sâmbătă, 2 mai 2009

Străzi prin minte

Am bătut la pas ”locurile comune” din I. Am privit fiecare ungher şi l-am înregistrat ca şi când aş fi fost străin de oraş. Am făcut şi nişte fotografii, ca urmare, străinătatea mi-a fost, prin acest simplu gest, certificată: oraşul nu mai poartă vechile urme ale paşilor mei. Necum ale iubirilor devastatoare. Nici măcar feţele oamenilor nu-mi mai probează apartenenţa la acest spaţiu. Mă uit în ochii trecătorilor: au uitat! Sunt cu totul străin. Că-i cunosc, mental, harta nu mă face mai de-al locului. Simt că am lipsit ani de zile. Nu recunosc nici măcar mângâierea de abur a soarelui. Nu are nimic specific în ea, nu seamănă cu nimic similar din trecut. Şi a fi conştient de asta înseamnă a fi, încă o dată, străin.

Încerc să-mi amintesc dacă am salutat pe cineva preţ de o oră, pe timpul plimbării. O pisică deosebit de frumoasă, care se toaleta, tolănită pe treptele unei clădiri părăsite de pe strada Ioan Slavici.

Ca de obicei, în acest „vârf” al zilei, îmi propun, fără convingere, să zăbovesc mai mult la noapte, treaz, citind. Nu mă voi ţine, iarăşi, de cuvânt. Cum frumos scria M. Călinescu: să regăsesc „sensul personal, intim, aproape fantasmatic al lecturii, sens prin care, aceasta se înrudeşte, mai ales la copii, cu anumite forme de autohipnoză.” De când cu spiritul acesta e-contestatar, lectura a devenit, dacă doriţi, la alegere, fie o formă ţopească de exhibiţionism, fie, alături de mp3-izarea generală, un soi de autism revoltat. Un strigăt, infantil, cu gura închisă. Nimic intim, nimic personal, în mascarada intens promovată de blogărime a lecturii-expoziţie, a cititului fashionable, petrecut în miezul gloatei.

Revăd Persona lui Bergman, amânând astfel masa obligatorie cu familia. Întărâtat de istorisirea sorei Alma: plaja, nuditatea, voyeurii, sexul în aparenţă spontan, întâmpinat, însă, de un înfocat „comitet de primire”, în fruntea căruia trona o deosebit de umedă tânjire, îndelung nemărturisită. Nici o imagine filmică „ajutătoare”, care să ilustreze fapta - abandonul întru voluptatea acuplării cu un străin, ceea ce împovărează plăcut privitorul cu ceva din tensiunea cu neputinţă de slobozit sau de îndurat, caracteristică stării fantasmatice de apăsătoare şi mereu insuficientă „împlinire” (cu actanţi schimbaţi) a unei scene originare de sex, experimentată de voyeuri! Doar povestea în sine, cuvintele, faţa povestitoarei. Şi problema dedublării. Întrebări sfâşietoare despre eu. Suprasaturată cu minciuni şi aparenţe grijuliu prezervate, Elisabeth conchide că tăcerea e singurul refugiu, singurul mod de a rămâne autentică şi, de ce nu, unica manieră pură de... a se exprima pe sine. Tăcerea sau sinuciderea.

Ştii, duminica îmi studiez obrazul cu „alţi ochi”. Privirea mi-e mai iscoditoare. Ca a unui copil obrăznicuţ, care trage cu ochiul, la ora siestei, în camera celor mari. Îmi surâd ştrengăreşte, pentru că descopăr cum barba de două zile nu mă arată, pour une fois, obosit sau bolnav. Pare a-şi fi câştigat un loc al ei, acolo, iţindu-se din pielea feţei. Un loc la care avusese dreptul dintotdeauna.

M-am întors la literatură. Adică la ceea ce eram eu încă din copilăria târzie. Sunt spornic şi mă scald în frumos mirositoarea abundenţă a paginilor. După ce, ani de-a rândul, am citit pe de-ascunselea (în loc să-mi pregătesc examenele), acum trăiesc cu cărţile pe faţă! O conspiraţie înţelegătoare, ce pare să-mi fi cuprins întreaga stradă, ”preajma” mea, mă încurajează sau, suficient, mă lasă a-mi urma nestingherit plăcerea lecturii.

De la muncă, din oraş, de lângă prieteni, alerg acasă pentru a citi! Ascult o mărturisire, o melodie splendidă, îmi vorbeşte un coleg - eu urmez cu gândul viaţa personajelor cărţilor vremelnic abandonate. Le sprijin să trăiască, împingând mai departe maşinăria frazelor, încă înainte de a lua volumul în palme. Şi totul intră în dezmorţire: o lume până atunci nemişcată prinde puls şi viaţă şi, cu mare gratitudine, mă învăluie şi pe mine în mrejele ei, luându-mă de aici.

Redevin băieţelul poznaş care-şi face cu ochiul sieşi, mulţumit şi înfiorat de poznele lui cuminţi. Fericit, chiar, că-i plac (precum mamei) cei cinci trandafiri cu aspect regal din curte şi că, aseară, alergase într-un suflet în odaie, înşfăcând aparatul foto ca să imortalizeze familia de brotaci verzi, căţărători.

2 comentarii:

als spunea...

va rog din suflet - NU 'elisabeta', k nu e romanca!
actrita se numeste elisabeth...

e unul dintre filmele mele preferate (singurul caruia i-am dedicat cca 30 de pag in 'dc vdm filme'), asa k sint cu deosebire sensibil la acest subiect ;)

va multumesc!

cristians. spunea...

Nu am nici o scuză...habar n-am ce m-o fi apucat. Ceva act ratat, pesemne. Mulţumesc eu!