŞ. Întreg textul acela este, de fapt, o eufemistică înjurătură de seminarist, redactată pieziş, cu mintea înceţoşată, ca de un novice şi ratat inchizitor. Nu am înţeles ce răspundere avea M.J. (ori Elvis, Cobain, Morisson, Hendrix) pentru isteria pe care o isca în public sau de ce ar fi el vinovat că nu a fost să fie un Mesia, iar Biserica nu are acelaşi succes pe mapamond ca artiştii pop? Am impresia că nefericiţii rigorii văd concertele de pe stadioane ca pe nişte slujbe de tip neoprotestant, serbări lirico-muzical-coregrafice, în timpul cărora artiştii-pastori-guru-cu înaltă pregătire academică, erudiţi, încheiaţi la guler, se mai şi opresc din cântat pentru a predica învăţături biblice adepţilor, pentru a preda lecţii de educaţie civică şi a pune, apoi, note.
Cu prilejul acestui din urmă text, pentru mine, insul M. Neamţu a pierit cu totul din agora şi a intrat cu onoruri în păşunismul cel mai scorţos. Mă întreb serios, alături de M. Chivu (în cel mai de bun simţ şi cel mai amplu argumentat articol pe acest subiect - Versus Michael Jackson), atât despre TRU cât şi despre M. Neamţu: dacă folosesc frecvent "acest truc al minciunii afirmate cu aplomb bazîndu-se pe indolenţa şi credulitatea cititorilor."
2 comentarii:
Remarci foarte bine. Şi remarci şi alunecarea ireversibilă, pare-se, a autorului către salonul unde sunt internate judecăţile rigide. Pripite. Suntem amputaţi de mici de exerciţiul judecăţii argumentate, deschise, permisive. Oamenii sunt "grasul ăla" şi "vaca aia", nu "tipul care a făcut aia sau ailaltă...". Citeam chiar azi un interviu cu celebrul pianist Hank Jones care spunea, elegant - fără să citez exact - "hai să zicem că MJ nu a fost printre preferaţii mei"... Se poate, deci.
Uitasem, sincer, de MJ, până să aflu de subitul deces. Am fost un fan, ca mai oricine de vârsta mea, în anii '90, nu şi în anii 2000. Rămăsese în mine un anumit respect pentru pop-ul său simţitor "mai altfel".
Oricum, nu aş face niciodată un caz de vanitate din faptul că, de pildă, eu, cu gusturile mele muzicale, am încremenit la Bach. Asta nu e un motiv de laudă, ci o DEFICIENŢĂ, mai bine ar tăcea cei care o poartă cu proastă mândrie: a nu fi capabil să asculţi, să te laşi transfigurat, transportat de sunete noi, sunetele epocii tale (că e vorba de MJ, Winehouse sau Chris Liebing).
Să fi scris despre un 'no name' în halul în care a scris M.Neamţu (sau TRU) şi aş fi primit identic textele. E ceva în ele care enervează şi atât, încă de la prima lectură. E acolo un mesaj care se adresează cerebelului, ghioagei, şirei spinării, şi nu raţiunii, nici bunului simţ estetic.
Uite cine tratează blogosfera, de câte ori au ocazia!, cu superioritate! De-alde ăştia, şcolăriţii ăştia plini de resentimente, hah! Văz că, mai nou, li se alătură şi Baconsky...
Trimiteți un comentariu