[altele]

Fără replică la ştirea despre blogul fals al lui Gheorghe Nichita, şters prompt în urma plîngerii dumnealui (presupun). Avea o figură profund contrariată vorbind despre prejudiciile aduse demnităţii publice şi aşa mai departe, la care mama zice săracu' om şi eu mă gîndesc cum o fi să te trezeşti deodată că nu poţi răspunde la întrebarea Cine sunteţi? sau că nu eşti crezut cînd răspunzi. Dar parcă e deja mai complicat decît o întîmplare cu un blog şi un primar falsificat. Poate că numai pentru început confesiunea (dorinţa de, nevoia de, scăpările) îl împiedică pe blogger să devină un cameleon artistic, greu de fixat între atîtea "şi se dădu de trei ori peste cap"; pentru că are, atunci cînd ştie, libertatea de a părea cine vrea să fie. Nu ştiu dacă asta e mult sau puţin sau iresponsabil. În timp ce caut dacă, un domn oficial spune că se încearcă stabilirea situaţiei din punct de vedere juridic. Cum o fi încadrat blogul din punct de vedere juridic?

Începutul

O scurtă amorţire.

Gluma lui Herr Vater cum că vinul seamănă la gust cu detergentul de vase.
Floarea care l-a lăsat pe Gheorghe cînd se pregăteau de nuntă, aşa că el a trebuit să îşi găsească pe alta pînă în ziua nunţii. Era totul pregătit.
Să-ţi povestesc cum a fost la Odessa.
(cea mai vie odessă nu e cea dintr-un lamento, am aflat)
Dar el pasămite se otrăvise singur (nu departe de acest timp şi loc unde stau eu)
Alb pe ambele părţi ale drumului, faruri aprinse, insuportabilul odorizant liliachiu şi văd ce este de fapt: verde, o pădure verde, un drum acoperit de iarbă, o fîntînă, prea mult aer, lumea întreagă deasupra capului. Un pic sentimental, kitsch fără echilibru, dar nu ne-a spus nimeni că vom fi feriţi.

Fără comentarii

Postez acest link fără alte comentarii. E, cred eu, de vizitat. Mai ales de cei de maximum 18 ani.

Când românii nu sunt interesaţi de propria istorie

Cum să-ţi asiguri "la une" fără a împinge cărucioru la Cora

Décidément, a susţine deschis, dar ce zic eu, a face măcar aluzie la o posibilă reformă a laicităţii trebilor publice franceze este un act de curaj nebun în Hexagon, dar şi o măsură a unui real proiect politic, cum pentru Franţa nu am mai fost conceput de multă vreme. Până acum, în general, politicienii-administratori ai acestui stat s-au întrecut în a menţine cu cât mai multă prudenţă statu quo-ul obţinut cu atâta trudă ca urmare a prea deselor revoluţii ale gloatei pariziene.

A pune în discuţie laicitatea, până şi parţial, în detaliile ei psihotice, fobice, neurnite tot de pe la 1798, în condiţiile în care doar 51% din francezi se mai declară catolici, faţă de 67% în 1994 (cădere liberă), ce probă mai clară vreţi, fie de inconştienţă, masochism politic, fie de generozitate în intenţii, de exasperare? Pentru o singură dată, am şi io încredere într-un politician, lăsaţi-mă să-mi fac hatârul. Nu se întâmplă des, promit.

Sarkozy, gata să schimbe temeliile laice ale Republicii Franceze?

A imbeciliza, imbecilizare

Cotidianul recidivează cu articol catastrofic, apocaliptic, ecologomaniac - Omenirea intra in era foametei. Oare or fi comandate şi plătite cu bani graşi de la WWF sau ei chiar cred că ne prostesc şi ne bagă în panică scriind despre isprăvirea cucuruzului, nu mai avem decât 12 săptămâni!, de parcă ei ştiu ce am eu sau ce are vecinul în hambar!? Dar, deh, trebuie să-şi justifice cumva considerabilele subsidii smulse din contribuţiile pline de speranţă ale tuturor statelor lumii. Ce farsă babană şi costisitoare şi chestia asta cu înfometarea mediatizată a omenirii întregi! Câţi bani se vîră în studii de acest profil, neurmate în veci de acţiuni concrete!

"Paralel, rezervele de cereale se imputineaza pe zi ce trece si au ajuns intr-o stare critica. Statisticile FAO arata ca rezervele de griu au scazut anul acesta cu 11 procente, ajungind la cel mai mic nivel din 1980 pina acum. Rezervele ar putea acoperi consumul mondial vreme de 12 saptamini, fata de cele 18 pe care le-ar fi acoperit hrana pusa deoparte in perioada 2000-2005."

Citind aşa ceva, nu vi se face deodată foame? Nu vă vine subit să alergaţi în şpaiţ să vedeţi dacă mai sunt acolo borcanele cu dulceaţă? Remarcaţi mai sus, şi o să remarcaţi asta şi-n articol, generalizarea, sau evitarea pe cât posibil a menţionării regiunilor unde această penurie este incontestabilă. Articolul este ilustrat, cum altfel, cu fotografii de copii africani. Doar nu o să plaseze poza unui neamţ cu fălci puternice şi păr blond. Printre cauzele "identificate" de FAO, organizaţia care a făcut "analiza", se numără la loc de frunte foarte la moda încălzire globală - acum explicaţia universală pentru toate năpastele care lovesc omenirea.

"Potrivit FAO, lumea mai are porumb pus deoparte pentru numai 8 saptamini. In plus, preturile la griu si ulei de floarea-soarelui au explodat - 130 de dolari pe tona de griu, dublu fata de anul trecut. La bursa alimentelor, griul american a atins un record echivalent cu situatia in care petrolul ar fi 100 de dolari barilul." Dar ştii că ăştia scrie adânc!

Între timp, Al Gore a fost încununat cu Nobelul pentru pace. Oare cum se evaluează potenţialii candidaţi pentru acest premiu? Ştiu că pentru Nobelul literar contează în primul rând militantismul lor de stânga, aşa am avut noroc să vedem şi un Marquez înnobelat, că altfel...Dar pentru pace? Că Al Gore nu a convins deloc în calitate de vice-preşedinte, deci atunci când a deținut oarecare putere executivă. Şi acum, că a devenit conferenţiar şi  seamănă tot mai mult cu un Lenin al ecologismului ideologic, pac!, ia Nobelul.

Cinema, dar revino-ţi

Dacă faci un film, pune-i neapărat titlul INSTINCT, ca să pară mai natural, o revărsare a firescului în real, să moară vecina caprei de drum lung şi dorul lelii. Mai INSTINCT decât INSTINCT nu e cu putinţă, prin urmare, avem de a face cu ceva rupt din mazăr neiciăr, adevărat şi neapărat unic. În zilele noastre, BASIC se înţelege de la sine, ştim unde bate, nu are rost să-l mai adaugi, e clar că nu poate fi vorba despre un instinct obişnuit, tată de familie, cu trei copii şi colnă la deal, ci de unul primar, basic, care face să moară oameni în cele mai mustinde de imaginaţie moduri.

Something to ţinut minte

Împins până la refuz în urechile acului, firul de aţă sfârşi prin a se zburli rău de tot, refulându-şi opririle și pornirile animalice domestice sau sălbatice că nu creştea numai oi de casă ci şi din acelea care nu pot fi aduse decât cu de-a sila prin curţile domneşti ale oamenilor de coarne sau de bunăvoie n-are importanţă de ce anume, ideea pregnantă (cam în luna a 4-a, ca la Mungiu) e aceea de bunăvoinţă, de caritate, de aplecare asupra grijilor semenilor noştri până la un nivel la care everyman ameţeşte, dar să vedem cine rezistă mai mult aşa, aplecat, fără a-i veni să cadă normal, obişnuit, lin, cu capul în jos, în alegerea proprie.

Fără a fi constrâns de cineva anume, Stere supse berea aceea de doi bani, de la două oi, până la ultima picătură şi încă tocmai acea picătură care a umplut odinioară paharul, uluitor de tare, adică până la buza hăului din care mâncau porcii fără a se gândi că ar mai fi cazul să se sature uneori, nu neapărat permanent. Dureros, călcâiul lui Achile, privat de vizitele pietrei ponce, fuma o ţigară cu sabia lui Damocles ăla deasupra capului şi-şi spunea în mintea lui tot felul de lucruri verzi şi uscate ca iasca, bune de făcut focul la baie cu coceni de porumb, dacă scăpărai scânteie cu cremenea, dar nu neapărat în cele mai multe cazuri.

Sindicaca-ul francez şi nişte recomandări

„Franţa este cunoscută pentru birocraţia aproape fără egal în Europa. Taxele reprezintă 44% din PIB, aceasta fiind cea mai înaltă rată din UE. 5,1 milioane de francezi lucrează în serviciul public. Încercările anterioare de reducere a birocraţiei franceze au fost sortite eşecului, în faţa opoziţiei sindicatelor."

Este de aşteptat ca sindicatele din domeniul de stat să fie iritate de măsurile anunţate de preşedintele de dreapta al Franţei şi să recurgă la continuarea grevelor. Plictis şi iritare enorme la aflarea acestei presupuse pregătiri a unei noi parade de brutalitate sindicală în Franţa.

Titlu imbecil, otevist, dar articol lizibil în Cotidianul: Sarkozy decapiteaza birocratia

¤ Un fragment din interviul acordat de N. Sarkozy NouvelObs:

N.O.- Vous comptez de nombreux amis dans les médias. On vous a reproché d'intervenir directement auprès de certains d'entre eux. Qu'avez-vous à répondre ?

N. Sarkozy.- Nous atteignons le comble de l'hypocrisie française ! La presse est globalement de gauche, non pas socialiste, non pas partisane, mais culturellement de gauche. Cela ne gêne personne. Lorsque Jean-Marie Colombani, directeur du plus grand quotidien français, deux jours avant le deuxième tour, appelle à voter Ségolène Royal et à barrer la route à ce "bushiste néoconservateur" de Sarkozy, c'est la démocratie ! C'est-à-dire que la liberté de la presse, c'est le soutien de la gauche. Quand on me soutient, ça devient la mainmise des médias. La presse, globalement, a été opposée à ma candidature. C'est son droit. Dire qu'elle m'a aidée, c'est à exploser de rire ! D'ailleurs, Le Nouvel Observateur m'a réservé des unes particulièrement "sympathiques", non ? Quant à TF1 que dirige Martin Bouygues, qui est l'un de mes meilleurs amis, - TF1 appartient au groupe Bouygues depuis 1987- qui peut dire que cette chaine a fait mon élection ? Dassault, Lagardère, Bouygues, Arnault, Pinault, Perdriel possèdent des journaux. Réjouissez-vous que des industriels investissent dans la presse plutôt qu'elle appartienne à des fonds de pensions anglo-saxons! Je vais être très clair : si je suis le seul risque pour l'indépendance de la presse, vous pouvez dormir tranquilles.

¤ Şi apariţia unui număr în afara colecţiei Le NouvelObs, cu un titlu ce-mi promite multe (nostalgic al Vechiului Regim şi al liberalismului ceva mai conservator, de modă anglo-sax), abia aştept să termin aci de cronicărit şi să citesc. M-am căznit să-l găsesc pe net, pentru a vă da o trimitere, dar nu am izbutit. Rămâne doar să cumpăraţi revista, deliciu rezervat mie pentru acest weekend:

Les droites de 1789 à 2007
La nostalgie de l'Ancien Régime ¤ La querelle de la laïcité ¤ L'affaire Dreyfus ¤ La fracture coloniale 1940 : résister ou collaborer ¤ Du général de Gaulle à Nicolas Sarkozy

De asemenea, un link către nişte salonarzi sympa:

Le grand salon de discussion

Fous le camp!

Dictatorul libian Muammar Ghaddafi către autorităţile europene, unele (alea franceze) ahtiate după bani în zilele astea, nemaicontând că banii sunt mânjiţi cu sânge:

Că „este normal că cei slabi au recurs la terorism” şi că Occidentul are de ales între a restitui averile „spoliate” africanilor în timpul colonizării şi obligaţia de a accepta fără rezerve imigranţii africani.

Şi eu îi zic aşa, europeneşte, ca-n titlu: ia du-te tu frumos şi vezi ce faci cu câmpii aceia, fertilizează-i! Auzi, soro: „acceptarea fără rezerve a imigranţilor africani". Dar să înceteze odată culpabilizarea asta generalizată! Ce-aş mai năduşi puţin cu perna nişte onegişti militanţi pentru strâmbele omului, să le spariu odată apetitul pentru ură de sine.

Păi dacă şi M. Sarkozy îi furnizează apă la moară..., stând la masă cu el.

Dictatorul libian Muammar Ghaddafi – primit cu cort cu tot la Paris

"Caut fată drăguţă cu număr de oranj"

M-am trezit, fără scăpare sau întoarcere, pe o stradă pe care mai călcasem de o sută de ori şi care deodată nu era acea stradă, ci închisă la un capăt (tomberoane, taxiuri, gard de scînduri) şi însoţită de blocuri pline de covoare puse la uscat. Ce-a fost azi, ziua covoarelor spălate?

După o groază de alergătură şi şase ore de amorţit pe scaun, la radio sunt melodii de decembrie, ecoutez, comme c'est beau. Îmi lipseşte pînă şi energia de a mă plînge coerent pe blog despre cum nu pot descuia Cutia. Cum care cutie? Cutia cu idei geniale, cu personaje odioase, cu vînători, cutia cu amintirile altora, cutia cu soluţiile şocante, cutia celor mai fine înţelegeri. Aş vrea să scriu atîtea... cîte încap în cele 2008 de minute din panourile stradale. Într-un fel, caut şi eu fată drăguţă cu număr de oranj, nu numai cititorul nostru (din nou) inspirat.

Citesc o carte despre mătuşi, nimic mai liniştitor.

Cha Cha Guevara şi fâsul orar

Pentru cei care cretineşte se revendică de la eternul revoluţionar neînţeles, Che Guevara, şi de la nenumăraţii săi pui de năpârcă, răspândiţi prin Sud-America, iată o nostalgică mostră de îngustă viziune dictatorială de sorginte marxistă, izvorâtă din vasta minte vidă a lui Hugo Chavez:

Hugo Chávez muta rasaritul soarelui

Până să mergeţi voi la link, vă dezvălui eu ex abrupto, că nu am nici o ţâră de simţ dramatic. Preşedintele Venezuelei a hotărât schimbarea fusului orar în sensul mutării acelor ceasornicului în urmă cu 30 de minute. Astfel, ţara telenovelelor, acolo, adică, unde ficţiunea se îmbârligă cu realitatea, beneficiază de propriul fus orar...Nu este un gest singular în lume, să ne înţelegem, dar de aci şi până la denumirea lunilor anului cu nume din famila Chavez nu poate fi mult. S-a mai văzut şi în Turkmenistan.

Negrul de sub unghie

București

Adormit în sala de cinema, tresărind la pocnetele neverosimile ale împuşcăturilor ce răzbăteau până în visele mele cu îngeraşi plutind pe norişori din fum de ţigară, numai ce mă trezesc cu ceva greu la degetul mare de la mâna dreaptă. Ei bine, n-o să vă vină să credeţi, îmi intrase un negru sub unghie, am scuturat eu mâna cu totul de câteva ori, cu oarecare vehemenţă, nimic, nici un rezultat, negrul rămânea agăţat bine sub unghie şi nu se da dus de acolo înapoi la grădiniţa de copii de unde fugise că voiau ăia să-l facă şoim al patriei, cu băscuţă albastră marin şi crăvăţică de culoarea morcovului, şorţuleţ, adevărul era că umblau ca turbate educatoarele după el, văzându-l aşa negru, să-l spele, să-l săpunească, să-l cărămidărească şi să-i dea vaccin din acela zgâriat pe braţ, greu cicatrizabil.

________________________________

Freud s-a despărţit de prietenul său, Fliess, în momentul în care simţise că-şi formase deja un anumit public, un auditoriu - nătărău şi incredul, la început - care să-i asculte şi să-i critice noile teorii privitoare la sursele nevrozelor. Până atunci, îl folosise pe Fliess în rol de Celălalt, având impresia, nu prea îndepărtată de adevăr, că Fliess era cel mai avizat critic al său.

¤¤¤

O săruţi până când faci să-i dispară zâmbetul acela din ochi, până vezi cum privirea îi devine feroce şi simţi că, în curând, ea va fi cea care va dori din tot trupul să te devore.

¤¤¤

Primăvară abstinentă, repede ai venit tu pe meleagurile româneşti! Ai derutat cocoarele, ce s-au grăbit să se întoarcă, ai mărit alocaţia copiilor şi ai dat-o părinţilor să o bea, ţi-a secat băşica udului şi abia că ne mai poţi stropi cu niscai umezeală. Ai îmbătrânit, primăvară, şi muşchii tăi, altădată atletici, cu greu îţi mai urnesc puţinele oase. România profundă, subconştientul colectiv al preşedintelui-cârmaci, îţi este datoare pentru şirul liderilor săi naţionali cu nume imposibil de pronunţat cu gura plină, să nu te apuce vomitatul şi să-ţi bănuie, apoi, după bolul alimentar. Vom emigra cu toţii în Franţa, primăvară incontinentă, zgârcită uneori cu expunerea fecalelor proprii, viza tocmai ni se tipăreşte, un colţ al ei s-a şi dezlipit de pe suport.

¤¤¤

Gorunii neamului sunt neîncăpători pentru urmaşii nevolnici ai tripletei horiacloşcaşicrişan, acest furtunos sexîngrup al istoriei naţionale, luminate, n-avem destui arbori de care să se spânzure, reîntors din morţi, Iuliu Maniu, pentru a-şi ispăşi greşeala de a fi unit în muget şi nesimţiri provinciile locuite de vorbitori români, de a ne fi dat pradă altor flămânzi, altor rataţi. De 80 de ani, ei trimit toate bogăţiile la B., drept hrană haitelor de câini vagabonzi atât de definitorii pentru o capitală europeană şi bursierilor de bani gata, iar de acolo importăm noroi, plocoane, peşcheşuri, ciubuc, ildirim, caladarâm, cişmea, hazna, chiftea, sarma, cherhana, zeflemea, obiceiuri proaste, pasămite. Căci nemţi nu mai sunt aici, să ne înveţe încă o dată cum se lucrează, cum se agoniseşte, cum se duce un lucru, odată început, la bun capăt.

¤¤¤

Omul cu capul pe umeri face proză bună pentru consum chiar şi din tainicul şi comunul act al defecaţiei, urmărind, salvă după salvă, jet după jet, emanaţiile de gaze care constituie şi un semn - pentru cunoscători, desigur - că zăcământul există şi e bogat al naibii, omul cu capul pe umeri zâmbeşte fericit: nu s-a instalat în zadar pe toaletă, nu şi-a desfăcut curelele degeaba, vine, vine, dragule, se strecoară spre lumea de la care a pornit totul

unele blocuri stau cu căcatul sub ele, ca şi cum subsolul lor ar fi o criptă pentru străbuni, un depozit de arhetipuri carlgustavjungiene, fecalele, de aceea, nu trebuie irosite, străbunii musai cinstiţi, în caz contrar se întorc cu cearșafuri murdare în cap şi ne sperie noaptea, călărindu-ne prin scene de coşmar, orice s-ar spune, buda rămâne un templu pentru mulţi dintre noi, un locaş în care multe suferinţe sfincteriale rămân neştiute, scurgându-se odată cu apa către canalizare şi de acolo, la peşti, un peşte prins în Gut va fi deîndată eliberat în Criş, iar unul din cănalăş va fi transportat, viu şi nevătămat, în Canalul Morilor, de unde va fi iarăşi pescuit, niciodată, însă, un pescar respectabil nu-l va căra acasă spre consum; liantul autohton pescar-căcat-peşti funcţionează redutabil.

¤¤¤

Profilul emisiunilor de ştiri din această seară a fost boala. Reporterii s-au mutat cu toţii în spitale şi au dat o mână de ajutor consultaţiilor de acolo, înainte de a-şi pregăti şi ei materialul, au donat sânge, s-au infestat cu hiv, ca să vadă şi ei cum e în welcome to the club, au râs, au plâns, s-au sinucis, solidari, şi au aşteptat să învie, mult şi bine.

Rectul la înghesuială

Ţin să-mi fac cunoscute compătimirea, adânca milă şi dorinţa sinceră de a ajuta pentru toţi cei care locuiesc într-un oraş în care o sută de mii de oameni s-au înghesuit, s-au lovit cu sticle în cap şi şi-au pierdut, fascinaţi, copiii pentru a vedea cum se aprind luminile unui brad sintetic. Mi-e milă de ei, de toţi cei care încă mai au convingerea că trăiesc într-o capitală.

Din păcate pentru bucureştenii de împrumut sau get-beget, care mai se află, totuşi, sub imperiul bunului simţ şi al bunelor intenţii, o sută de mii de oameni - îmbulzindu-se să vadă nişte becuri şi apoi, ca la o comandă venită nu din creier, ci din şira spinării, călcându-se în picioare şi leşinând în drum spre gurile de metrou - chiar sunt reprezentativi pentru nivelul de civilizaţie al unei aşezări (nu-i poci spune oraş de două ori în acelaşi text!) cu pretenţii de Capitală.

Inepţia anului - Împăratul e Gaulle

Am oroarea să citesc în EVZ ceea ce, fără ezitare, am numit inepţia anului 2007: E Basescu un De Gaulle al Romaniei?

Florian Bichir în postură de înrăit consumator de ciuperci halucinogene. Nu am puterea de a comenta prea multe pe acest subiect hilar. Sunt încă destul de costernat. O paralelă între Băsescu şi "Du Gaulle" (cum l-a numit preşedintele la dezvelirea statuii din Piaţa cu acelaşi nume) este subiect de psihanaliză, de fapt, ce zic eu psihanaliză!, de diagnoză directă şi internare.

Argumentele sunt forţate, străvezii: ambii au încercat să elimine "partidele putrede" din sistem, ambii au forţat demisia guvernelor, au organizat referendumuri pentru reformă profundă. Bichir delirează cu ochii larg deschişi, închipuindu-şi că "vizionarul" ideolog Valeriu Stoica (un neogaullist, conform lui F. Bichir) este un admirator al politicii franceze şi că proiectul acestuia e să importe sistemul francez în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Jurnalistul îşi închipuie pe bune că în România chiar există "stânga" şi "dreapta"! Dacă era aşa mare "cap politic", Stoica s-ar fi pus de-a curmezişul unificării PD cu PLD şi nu ar fi jucat atât de prompt după falsetul lui Traian Băsescu - un preşedinte tot mai singur şi, de aceea, tot mai supus gafelor.

Nici nu ar fi trebuit să mă obosesc să scriu cele de mai sus, ci doar să fi precizat atât: atribuţiile constituţionale ale lui Traian Băsescu, în calitate de preşedinte de republică, sunt minore faţă de cele ale unui preşedinte al Franţei, degeaba această funcţie este încă încărcată la noi cu tone de simbolistică primitivă, mesianică. Măcar din acest punct de vedere, paralela editorialistului EVZ este scremută, neavenită, o probă de wishful thinking. Dar ploconeala asta ne este specifică. La noi, Hagi a fost "Maradona din Carpaţi", ăla se numeşte Sansiro Ciocoi, există o echipă Auxerre Lugoj, Bucureştiul fu "Micul Paris", iar aproape de Slobozia avem ranch-ul Southfork şi un Eiffel. De ce nu ar fi şi Băsescu un De Gaulle al României? Este loc îndestulător în precarul mental colectiv pentru toată galeria asta de personaje şi locuri groteşti, caricaturi ale originalelor occidentale.

Cel mai grav e că, după ce că însăilează în grabă câteva "dovezi" de afinitate între cei doi sus-amintiţi, Florian Bichir hotărăşte fără dubiu: "Iar, dincolo de diferenţe, Traian Băsescu e un De Gaulle pentru România." Gata cu semnul de întrebare din titlu, gata cu proporţiile, ignorăm vesel diferenţele, concluzia e coaptă şi servită. Nu contează că se dezumflă fumegând, după câteva secunde.

Aducere la zi: mai e unul care îi ţine isonul lui F.B., în Cotidianul, dar la un nivel intelectual de şatră în descompunere. Un decăzut de jurnalist care mă numeşte pe mine (pentru că am altă părere decât el, decât limba lui generoasă şi decât Băsescu) "ulceros". Aşa ştie un fost ziarist al BBC să scrie la ziar. Ăsta e sinonimul său preferat pentru altera pars... Mai nou, produce doar articole-invectivă. El are dreptate, el şi preşedintele pe care îl mângâie neîncetat cu buzişoarele prin părţile întunecoase. Restul lumii face parte din tagma ulceroşilor. Ei, ulceroşii, ingraţii acestei ţări nu au idee despre măreţul plan al preşedintelui actual. Nu ştim noi, civilii, ce proiect avea cu ţeara prezidentul şi cum fu el, helas!, învins de interesili. Editorial - Ce ii face sa le PSD PDL? ...

Să mă ierte Hiacint, dar atâta merită TRU.

Et altera pars, adică un ulceros, în opinia ungureanului: M. Cărtărescu, Intre coruptie si bici.

3. O doamnă

Sunt într-o călătorie de lămurire despre ce este aceea o doamnă.

Bunica era "doamna" cînd cosea burţile cailor sau îi îmblînzea şi "aia de la vale" în restul timpului.
Doamna K. e aşa şi cînd nu iese să te vadă la ochi din cauza unei "indisposiţii"şi cînd prînzul pe care îl pregăteşte e de nemîncat şi-şi răsuceşte ochii în politeţea ta (în bunul-simţ, înghiţitul în sec, curaj!)
Cealaltă doamnă K. are mersul atît de suplu, încît ai spune că e încă în liceu. Nu pare să aibă nici cel mai vag simţ pentru subversiune, fentarea regulilor sau dinamitarea lui trebuie.
Doamna Mamă nu spune nimic măreţ, ne-am ţine de bîrfe şi cicăleli toată ziua, dar deodată face un lucru care mă împietreşte de uimire şi drag.
Citeam mai acum cîteva (trei?) zile, pornind de la o însemnare din Serai, diverse dame care opinează aiuritor despre ce înseamnă a fi lady. Deci.lucrurile stau la fel de ceţos ca la început.

Dar azi am întîlnit, cu ochii mei şi cu mîinile mele, o doamnă. Ciudat, ne ştiam de dinainte, bănuiam o monstruoasă nepotrivire între cifre şi felul ei, cam ca în manuale de comunicare, deschis, neutru, binevoitor. Ca o pătură în care ţi-e cald şi bine, apoi prea cald, sufocant. Şi totuşi, vorbesc de o bunăvoinţă firească, nu de aceea antrenată, tocită ca zîmbetul funcţionăresc. Căldură pe bune şi zăpăceală cît se poate. Iar azi, ceva încredere care nu se poate explica, o hotărîre simplă, numai bună să transforme toată ziua într-o stare confuz-dulce- înduioşată.
(deşi mintea bîjbîie la fel de nelămurită, parcă am înţeles ceva azi)

Le colonialisme excusable

Nu se face să îţi ceri scuze, tu, Franţă, pentru anii de glorie ai colonialismului. Poate să tot solicite asta şeful statului algerian oficialilor francezi. E ca şi cum România ar pretinde scuze Italiei pentru secolele de romanizare. Istoria de acum o sută de ani nu se judecă folosind îngustele tipare ale corectitudinii politice, nici morala de tip recent. Am oroare de comerţul cu... orori istorice. Plus că aceste păreri de rău sunt cerute de un stat semi-islamic (nu mai ştiu care e ponderea partidelor laice în guvernarea Algeriei), or islamismul şi corectitudinea politică... Oricum, Algeria se află mereu în prag de război civil, cu sau fără aportul Hexagonului.

Aş pretinde mai degrabă scuze Romei pentru retragerea aureliană, în urma căreia pe noi, proaspeţii români, ne-au aşteptat secole de lipsă de atestări documentare, în general între sec. IV şi XII, de întuneric istoric. Pădurile şi munţii "patriei" s-au populat brusc, şesul fu eliberat aproape complet, aşa încât ungurii şi alţi migratori au înaintat ca-n brânză, crezând sincer că ei au fost primii, eu îi înţeleg.

De când Sarkozy i-a numit (inspirat şi eufemistic, după părerea mea) racailles pe cei care incendiau periferiile marilor oraşe franceze este mereu acuzat că nu prea îi iubeşte pe arabi...Şi ce, era obligat? Treaba lui e să administreze, să asigure armonia în stat, nu să iubească. Cred că ştie foarte bine ce înseamnă să emigrezi, să-ţi părăseşti ţara natală, de la părinţii săi. Care nu şi-au făcut bagajele pentru Franţa ca să se instaleze la periferie, deşi evrei (şi oprimaţi, de regulă), nu au plecat din Ungaria nici ca să fondeze un mic kibuţ în Paris, sau oriunde, ori să îi înveţe pe autohtoni să poarte kipa sau yarmulke (cum s-au sforţat, în schimb arabii cu feţele alea de masă - purtate în jurul gâtului acum de toată Europa tânără), ci să beneficieze deplin de ambientul francez pentru a-şi asigura traiul şi, eventual, bunăstarea.

Am mai scris, printre alte "rele", sistemul colonial a încetăţenit pe unde a fost aplicat forme de guvernare moderne, dacă nu altceva. Căi ferate, drumuri şi acum practicabile, dacă nu altceva. Acum, graţie exportului de civilizaţie şi industrializare, statele foste colonii stau de la egal la egal la masa convorbirilor cu foştii lor colonişti. Coloniştii au adus, în plus, un limbaj comun, o piaţă la care fostele colonii au şi acum acces (Bătăliile pentru Africa). Ce şansă de dialog ar fi avut în prezent Africa (unde fiecare om e un dialect), dacă Europa nu ar fi adus acolo nişte limbi de circulaţie, cultura dialogului, cultura pur şi simplu? Nu o spun cu superioritate, mi-aş dori de multe ori să trăiesc în tufişuri decât printre laptopişti, pokemoni şi ipodişti. O constat doar şi atât. Şi asta, numai pentru că o ţară ca Algeria zgândăre (îl "instrumentalizează", conform limbajului diplomatic) încă subiectul acesta ofilit. Altfel, nu mi-ar păsa.

Dacă aş opta să trăiesc în Franţa de anul viitor, de pildă, nici nu mi-aş închipui să car cu mine toate proastele obiceiuri româneşti (ce?, opinci, mămăligă, scepticism, fatalism, încălcare cuvânt dat, catedrala mântuirii neamului?), iar pe cele strecurate mişeleşte prin bagaje, le-aş educa până la dispariţie. Ar fi (este) o contrazicere a ideii de imigraţie să mergi cu tot neamul în alt capăt de lume ca să trăieşti tot ca acasă, adică ghetoizat, obscurantist, fanatic religios. Şi să mai ai nervul de a solicita isteric patriei de împrumut să-şi adapteze cutumele după mofturile tale medievale.

Şi, ca încheiere: «Il n’y a pas d’excuses à faire, mais un long travail sur soi-même avec les autres. La morale ce n’est pas de l’histoire», înţelept afirmă filosoful şi ministrul Afacerilor Externe francez, Bernard Kouchner.

O dimineaţă

Ar merge:
cîntecul ăsta



o portocală
o cană de cafea
un pitic atît de mic (într-un ibric)
un musafir pe care nu-l aştept
mănuşi albe
o prietenă siropoasă, dar numai pentru această singură dimineaţă
Şotronul
mai ziceţi...

Limba scoasă sabia n-o taie

Vai, fete ale ţărişoarei noastre, cum vă hliziţi voi faţă-n faţă cu limba mea scoasă cu de-a sila de pe proprietatea ei privată, cum râdeţi voi din absolut orice, în soarele patriei, acum când au mai rămas doar zece grade din cele zece admise pentru băuturile spirtoase, extraordinar, maxima de mâine va fi de râsul rectului, 0 grade C, îţi îngheaţă banii în conturile bancare elveţiene, ţi se paralizează însăşi neputinţa, îţi pleacă pisicile de pe lângă casă,

dar, la o palmă zdravănă primită cadou de la dl. gardian, îţi aminteşti să mă saluţi aşa cum s-ar fi cuvenit, fără mâini strecurate pe sub cămaşă, looking for my sânii nevesti-mii, cât timp lipsesc eu de acasă cu anii şi cu lunile, ar trebui să mai ţii şi matale seama de lucruri elementare cum ar fi interdicţia survolului la joasă altitudine, acum, în condiţiile în care frigul e pe cale de dispariţie de pe meleagurile noastre, devenind o specie rară şi ocrotită, prin urmare, de lege, aţi dedus, presupun, şi singuri că traficul cu frig viu e în floare, în dosul tejghelelor, în magazii pline de lăzi cu frig de contrabandă, dificil, dacă nu imposibil de găsit în comerţ; soare, în schimb, avem cu dinţi, ştirb sau complet fără dinţi, e acolo, generos, nu ne putem plânge.

Minge!

Copii, veniţi fuga la fereastră să vedeţi minunea: minge! Minge cu mingi de tenis captivus, cu mingi de ping-pong, cu mingi de cărniţă și lângă ele, garnitură de cartofi prăjiţi. Minge cu bucăţi de prostie şi e o mare artă a reuşi să te fereşti din calea lor. Când minge, copiii noştri au fericita ocazie să-şi exerseze şi să-şi fortifice abilităţile ludice. Noi, adulţii, suntem neputincioşi, confruntaţi cu furia zăpezii. Ei o sfidează, umblă pe deasupra nămeţilor fără să se adâncească, precum şamanii. Nu lasă urme.

Copiii ne pot bate violent cu zăpadă, e un fapt verificat. Feţele omeneşti care nu le inspiră teamă şi respect prin expresia şi construcţia lor (cum ar fi a mea) sunt cu satisfacţie strivite în troiene. De faţa mea, bulgării bine închegaţi ai copiilor se lipesc afectuos. Eu sunt omul în care orice copil mai prost crescut, mai curajos, mai obraznic are tupeul să arunce cu bulgări de zăpadă. Sau cu petarde.

Copiii au cel mai acut simţ al verigii slabe din lanţul trofic, ei sunt mici nazişti fără ştiinţă. Biologic, eu sunt un individ, un exemplar neinteresant, pasibil de marginalizare. Într-o societate eugenică, capacitatea de reproducere mi-ar fi negată. Dreptul de a avea urmaşi mi-ar fi luat, din preocupare pentru viitorul tribului (haitei, hoardei). Ninsoarea îmi scoate în evidenţă slăbiciunile. Agitându-mă neajutorat şi încurcat în aşternutul alb, îngheţat, ştiu că-mi lipsesc două braţe protectoare, căminul meu.

Mingile de neauă vor înceta să cadă doar atunci când se vor preschimba în ploaie. Şi asta se va întâmpla abia mâine seară.

În rest, e bine: nimeni nu mă ia în serios. Pentru că eu nu propun nimic. Pentru că am devenit mai discret decât oricând. Aştept în muţenie să se întâmple ceva. Şi numai eu nu ştiu ce.

Lipsa de educaţie

"O să fiu foarte sincer, să vă spun că nu este un bun ministru de Externe, dar nu legat de gestul pe care l-a făcut în relaţia cu Regele Juan Carlos. (...) Eu am avut cu acest om mai multe deplasări şi vă pot spune că are un mare deficit de educaţie. (...) Un uriaş deficit de educaţie", a declarat preşedintele Traian Băsescu, referindu-se la Adrian Cioroianu.

Prima reacţie: uite cine vorbeşte! După atâtea (câte?) episoade situate sub demnitatea unui preşedinte de ţară, servite în rafale de dl. T.B. încă de la învestirea sa: începând cu băut şampanie din ditamai sticla, aruncarea paltonului în public, îmbrăţişări în goană, pe aeroport cu falşii ostatici, continuând cu preşedinte împingând căruciorul cu apă minerală (!) la super market, şpriţ cu Becali şi apoi conducere automobil personal, "păsărică", "ţigancă împuţită!", deposedarea ziaristei de telefonul mobil, există şi armeni de treabă, implicare făţişă în campania PD (partid inexistent în lipsa efigiei şi prestaţiei sale). Alte pilde de conduită asemenea, a se adăuga la subsol, dacă deţineţi.

A doua reacţie: o atitudine potrivnică, dezaprobatoare faţă de Cioroianu am şi eu, încă din primele săptămâni trecute de la fixarea lui în post, deşi, iniţial, mă bucurasem pentru el ca pentru un prieten. Numai că, Adrian Cioroianu cel din Dilema Veche nu corespunde deloc, dar deloc!, cu cel de la minister. Dacă olteanul istoric şi simpatic din pagina a 4-a se dovedea uneori un povestaş de talent, ministrul a comis gafă după gafă. Istorice, ce-i drept, dar (tocmai de aceea) nu şi uşor de acoperit cu preşul uitării. Sunt faimoase: confuzia cu Georgia, total agreementul cu ceea ce spunea Condoleeza Rice, vocabular englezesc limitat la interjecţii aprobatoare şi replici proaste, infantile, memorate de prin filme (americane!), acte ratate de factură nazistă - deportarea infractorilor în tabere de educare ridicate în deşert. Pe scurt, şeful MAE are "scăpări", suficient de multe cât să nu se mai potrivească cu actuala funcţie.

Dar, rog, să-i spună altcineva, de exemplu, coledzii de la Dilema (Turcescu i-a scris-o deja), nu preşedintele. Chiar dacă se întâmplă ca de data asta să aibă dreptate.