Andrei Pleşu despre Idolatrie, cu simpatie

Cred că bănuim bine cine-s figurile ”intelighente” vizate de articolul excelent, sfătos-jovial-muşcător, din Dilema veche - «Una, alta... » - al d-lui filosof, probabil că-s aceste triste pisici plouate care semnează/au semnat, elogii în EVZ, Cotidianul sau articole pertinente în ID. Nu prea contează numele, mai ales că i-am văzut cu toţii pe purtătorii lor scăpându-se pe crac de atâtea ori, fie cu emoţiune pro prezidenţială, fie cu indignare antianti. Despre oricine ar fi vorba, idolatria politică este un enurezis descalificant pentru orice membru al intelectualităţii de frunte. Mai ales, cum pare a spune şi dl Pleşu, când ai de ales mereu - într-o ofertă electorală atât de puţin generoasă, dominată de incompetenţă, promiscuitate morală, lipsă de educaţie - ”relele mici” şi nu o valoare în sine. Fireşte, era să uit, Pleşu scrie aşa pentru că este ”tonomatul lui Patriciu” (”tonomat”: da, fanilor, mulţumiţi-i preşedintelui vostru, încă în funcţie, că vă îmbunătăţeşte zilnic vocabularul colorat, de cartier, şi gândeşte pentru voi, ca să nu vă osteniţi, în lupta acerbă cu toţi licuricii, cu toate păsăricile împuţite - sau erau ţigănci?), nu că ar putea concepe aşa ceva cu mintea dumisale. Vai, cum am putut omite asta! Îmi cer scuze moluştelor fără discernământ probăsesciene. În rest, am dreptul şi eu, alături de dl Pleşu, ca elector mereu prezent la urne, să visez aici, în şi pentru România, ceea ce în alte părţi - tot din Europa Centrală şi de Est - este cu putinţă, nu este de domeniul oniricului. Mi-am permis să fac sublinieri pe text.

Nu există paradis terestru, nu există cetatea ideală, decît în minţile înfierbîntate ale unor vizionari utopici, dintre cei care vor să te facă fericit cu forţa, cerîndu-ţi, eventual, viaţa ca preţ echitabil. Adeziunea entuziastă la un partid sau la un politician, idolatrizarea unei fracţiuni a elitei conducătoare mi se par, de aceea, forme greu suportabile de naivitate isterică. Trebuie, fireşte, să compari, să alegi, să preferi, dar să o faci ştiind întotdeauna că te mişti pe un teren al aproximaţiei, al imperfecţiunii lumeşti.

Aşteptările nu trebuie să depăşească rezonabilul, simpatiile nu trebuie să devină pasiuni. Pe de altă parte, între a căuta răul cel mai mic şi a căuta cel mai mare bine posibil e o nuanţă decisivă. „Cel mai mare bine posibil“ nu e echivalent cu „răul cel mai mic“. „Cel mai mare bine posibil“ e un bine relativ şi, deci, e o versiune a binelui, în vreme ce „răul cel mai mic“ rămîne o specie a răului: e un rău, fie el şi relativ.

„Mai bun“ nu e decît cel care e cu adevărat mai bun. Cel preferabil nu prin contrast, ci prin calibrul său propriu, prin înzestrările sale reale, prin comparaţie cu alţii la fel de buni. Cu alte cuvinte, nu vreau un preşedinte mai bun decît contracandidaţii săi de ocazie. Vreau un preşedinte la fel de bun, cel puţin la fel de bun, ca omologii săi de prin alte ţări sau din alte vremuri.