Dilema nouă vs Deriva senectuţii defazate

Regret, nu-l voi contrazice eu pe dl Pleşu: pare-se că, într-adevăr, s-a lăsat furat de curenţii înşelători ai androrăgazului şi atras ireversibil în ”deriva senectuţii defazate”, vezi «Melancolie». Nu mă interesează ”polemica” pe subiectul Michael Jackson. Mi-e doar scârbă de oriPilaţii din Pont care-l judecă şi-l condamnă din maţ şi nu din creier. Din adâncul complexelor şi temerilor lor, nu din raţiune. Nici măcar din adâncul vreunui rest de ureche muzicală. Să-l anatemizezi pe decedat, ”înarmat” doar cu o discutabilă atitudine ”morală”, improvizat-popeşte, post mortem (indiferent că o faci, infantil, pentru muzica sa ”efeminată”, gesturile indecente de pe scenă sau orientarea sexuală ”incertă”), este, iată, o practică ultraortodoxă larg răspândită, care nu mai are nevoie de introducere mea, e doldora web-ul de asta. Nu te pui cu ultraşii credinţei, ai tradiţiei şi ai arderii, fie şi simbolice, pe rug. Nu ai cum polemiza constructiv, pe înţelesul lor mărginit, cu cardiacii culturii. Cu înspăimântaţii bpm-ului. Cum să le vorbeşti, fără ca ele să se ofilească, mimozelor filologiei, frigidelor şi histeroctomizatelor livrescului!?

A. Pleşu este, ca-n alte rânduri, puţintel ipocrit atunci când critică ”monocoloritul” unor luări de poziţie recente ale gazetarilor Dilemei vechi şi când deplânge subţierea spiritului dilematic (mai scutiţi-mă cu asta şi cu ”echilibrul”, exaltaţilor şi simţitorilor!). Nu altfel decât mânat de vârstnice umori a comis-o şi filosoful când cu osândirea răutăcioasă, pe rând, a blogurilor, a presei, a jurnaliştilor, a tinerilor, a bătrânilor, in corpore. Fără nuanţe. Nu-s eu de vină dacă în-curând-venerabilul îşi ia ades, actualmente, proverbiala şi, odinioară, fermecătoarea ironie drept nuanţare... Cât despre "psihanaliza de tarabă", aceasta este o realitate mizeră (nu o răutate a lui Marius Chivu), lipită ca un petic de fundul semidoct al multor cărturari români contemporani. A-ţi fi însuşit cu mari eforturi câţiva termeni psi şi a-i utiliza în neştire, numai pe aceia, şi anume pentru a-ţi insulta preopinentul nu ştiu dacă e preferabil înjurăturii groase, producţie locală. E ca şi când ai folosi pluralul de politeţe pentru a băga, deferent, pe cineva în mă-sa. Deci, tarabă!

Dar să te aşezi la masă şi să scrii/publici un text pufnit, nicidecum melancolic, ci i n e p t, profesoral (nivel liceal, desigur) şi în deplin şi făţiş dezacord, despre câţiva, nenumiţi, ”colegi” de redacţie... ei bine, asta nu se face. Aşa ceva se poate rezolva, discuta, contraargumenta, la şedinţele de număr, sau cum s-or fi numind ele în redacţia Dilemei vechi, în familie. Nu vii şi-ţi ridici poalele intelectuale-n cap în propria revistă (mă rog, condusă onorific), nu-ţi rupi făţarnic cămaşa de Caiafa, vituperând inelegant contra propriilor, onorificilor, subordonaţi (recte, intuiesc: ALŞ, C-P.B., M. Chivu)! Măcar antenumiţii a c t i v e a z ă, ei scriu v i u, controversat, şi o fac foarte bine, cu toată brutalitatea unui suflet încă tânăr, indiferent cât de "drăgălaşi" sunt în viaţa de toate zilele. Ei publică, creează, născocesc, spre informarea d-lui Andrei Pleşu. Nu revizitează, fără a se simţi deloc incomodaţi, déjà raconté-ul, déjà lu-ul!

Eu, ca abonat, nu accept ca dl Pleşu să-şi dojenească redacţia pe banii mei, ok? S-o facă în timpul liber, la un ţap de bere, sau oricând altcândva pofteşte, discret ori strigând în gura mare pe culoarele sediului revistei, nu mă preocupă, dar nu în pagini. În pagini, ar fi putut produce şi domnia sa, precum semenii săi întru îngustime, încă un text defăimător, superior, psihotic, neocon, neaoş, rrromânesc, stupid-ortodoxist (deşi ţin bine minte că A.P. s-a dezis admirabil de naziştii ”credinţei”), bigot, despre ”scandalosul dispărut”, fireşte, contrabalansând ”importanţa” megastarului cu exemple imortale din clasici, aşa cum ştie orice condeier anacronic s-o facă, dacă se găsesc ignoranţi, patroni de presă, care să-i dea spaţiu pentru lătratul rafinat.

Prin urmare, e neîndoios, Andrei Pleşu a pornit-o hotărât către senectutea cea mai rigidă, cea de care, sunt sigur, îşi râdea în timpul trecutei sale tinereţi noiciene. Îl poftesc, de la mare distanţă, să nu se mai lamenteze muiereşte, făcând caz de directoria dumnealui onorifică şi aluzie la o posibilă renunţare, ci chiar să plece. Mare pagubă! Oricum, în ultimii ani, poate trei sferturi dintre articolele publicate i-au fost nişte comode republicări. Or, eu nu mai achit reluări, să ne înţelegem! Nu am ajuns să plătesc, iarăşi şi iarăşi, pentru a mai citi - când "nostalgizează" Andrei Pleşu sau când are dumnealui gol de inspiraţie - ceea ce deja am citit. Dacă şi-a isprăvit harul şi tot ce i-a rămas este a trece la nuiaua pedagogică, să lase pe altul.

Iar ”replica” acordată cu prea mare îngăduinţă, în revistă, fragedului şi iluminatului scholar Mihail Neamţu - însăilată cu un soi de smiorcăism agresiv (o compilaţie penibilă din ceea ce mai scrisese; autorul nici măcar nu a arătat că e capabil să apară cu idei noi sau cu un minim regret pentru opiniile sale de profanator de cadavre, nedemne pentru un teolog creştin) - este tot de o obrăznicie care cere palme, precum nerozia lui mândră, "susţinută" tabloidic, de pe HotNews. Cred că oricine poate sesiza aluziile mizerabile, abia reţinute, abia (şi de ochii lumii) finisate, la adresa ”ereziilor” lui ALŞ. Întreg textul acela este, de fapt, o eufemistică înjurătură de seminarist, redactată pieziş, cu mintea înceţoşată, ca de un novice şi ratat inchizitor. Nu am înţeles ce răspundere avea M.J. (ori Elvis, Cobain, Morisson, Hendrix) pentru isteria pe care o isca în public sau de ce ar fi el vinovat că nu a fost să fie un Mesia, iar Biserica nu are acelaşi succes pe mapamond ca artiştii pop? Am impresia că nefericiţii rigorii văd concertele de pe stadioane ca pe nişte slujbe de tip neoprotestant, serbări lirico-muzical-coregrafice, în timpul cărora artiştii-pastori-guru-cu înaltă pregătire academică, erudiţi, încheiaţi la guler, se mai şi opresc din cântat pentru a predica învăţături biblice adepţilor, pentru a preda lecţii de educaţie civică şi a pune, apoi, note.

Cu prilejul acestui din urmă text, pentru mine, insul M. Neamţu a pierit cu totul din agora şi a intrat cu onoruri în păşunismul cel mai scorţos. Mă întreb serios, alături de M. Chivu (în cel mai de bun simţ şi cel mai amplu argumentat articol pe acest subiect - Versus Michael Jackson), atât despre TRU cât şi despre M. Neamţu: dacă folosesc frecvent "acest truc al minciunii afirmate cu aplomb bazîndu-se pe indolenţa şi credulitatea cititorilor."

Nimeni

Personalitatea lui nimeni urmărea zilnic programul la teve, la imperfect, căci la perfectul simplu urmări programul la teve, surprize surprize avea peste tot în casă cât să conecteze toate aparatele la reţea, la 220 v, cu ibricul de cafea încins peste poate, gol, numai cu lenjeria de pat pe el, mai mare ruşinea să iasă aşa în lume, ochii-n soare, larg deschişi, expresivi cât o bibliotecă întreagă, o bibliotecă întreagă n-ar fi făcut faţă unor ochi ca aceia şi ai fi dat orice numai să-i poţi vedea din când în când, întâmplător, să ai impresia că lumea reală e dincolo de ei şi nu aici, afară, zeci de ani de studiu irosiţi degeaba nu valorau cât lumina fantastică a acelor ochi făcând cercetători înconjurul străzii, înghiţind toată semnificaţia vieţii în ei fără nici o străduinţă, şi atunci dai foc cărţilor, te-au oprit îndeajuns de la trăirea fără rest, te-au învăţat destul de bine cum să faci să înnebuneşti frumos la vederea unor ochi atât de ireali.

Zice-se că pe urmă s-a căţărat liniştit, cu sufletul împăcat, îmbătat cu nemulţumiri, pe turnul de cărţi de joc, ultima carte era chiar a lui, scrisă de el, stătea cuminte sub tălpile sale, şi s-a aruncat în gol. Trecuseră ani mulţi, timp în care privise viaţa numai pe fereastra camerei lui, între două pagini de carte, între două masturbări tot mai angoasante. Femeile ajunseseră de-l speriau, îi păreau nişte căpcăuni uriaşi, mânaţi exclusiv de intenţii rele, care ar fi putut să-l strivească oricând. De aceea s-a şi aruncat în gol, fericit, orbit de lumina vie din ochii ce conţineau calea, adevărul şi viaţa, pe care el le căutase în cărţi. Cartea scrisă de nimeni l-a ajutat în final să sară de cât mai sus, pentru a se zdrobi definitiv.

ţaralupeşte

cele două săptămâni de o îngăduitoare prospeţime a văzduhului scurgându-se, aburul greu, văratic, şi-a găsit din nou adăpost în căldarea ţăriilupeşte; trupurile asudate, trezite de mirosuri tari, acre, de copil neînţărcat ale fecioarelor de la ţară par să redea acestor zile noi (ca scoasă de undeva dintr-o tainiţă a fondului plastic) o anume culoare stinsă, cu iz de cartofi încolţiţi, un erotism funciar, neşlefuit, din acela care se cere a fi împlinit numaidecât în claia cu fân sau pe malul de vivre al unei ape, în timp ce hainele stau la uscat sub soarele orbitor care mistuie laolaltă frunze, gâze şi fiinţe omeneşti; o arşiţă măsurată doar de ţârâitul înăbuşitor al lăcustelor ce-şi ascut nervos săbii imaginare chemându-şi perechea, ţapi de iarbă săltând nemulţumiţi că trebuie să-şi prade energia ori de câte ori ai tu poftă să o trânteşti pe ea - covârşit de repertoriul repetitiv al corului antic al coleopterelor, care sporeşte şi întreţine căldura - în iarba aproape arsă, împodobită ici-colo cu flori de câmp minuscule.

Balthus - Michelina endormie

Strada Paris, colţ cu Paradisul

peste drum de crâşma unde stau şi beau

e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani.

aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă.

ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.

atunci ridică înspre mine crucea cu mânie

şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el

halba cu bere şi-l ameninţ

şi bat furios din picioare şi se mânie si el

şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.

poate nu ar trebui să vin duminica la birt

chiar de la şapte dimineaţa, el îşi începe

slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte

se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.

două ceasuri ne pândim fără-ncetare. când începe slujba

nu mai e acelaşi om: le spune alor lui

vorbe întortocheate, saltă vocea, greşeşte predica, se întrerupe

şi în tot răstimpul ăsta dă de mai multe ori fuga-n altar,

ridică perdelele, mă caută şi începe să dănţuiască

şi bate cu crucea îndrăcit către mine.

ameninţă gata să spargă ferestrele şi eu mă înfurii atunci

şi mai grozav şi ridic

halba de bere mai sus şi el iar fuge dincolo şi le vorbeşte

credincioşilor, dar nu rezistă prea mult, îşi zice

predica prea degrabă, se grăbeşte să se descotorosească

de ei mai devreme, să poată reveni la fereastră.

probabil şi în predică vorbeşte tot de mine şi păcatul meu.

aşa cum eu alor mei le vorbesc în birt mereu de el.

într-o zi vom intra în biserica, cu căpăţânile plecate,

toţi noi ăştia luaţi de soartă şi daţi peste cap

şi părintele o să ne ierte şi-o să ne dea binecuvântarea.

o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,

întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem

cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm să bem la tine,

o să fie duminica seara târziu, n-o să ne vadă nimeni.

dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frică acum

de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte.

***

Eu nu mai găsesc niciunde, şi tare mi le-aş dori, minunatele cărţi ale lui Ioan Es. Pop... Ştiu doar că au apărut, începând de prin 1994, la Cartea Românească. Şi am găsit acest poem, cu care m-am întâlnit pe vremea excelentului Adevăr literar şi artistic pe stil vechi, cu Cristian Tudor Popescu la conducere. Şi un link bunicel, bun, foarte bun: IOAN ES. POP - Poezii

Ugerul, vaca şi jazzul

Lena Udrea a făcut marea eroare de a descăleca la Gărâna în acest sfârşit de săptămână. I-or fi dezvăluit andrelele, mopul, peştişorii din mare sau preşedintele Norvegiei că e rost a trage o niscai spuză dintr-un eveniment în care statul şi ministerul fără sens la care dânsa îşi face de lucru sunt implicate, în mod cert, într-o măsură minimală (în caz contrar, ca multe lucruri organizate de statul român, festivalul nu ar fi fost o asemenea reuşită). Gărâna Jazz Festival este iniţiativa unui grup restrâns de oameni, iubitori de jazz, de cultură vie, duşmani ai muzeificării, nicidecum vreun proiect al statului român, în nici un caz proiectul PDL. Observ că-s plecaţi toţi prin ţară, la ordinul dirigintelui - aşa cred ei că adună voturi, vizitând, pesemne, făcând act de prezenţă, gustând, ici-colo, din gulaş, luând o gură de otavă din căpiţă, strănutând peste unguri fără să pună mâna la orificiu, etc.

Şi cum în România este un obicei străvechi să te prezinţi şi să intri la un spectacol (film, teatru, concert) cu mult după ce acesta a început, Udrea s-a "strecurat" şi la Gărâna tot aşa, nu într-o pauză de aplauze, când risca să treacă aproape neobservată, ci în timp ce pe scenă de producea marele John Abercrombie, pe dinaintea scenei şi a publicului, cu alai de cameramani, luminişti şi sppişti. Numai că aici nu i-a mers, publicul a huiduit-o la unison, şi nu cu fluierături stinghere, ci ca pe stadion: gros, exact cum merita nesocotita, eficienta şi competenta. Culmea e că au fluierat-o tocmai cei pe care orice profil sociologic i-ar încadra între votanţii democrat-liberalilor. Şi mai uluitor e faptul că E.U. o fi gândit că publicul de jazz e la fel de mamelobsedat ca ăl de pop sau rnb autohton. Adevărul informează că Abercrombie s-a oprit din cântat, cerând explicaţii pentru ostilitatea asistenţei - 10 000 de oameni. Păi, cum cine!?, domnu' chitarist, i s-o fi răspuns, a venit Elena Udrea, de aia s-a oprit şi ploaia! Nimic despre uger în acest episod...

Iată cum continuă ziarul Adevărul:
Publicul a fost dur cu doamna ministru, adresându-i tot felul de ironii, de tipul “Doamnă, aveţi prospectul de la muzica asta? Vedeţi că mai au câteva prospecte la standul de mărgele!”.

Adevarul - Elena Udrea a întrerupt concertul unui mare chitarist ...

Pe lună

R.E.M. - Man on the Moon


Nu am răbdare să mă uit la videoclipuri, dar azi, fiind eu sentimentală şi faţă de lucrurile care se întîmplau cînd nu existam, m-am uitat la Man on the Moon (sunt 40 de ani since they put a man on the moon)

'Manuel', c'est un peu moi

"...vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit." Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine "o dragoste mare", pentru a mă folosi de o "etichetă" clasică a mesei_pustii. Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă - fără a ascunde asta - să-şi întârzie moartea, înregistrându-le maniac), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. "Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator..." (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg - rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă - făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c'est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: "Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam." Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge...

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. "...marea realitate e moartea (...) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există." Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d'être. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) - iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu'ils le veulent et que c'est leur rôle.

Fiţi Green, citiţi-o la hotarul dintre veghe şi somn!

i go to this window

"i go to this window

just as day dissolves
when it is twilight (and
looking up in fear

i see the new moon
thinner than a hair)

making me feel
how myself has been coarse and dull
compared with you, silently who are
and cling
to my mind always

But now she sharpens and becomes crisper
until i smile with knowing
-and all about
herself

the sprouting largest final air

plunges
inward with hurled
downward thousands of enormous dreams" (e.e. cummings)

Ceva cu acvarii şi moarte

Mi-am început dimineaţa cu un mexican, deci în dispoziţie macabră:

"Dar ceea ce nu mi se pare cîtuşi de puţin o distracţie e numărul tot mai mare de oameni care vin să moară la salonul de frumuseţe. Deja nu mai sunt doar prietenii în al căror corp boala e avansată; majoritatea sunt străini care nu au unde să se ducă să moară. În afară de Muridor, singura alternativă ar fi să-şi termine zilele în stradă. Acum n-au mai rămas decît acvariile goale. Toate, în afară de unul, în interiorul căruia încerc din răsputeri să păstrez cît de cît ceva viaţă. În unele dintre ele ţin obiectele personale pe care le aduc rudele celor care sunt găzduiţi în salon. Ca să evit încurcăturile, lipesc o bandă adezivă cu numele bolnavului, şi acolo pun hainele şi dulciurile pe care, din cînd în cînd, dau permisiunea să le fie aduse. Familiile, am hotărît, nu pot aduce decît bani, haine şi dulciuri. Orice altceva este interzis." (Mario Bellatin-Salon de frumuseţe)

Plăcintă cu cireşi

Aţi mâncat vreodată, vă întreb fără conjur, plăcintă cu pruni? Dar ştrudel cu meri? Ştiam eu că nu! Ei bine, dl. Const. Popescu - traducătorul din anul 1968 al zguduitoarei In Cold Blood (Random House Inc. 1966) a lui Truman Capote (tipărită la Editura pentru literatură, BPT - 1968) - pare să fi mâncat. Cel puţin, asta îmi spune mie felul cum tălmăceşte "dificila" denumire cherry pie, în speţă, cuvântul cherry. Nu are nici o scuză, în 1968 nu cred că Îndreptarul nota că pluralul de la cireaşă este cireşi, nici că infinitivul este a apare pentru verbul a apărea... În schimb, îl invidiez că a găsit o modalitate de a consuma la desert un întreg pom de cireş, ba chiar o livadă, învelită în pufosul blat al ştrudelului (sau să fi fost o tartă?, hm). I-o fi preschimbat mai întâi în rumeguş? Ori, poate, a tăiat dăraburi mai mari cu briceagul de la cingătoare, aşezându-le pe blat...Misteriu.

Cert e că nu-mi mai vine comod să continui lectura minunatei cărţi. Are cineva originalul pentru împrumut? Dar dacă a mai pus de la el, dl Const. Popescu? Dacă, de la jumătate, a adăugat şi trimis la tipar manuscrisul de la De veghe în lanul de secară (sau secare, secări, secăruri, după logica lui de profesoraş de liceu din Cuca Măcăii). Nea Costele, mai trăieşti? Să merg mai departe cu cititul sau..., dumneata ce spui?

Personajul cel bun

Am fost mereu "tu cu explicaţiile tale profunde", nu-i nimic, cu pufnetul dispreţuitor mă pot împăca. Dar nu cred că-i doar mizeria ceea ce face din noi chinuiţii care suntem (fără legătură, lipsa conversaţiilor naşte monştri: mă uit şi mă îngrozesc la emisiuni politice). Eu cred că e neîncrederea generală care ne roade pe toţi în ţara (?) asta, neîncrederea fiecăruia. Lucrează după principiul: eu cred că sunt un om bun, cinstit, însă nu am încredere în nici unul dintre ceilalţi. Şi fiecare gîndeşte aşa. Fiecare e personajul bun într-o lume de personaje rele. Fiecare aşteaptă, în secret, să fie păcălit, să i se împlinească suspiciunile, iar cînd se împlinesc să ofteze: nu te poţi baza pe x, ce lume rea.

Fiecare se uită de două ori, de zece ori cînd întîlneşte un necunoscut, iar în timp ce vorbeşte cu el îi trece prin cap că "ăla" minte, se dă mare sau urmăreşte ceva (să îi ia ceva, să îl fure, să îl păcălească, să îl mintă). Fiecare se gîndeşte, după ce-a cumpărat ceva sau a încheiat afacerea vieţii lui, că a fost cumva păcălit, că trebuie să fie ceva- de la cîntarele măsluite la preţurile prea mari, la strîngerile de mînă prea încrezătoare. Şi de fapt, mai ales încrederea şi relaxarea stîrnesc suspiciune. Sunt cele două apariţii care rup climatul nesigur, veşnic temător, contorsionat de grijile tuturor.

Educaţia românească are la bază principiul neîncrederii, iar dacă ar fi să mă joc cu cuvintele, aş spune că doar în fraudă avem încredere. Atunci cînd o descoperim, ne liniştim: bun, deci profeţiile ne-au fost corecte. Bun, deci toţi ceilalţi sunt nişte impostori. Cred că nu am văzut altceva mai păgubos, mai autodistructiv decît predarea şi învăţarea suspiciunii, decît trăitul pe baza faptului că normalitatea e asta. Am impresia că toată ţara este şcoala care predă cu succes depresia, isteria, fugitul-de-bine şi autosabotajul, cu profeţii ei satisfăcuţi.

Poemul de vineri către sâmbătă

Mon rêve familier

Paul VERLAINE

Je fais souvent ce rêve étrange et pénétrant
D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime
Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même
Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend.

Car elle me comprend, et mon coeur, transparent
Pour elle seule, hélas ! cesse d'être un problème
Pour elle seule, et les moiteurs de mon front blême,
Elle seule les sait rafraîchir, en pleurant.

Est-elle brune, blonde ou rousse ? - Je l'ignore.
Son nom ? Je me souviens qu'il est doux et sonore
Comme ceux des aimés que la Vie exila.

Son regard est pareil au regard des statues,
Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a
L'inflexion des voix chères qui se sont tues.

Andrei Pleşu despre Idolatrie, cu simpatie

Cred că bănuim bine cine-s figurile ”intelighente” vizate de articolul excelent, sfătos-jovial-muşcător, din Dilema veche - «Una, alta... » - al d-lui filosof, probabil că-s aceste triste pisici plouate care semnează/au semnat, elogii în EVZ, Cotidianul sau articole pertinente în ID. Nu prea contează numele, mai ales că i-am văzut cu toţii pe purtătorii lor scăpându-se pe crac de atâtea ori, fie cu emoţiune pro prezidenţială, fie cu indignare antianti. Despre oricine ar fi vorba, idolatria politică este un enurezis descalificant pentru orice membru al intelectualităţii de frunte. Mai ales, cum pare a spune şi dl Pleşu, când ai de ales mereu - într-o ofertă electorală atât de puţin generoasă, dominată de incompetenţă, promiscuitate morală, lipsă de educaţie - ”relele mici” şi nu o valoare în sine. Fireşte, era să uit, Pleşu scrie aşa pentru că este ”tonomatul lui Patriciu” (”tonomat”: da, fanilor, mulţumiţi-i preşedintelui vostru, încă în funcţie, că vă îmbunătăţeşte zilnic vocabularul colorat, de cartier, şi gândeşte pentru voi, ca să nu vă osteniţi, în lupta acerbă cu toţi licuricii, cu toate păsăricile împuţite - sau erau ţigănci?), nu că ar putea concepe aşa ceva cu mintea dumisale. Vai, cum am putut omite asta! Îmi cer scuze moluştelor fără discernământ probăsesciene. În rest, am dreptul şi eu, alături de dl Pleşu, ca elector mereu prezent la urne, să visez aici, în şi pentru România, ceea ce în alte părţi - tot din Europa Centrală şi de Est - este cu putinţă, nu este de domeniul oniricului. Mi-am permis să fac sublinieri pe text.

Nu există paradis terestru, nu există cetatea ideală, decît în minţile înfierbîntate ale unor vizionari utopici, dintre cei care vor să te facă fericit cu forţa, cerîndu-ţi, eventual, viaţa ca preţ echitabil. Adeziunea entuziastă la un partid sau la un politician, idolatrizarea unei fracţiuni a elitei conducătoare mi se par, de aceea, forme greu suportabile de naivitate isterică. Trebuie, fireşte, să compari, să alegi, să preferi, dar să o faci ştiind întotdeauna că te mişti pe un teren al aproximaţiei, al imperfecţiunii lumeşti.

Aşteptările nu trebuie să depăşească rezonabilul, simpatiile nu trebuie să devină pasiuni. Pe de altă parte, între a căuta răul cel mai mic şi a căuta cel mai mare bine posibil e o nuanţă decisivă. „Cel mai mare bine posibil“ nu e echivalent cu „răul cel mai mic“. „Cel mai mare bine posibil“ e un bine relativ şi, deci, e o versiune a binelui, în vreme ce „răul cel mai mic“ rămîne o specie a răului: e un rău, fie el şi relativ.

„Mai bun“ nu e decît cel care e cu adevărat mai bun. Cel preferabil nu prin contrast, ci prin calibrul său propriu, prin înzestrările sale reale, prin comparaţie cu alţii la fel de buni. Cu alte cuvinte, nu vreau un preşedinte mai bun decît contracandidaţii săi de ocazie. Vreau un preşedinte la fel de bun, cel puţin la fel de bun, ca omologii săi de prin alte ţări sau din alte vremuri.

Ferdydurke - W. Gombrowicz

Mă întreb inutil, retoric: dar de ce nu scrie cineva pe acest ton (tăios şi proaspăt, since 1937) şi despre ţaţele jurnalismului băştinaş (sau - oh, da - despre tzatzele blogosferei)? Una a dispărut, nu demult, drept e, o mare parte din merit pentru faptul că, în prezent, numărăm cu o tzatză blogosferică mai puţin ştim cine îl poartă... Ia vedeţi, cinstit, câte din spasmofilicele ale căror "saloane" le frecventaţi (nu) se încadrează în portretul nemilos de mai jos. Vai, ce imatur şi lipsit de eleganţă am scris mai sus, acum nu o să mă mai ia la gazetă:

"Ah, judecata omenească, abisul judecăţilor şi părerilor despre intelectul tău, despre inima ta, despre caracterul tău şi despre toate amănuntele organizării tale - toate se deschid în faţa îndrăzneţului care şi-a înveşmântat gândurile în tipar şi le-a dat drumul în lume, pe hârtie, ah, hârtia, tiparul, tiparul! Şi nu mă refer aici la cele mai cordiale, la cele mai agreabile judecăţi ale mătuşilor noastre, nu, mai degraba aş viza judecăţile altor mătuşi, ale ţaţelor din cultură, ale sferto-autoarelor şi semi-criticelor pripăşite, care-şi răspândesc judecăţile prin publicaţii. Căci asupra culturii universale s-a abătut un stol de muieruşti pripăşite, oploşite pe lângă literatură, nespus de pricepute în domeniul valorilor spirituale şi de orientate în estetică, de cele mai multe ori deţinătoare ale unor concepţii şi cugetări proprii, conform cărora Oscar Wilde e depăşit, iar Bernard Shaw este un maestru al paradoxului. Ah, ele ştiu că trebuie să fie independente, hotărâte şi profunde, aşa că de obicei sunt independente, profunde şi hotărâte fără exagerare, şi pline de o blândeţe de ţaţă. Ţaţa, ţaţa, ţaţa! Ah, cine n-a fost niciodată pe masa de lucru a unei ţaţe culturale şi nu a fost prelucrat pe muteşte, fără nici un geamăt, de mentalitatea lor care trivializează totul şi ia vieţii orice urmă de viaţă, cine nu a citit în ziar părerea unei ţaţe despre el, acela nu ştie ce înseamnă banalitatea, nu ştie ce banalitate zace într-o ţaţă."

Now that you found the funk, you have to swing it!

Doamne! - acum că am descoperit şi eu America -, pentru o sâmbătă aşa cum se cuvine, invitu-vă să ascultaţi cu volumul măcar la mijlocul puterii sale, eu am scuipat în sân de plăcere: Club des Belugas cu Swop (the album, al patrulea al trupei). Un album de nujazz de departe mai bun şi mai unitar decât multe creaţii ale unor Waldeck (dar ce răvăşitor e Ballroom Stories, ce clarinet!) K&D, Conte, Pompougnac, Stelar şi, da!, chiar Navarre (pe toţi îi ascult, deopotrivă, cu mare încântare)! Să auziţi numai ce voci, ce instrumentaţii! Ce ritm alert, ce sincope! Entuziasm (şi alte -asme) pe linie. Au fost de curând (cam două săptămâni) şi în Timişoara. Îi prindeţi pe undeva prin ţară, nu lipsiţi! Enjoy!

Club des Belugas is one of the leading lounge and nu-jazz projects in Germany, perhaps in Europe. They combine contemporary European lounge and nu-jazz styles with Brazilian beats and American black soul of the '50s, '60s and '70s for a uniquely creative and intense outcome.

A DJ-composer named Maxim Illion, one of the greatest nu-jazz producers in Germany, brings eight of his friends with him to Gazarte for two nights full of Hip Hip-Chin Chin. The group was created in 2002 and plays with the decks and eight other natural instruments with great creative imagination. They are famous, they are retro, they are young, fresh, contemporary and ahead of their time. They are Club des Belugas.

http://www.myspace.com/clubdesbelugas
www.chinchin-records.com

Poemul de duminică - Tăcerea trupului

O carte deja uitată, cu pagini care se deschid greu, dau de furcă articulaţiilor degetelor, greu de ţinut în mână, ostilă unei lecturi comode, atât prin conţinutul său provocator, scandalos, pe alocuri, pentru ţaţele literare (pentru că - vai, da! - scrie despre ceai, reţete de mâncare cu ceapă şi usturoi, ce oroare!, despre maţe, excreţie şi simbolistica ei, bube, ciumă, nuditate şi cunilingus, fără a fi nici pe departe o carte obscenă - totuşi, ţaţele să stea, mai bine, departe), cât şi graţie unei constituţii cam butucănoase, tipar neglijent, dar binecuvântată cu o traducere bună, expresivă şi o irezistibilă prefaţă semnată de E.M. Cioran: Tăcerea trupului de Guido CERONETTI, Ed. Humanitas, 2002. Cui îi este dor de aformisme cu zvâc nu are decât să o caute şi să o citească. Ce-s eu, arheolog de librărie? Aforisme scrise nu de dragul unei paradei a stilului, ci...

În spaţiul care îl separă pe Buddha de Emile Littré există poate un punct unde mi-aş putea afla locul. Problema salvării (a adevăratei înţelepciuni) stă în capacitatea de a te goli, iar eu nu fac altceva decât să-mi satisfac curiozităţile libertine, mă umplu, devorez trecutul, urmăresc fantome pe coridoarele Timpului. Dar adevărata înţelepciune e cea care presupune o kinesis mentală. Restul este Dorinţă, căutarea distracţiilor. Dumnezeu nu poate pătrunde decât în inima goală, dedicată lui, nu într-o inimă ocupată de Dicţionare. Dicţionarele sunt Păcatul aflat la uşă, gata să se năpustească. Scriind cărţi culte, îi umplu la rândul meu pe alţii, care mă vor căuta nu pentru a şti, cum cred ei, ci pentru a se distra. Dar istoria umană, atât de greu de înţeles, enigmele şi abisurile ei ne fac semn, ne arată ceva dincolo de ţarc, victimele însângerate ale luptelor spirituale şi ale celor purtate în câmp deschis, care ne imploră să le răzbunăm cu ajutorul actului reflecţiei, să le facem dreptate cu forţa gândului, să descoperim un sens zadarnicei lor arderi în existenţă, fără de care umbrele încep să urle. În felul ăsta caut să-mi justific o plăcere imensă, fie-vă milă de mine.

Amestecate

Nu pot stăpîni tumultul zilelor de vară, nici cu o agendă şi nici cu un calendar (fiindcă acestea se pot măslui), azi nu eram prea convinsă că-i vineri, eram de fapt, indecisă: joi sau vineri? părea şi una şi alta. Însă marele eveniment al acestei zile este că am primit o scrisoare pe hîrtie, un bilet scris de mînă cu tot dragul. Mmm.

Mai voiam să scriu cîteva vorbe despre noua mea preocupare pentru bijuterii făcute de mînă, de fapt, noua veche coţofeneală, şi un pic despre Rusoaica, o carte care-mi aduce aminte, nu ştiu de ce, de Sadoveanu, însă am nişte minunăţii de răsfoit. Şi oftat (şi-apoi, să nu fii material-ist cu aşa cărţi?)

---
a, şi despre înmaieuaţii cu maşini care ţin neapărat să străbată toooată străduţa îngustă, cînd pot ieşi imediat la dreapta la bulevard; iar eu, biet călător, unde să mă dau din calea lor, să mă sui în copac?

Scrisori către Miriam II

Continuăm publicarea scrisorilor pătimaşului tânăr Appelfeld către a sa neliniştitoare Miriam, cu mici, necesare, corecturi.

Viena este cel mai frumos oraş al vieţii mele de adult. Mi-am dorit ani de zile să fiu în Paris (am umblat puțin prin Franţa, nu am văzut Parisul...) şi, uite, poate că trebuia să mă "împiedic" în Viena. Cred că este un oraş mai aimable decât Parisul cel semeţ şi arogant. Dar asta voi vedea. Viena este pentru mine. Şi pentru fiecare. Copleşeşte fără a strivi, cum am mai spus. Nu am găsit între timp altă formulă. Şi, tot pentru mine (şi pentru alţi urmaşi ai supuşilor Imperiului), mai e şi neîncadrabilul simţământ că măcar câteva pietre din câteva palate de pe ringurile vieneze se datorează contribuţiei românilor transilvăneni (bunilor mei) sau bucovineni. Viena, aerul de acolo, paşii printre clădirile acelea care respiră aristocraţie reuşesc să pună ceva, în mine, în locul de unde lipseşte patriotismul naţional: patriotism regional. Dar este un patriotism fără muzică de fanfară, fără discursuri sforăitoare, ci un patriotism cu muzică de romanţă ungurească, interpretată de un ţigan mustăcios, aproape alb la piele, e muzica unor Bartok, Liszt, Mozart. Eşti tu, prinţesa absentă.

Omul fără prezent

Îmi măsor, anual, modernitatea, aşa cum ipohondrii îşi iau, deja febrili, pulsul sau temperatura. Instrumentul meu de măsură sunt sânzienele, nu le ştiţi, poate - inflorescenţele acelea gălbui, mici-mici, mii, agăţate cuminţi de tijele aproape lemnoase ale tulpinilor, pregătite a fi rupte pentru cununi şi ceaiuri oblojitoare. Mă observ anual, şi-mi dau astfel seama de grosimea stratului de modernism (deci, alienare) depus peste greaua-mi conştiinţă, orientându-mă după punctualitatea (în funcţie de data de 24 iunie, când se pun coroniţele la poartă) cu care mă prezint pe câmp la cules de sânziene. Anul ăsta, am întârziat o săptămână până să culeg cel dintâi buchet. Sunt, probabil, pe deplin modernizat. Sunt un străin. Sunt contemporan cu laptopul meu.