sâmbătă, 18 iulie 2009

'Manuel', c'est un peu moi

"...vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit." Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine "o dragoste mare", pentru a mă folosi de o "etichetă" clasică a mesei_pustii. Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă - fără a ascunde asta - să-şi întârzie moartea, înregistrându-le maniac), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. "Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator..." (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg - rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă - făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c'est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: "Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam." Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge...

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. "...marea realitate e moartea (...) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există." Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d'être. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) - iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu'ils le veulent et que c'est leur rôle.

Fiţi Green, citiţi-o la hotarul dintre veghe şi somn!

7 comentarii:

als spunea...

bine-ati (re)venit in 'clubul green'!

e cu-atit mai placut sa vezi oameni descoperindu-l, astazi, pe j.g. cu cit literatura lui este, zice-se, de o discreta, eleganta 'inactualitate' - ca si cum sufletele noastre ar avea 'ieri, azi, miine'...

va mai recomand 'le voyageur sur la terre', 'le visionnaire', 'minuit', 'l'autre'; despre prima, cred ca v-am mai spus, borges sustinea - intr-una din povestirile sale - ca este una din cele mai bune fictiuni ale sec. 20.

ps in 'dietetica lui robinson' am un capitol intitulat 'l'heure green'; in 79 imi facuse bucuria de a-mi raspunde la o scrisoare...

Cristian SÎRB spunea...

Mulţumesc. Şi recomandările îmi prind bine. :)

Toată noaptea am avut un coşmar semi-treaz, obositor, despre interdicţia de a folosi anumite cuvinte, sintagme. Un fel de distopie horror. Asigur acum pe oricine, după ce am trecut pe-acolo, că nu e deloc comodă lumea aceea (de fapt, noi chiar am trăit-o, înainte de '89).

Cât despre Literatura lui J.G., discutam cu companioana că doar o reeditare la editurile frecventate intens de triburile de tineri snobilitici l-ar putea readuce în centrul atenţiei.

Sau dacă tratăm cu un Mircea Badea, I.T. Morar, C.-P. Bădescu, Bucurenci să o recomande online trupeţilor lor.

als spunea...

eu as fi zis ctp-ul, de n-as fi convins k i-ar placea la fel de mult k lui mircea badea... ;)

Hiacint spunea...

Păi tu l-ai vedea pe Mircea Badea vorbind despre Green?

als spunea...

pai evident k nu!
dar nici pe ctp

Cristian SÎRB spunea...

Măcar unul dintre distinşii opinenţi de mai sus glumeşte, nu?

Nu, companioano, M.Badea nu cred că ar face vorbire despre Green, de aici şi enumerarea ironică de mai sus..., în compania celorlalţi ”intelectuali” DE BLOG. Îi învecinează PE TOŢI 4 numărul trupeţilor care le fac galerie sterilă pe blogurile personale.

Poate iniţiezi tu o campanie pe bookblog: Be Green. Aşa i-am putea deruta şi atrage şi pe ”verzii” snobi de Starbucks sau mai ştiu eu ce cafenele frecventează ăştia.

Iar la ctp, ia blog de unde nu-i.;(

Dar vă rog pe amândoi, brusc devenit sobru, să nu continuăm o asemenea discuţie lunecoasă tocmai sub un post despre Green. Sunt altele, mai fermecătoare, de spus despre acest celebru nedreptăţit. Găsiţi?

Hiacint spunea...

Eu una găsesc. Dar să mai citesc întîi.