Ce ne enervează?

Că pe vremea mea, în România, Germania de Est era numită ReDeGe; redege devenise nume propriu. O fi fost dintr-o pudoare excesivă (citește: din teama laşă de a rosti Germania, ar fi iscat confuzie, ar fi putut să te asculte „organele”...), din prostie sau din snobeala aceea țipător-cenușie, cu accente provinciale, care a caracterizat anii optzeci ai secolului trecut?

***

Că în zilele noastre, străinătății (străinătate, adică tot ceea ce se află, geografic, în exteriorul țării noastre) i se spune, argotic, cu limbajul specific curții blocului: afară, dincolo... Dincolo de scândurile cotețului? Nu cred că mai încape vreo lămurire suplimentară în mărturia pe care o depun aceste adverbe despre gândirea noastră de captivi într-o colivie închipuită. „A plecat dincolo, iar acum o lună a luat-o şi pe nevastă-sa cu el.” Dincolo, adică în sufragerie? Pe lângă ele, fobicul și distantul străinătate sună azi afectuos.

***

Că, în general, expresiile argotice, născocite de copiii betonului, au pătruns adânc, via TV, în mintea puțină și-n vocabularul nostru sărac, dar degrabă receptiv la vorbele de autobază. (Mulțumim vouă: copywriteri calamburiști care ați muri de foame în Vest, cu jocurile voastre ieftine de cuvinte cu tot, speakeri școliți pe fast forward, jurnaliști fără ziar). Astăzi: a da zăpada. Pentru cei născuți în alte zone ale țării, asta se traduce prin: a curăța zăpada de pe căile de acces: trotuare, drumuri sau din gurile căscate ale celor ce au privit-o căzând din ceruri. Nu e vorba de un obicei tradițional de sărbători - datul zăpezii, nu e un dar și, mai ales, nu vă așteptați să primiți o parte din zăpada cuiva dacă o să colindați pe patru voci. Vrea să zică: a o da la o parte, într-o rostire mai puțin leneșă, mai puțin zgârcită cu conexiunile neuronale. Din categoria: daţi un sms...

***

Vocabularul când dulceag, când sforăitor, apelul la arhaisme, ca recuzită naționalistă: armie, oaste, oștire, paloș, fruntarii, glie, plai, grai, străbuni, gintă latină (genetic, noi suntem cam tot atât de latini ca și britanicii). Brânză, barză, varză, mânz, viezure. Neologismele nu au ce căuta în gurile noastre ingrate, ați înțeles?, atunci când facem vorbire despre chestii „sacrosancte” - ca patria. Denotă răceală, lipsă de implicare; germenii trădării însăși se află acolo!

Nu-mi este clar, totuși, cine a inventat patria... Patria, statul unitar sunt utopii. Foste „viziuni măreţe”, astăzi îmbâcsite idei de cancelarie, asemeni comunismului, egalitarismului, socialismului. Nu înțeleg de ce s-ar muri pentru înfăptuirea (alt cuvânt folosit negreșit în relație cu Unirea, cu U mare, alături de făurirea) unui stat unitar, centralizat! De ce nu ar rămâne „central” preocupărilor omul, individul, și nu supraorganizația parazitar-statală? Oare pentru că un stat mare, colector centralizat, dă șansa unui furt organizat la o scară mai largă? Furtul, perfecţionat şi lăsat moștenire din funcționar în fiu. În balanță cu feuda cea retrogradă (dar cât se poate de ușor de cuprins cu ochii ori de străbătut la pas, cu calul), țara este doar o abstracțiune. Nu e de mirare că oamenii de stat au împins la atâtea războaie. Numai ei știu câte privilegii au de apărat, nu o glie, un neam, nu o patrie.

***

Cei care (intelectuali, ploconişti, intelectuali ploconişti, ziariști), iubindu-l pe bărbatul Traian Băsescu cu o ardoare coprofilă, înebuniți în amorul lor, nu-i pot ierta Regelui Mihai I că nu l-a avut la inimă pe prea îndelungatul nostru președinte şi nu l-a invitat pe la dineuri. Acum se înghesuie să producă serii de articole condescendente, adesea batjocoritoare, la limita insultei, în care ei, mulți foști regaliști de conjunctură până mai ieri, contestă şansele revenirii României la forma de guvernământ a monarhiei constituționale.

Printre motive - cronologice: regele Mihai I e prea înaintat în vârstă. - Antipatii politice insurmontabile: se întâmplă că, surpriză sau nu, mulți politicieni din USL susțin „restaurația” - or, dacă USL o susţine, dintr-o dată aceşti „boi ai minţii” pur și simplu nu mai sunt regalişti. - Puritane (astea chiar nu știu de unde provin, într-o țară de corcituri): prezența unui Radu Duda în familia regală.

De aici deduc că d-na Catherine (Kate) Middleton, ducesă de Cambridge, această Duda a Marii Britanii, ar fi un adevărat scandal pentru mintoșii neamului, toți inși de rasă pură, mioritică, ar fi subiect de indignare cu accese de tuse la ceaiurile lor subțiri, cărtureştian-iceriste, de după-amiază.

Recent, la Sabina Fati - România liberă - am identificat un nou argument „sceptic”: regele sau regina, cine-o fi la succesiune, nu ar reuşi niciodată prin simpla lui prezență (sau a ei) să purifice sau să remodeleze în bine, prin puterea exemplului propriu, infecta clasă politică românească. Și cu asta, gata cu monarhia! În schimb, pe bărbatul Băsescu l-au crezut capabil să o facă de unul singur, au crezut în el și-n farmecele lui până dincolo de evidențe, ca-ntr-un Christos al securismului.

Frumoasa Domnului

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

Belle du Seigneur

Sfârșit de an. Mi-e dat să citesc Cartea! Iată cea mai scurtă recenzie a mea: Belle du Seigneur de Albert Cohen (Ed. Samuel Tastet, trad. Irina Mavrodin) este Cartea; neinvitată, s-a prezentat la întâlnirea noastră cu o punctualitate ce-mi dă frisoane. O citesc fix la anii cuveniți. Mă întreb, aşa cum mă întreb la orice carte frumoasă de care am norocul să mă bucur: oare i-a plăcut şi lui Alex. Leo Şerban, de-o fi citit-o.

Uneori, ea închidea obloanele, trăgea perdelele, încuia ușa camerei, își punea bule de ceară în urechi spre a nu fi deranjată de zgomotele de afară, zgomote pe care această frumoasă pedantă le numea reductori antagoniști. În întuneric și în liniște, culcată, închidea ochii și își povestea, surâzătoare, ce se petrecuse ieri seară, tot ce-și spuseseră și tot ce făcuseră, și-l povestea, ghemuită, cu detalii și comentarii, își oferea o sărbătoare a povestirii, cum spunea ea, și apoi își povestea și ce se va întâmpla diseară, și atunci i se întâmpla să-și atingă sânii.

Omăta se scrie cu cratimă

Plouă. Sunt trei grade de-ale lui Celsius şi, ca să las la urmă ce e mai bun: se topeşte vertiginos zăpada, căzând cu o precizie bine calculată în capetele seci & merituoase ale celor care o iubesc nespus și cărora ea le excită hipofiza atât de mult încât ar şi fute-o!

Maniacii aparenţelor, crăciunofilii - cei credincioşi, smeriţi, ce se declară cu adevărat fericiți & pătrunși de „spiritul” sfintelor sărbători numai şi numai atunci când afară ninge cum se cuvine (adică stereotipic), mai precis: ca-n filmele americane neoprotestante, sau dacă pe jos s-a aşternut deja un „feeric” covor de omăta - acum suferă, oftează şi blestemă cucernic!

Impecabil! No comment...

Gandul.info mobile

Gânduri pe cap

Je n'étais pas là le jour où j'ai été conçu.

Nous sommes orphelins de la scène qui nous a faits. Nous la recherchons partout. C'est la soif inextinguible de ce qui nous échappe. Nous sommes réduits à imaginer l'Avent du réel. Puisque c'est impossible, nous sommes condamnés à nous mentir.

Il n'y a pas de salut en dehors du mensonge verbal, du jeu de rôle social, du transfert d'identité, c'est-à-dire en dehors de la fiction. S'il n'y a pas de vérité, alors nous sommes condamnés à l'inventer, à nous inventer.

Pascal Quignard. Am extras din interviul acordat revistei Le Magazine Littéraire, no. 525/Noiembrie, 2012.

Cries & Whispers

Linia subţire dintre cântec şi ţipăt. Totul a început illo tempore, când doi oameni, ca de obicei, au ţipat şi, întâmplător, ţipetele lor s-au întâlnit într-o armonie. Aerul împins cu presiune înspre corzile vocale a produs atunci un sunet care, nu numai că s-a dovedit util, achitându-se natural de funcţia sa primordială (armă, avertizare, comunicare), dar s-a auzit şi armonic.

Primul mare hit a avut, la origine, vibraţia sonoră a unui anume orgasm feminin. Primul ţipăt ce nu a mai fost provocat de surpriza aşteptată a brutalităţii masculului şi a obişnuitei dureri, ci de surpriza extazului. Orgasmul originar - fondatorul muzicii.

Suntem în decembrie; în liniștea asta gri, umbând cu cerul în cap, una dintre minunile nedorite ale zilei este a percepe aproape orice şoaptă a Celuilalt, a străinului, ca pe un strigăt. Un urlet, un lătrat. Nu mai înţeleg codul vorbirii omeneşti. Convenţiile limbii, gramaticile & topicile pedante m-au pierdut undeva, la o cotitură. Captez direct şi acut, în schimb, cu toţi receptorii mei în alertă, dezbrăcate de cuvinte: ostilitatea, necazul, satisfacţia, antipatia, indiferenţa.

Simţind cum cuvintele nu mă mai pot amăgi în privinţa oamenilor (om sunt şi eu!), retrăgându-se de peste afectele lor, de peste gestica lor socială ca gingiile de pe dinţi, îmi vine să mă pitesc pentru alte două mii de ani în tufişuri.

Farse

Când ţin să joc o farsă vieţii, cobor cu o staţie mai târziu, sau cu două. Altădată, ca s-o mai păcălesc niţel, nu mai urc deloc sau, din contra, nu mai cobor, făcând în neştire ture cu "mijloacele". Eu şi pensionarii patriei.

Kraftwerk durch Freude

Kraftwerk to play shows in Tate

Clasici pe viaţă

Watch "Phoneheads - Syrinx" on YouTube

Era încă pe vremea când dnb-ul junglei se zbătea să-şi purifice definitiv bătaia, reducând-o la minim. Să devină techno logic.
Sau, pentru o prelungire a plăcerii, puteți asculta varianta aceasta.

Scurgeri de memorie

Merg în vecini să mă tund. Vecinii sunt acasă, nu-s la vânătoare, mă primesc în hainele lor de zi, instalați în salonul cel mare. Câteva cuvinte de complezență: iar plouă de trista zi națională, mai trecu un an, rostite automat într-o cabină telefonică ce mă apără pe mine de ploaie. Ne recunoaștem anevoie neputința, promisiuni rostite doar din ochi, bune și ele să narcotizeze, dar pentru scurtă vreme. Amintirile ar putea, la rigoare, să țină atât de bine locul realității... Dar nu avem amintiri. Avem imaginație, cuvinte, fantezii, și peste toate se așterne vălul de disperare.

Degetul tău arătător, degetul meu - înmuiate în ibricul comun cu ceai, unghiile ne cresc lungi, cât ultima falangă, însușire obișnuită la cei cu degete uscățive, deșertice, crește și dorința pornind de la un sfârc înșurubat cu cruzime în sens invers față de cum se învață la școală.

„Man Walks...”

„Lana își aprinse o țigară și-și scoase papucii. Avea picioare puternice, băiețești, cu labe atât de expresive, încât părea că toată personalitatea ei era concentrată aici, migrând pe picioarele lungi și navigând prin tot corpul ce zumzăie ca un instrument muzical.” (Un bărbat intră în cameră - Nicole Krauss, trad. Dina Litzica, Humanitas, 2011)

Halucinaţiuni

Ah, după-amiază încinsă ce ai bombat până aproape de muchia prăpastiei piepturile fetelor nepăsătoare, plătite de părinţi, de municipalitate sau autofinanţate ca să anime străzile reşedinţei judeţului nostru, înghesuindu-şi sânii într-o poză uneori băţoasă, alteori lascivă, chestia e că eu, neputincios la excitaţia sterilă, am doar minima inspiraţie de a le înjura birjăreşte: împroşc neţintit, fără precizie

ochii tăi, de exemplu, de un albastru nefolositor mie, gleznele tale goale, osoase şi încă bronzate, valorizate corect de tăietura la modă a pantalonilor, fesele rotunjite din penel cu savante mişcări din încheietura mâinii, mișcări de pictor de mult împăcat cu propria manie a perfecţiunii şi obsedat să repare ce mai smintește uneori natura, măcinat de această manie a desăvârşirii ce omoară cu zile, cu zâmbetul pe buze, nici măcar pentru a te diseca dintr-o curiozitate de ordin ştiinţific, te omoară încet, sufocat sub cupola unui pahar - ca pe o gâză a cărei dispariţie nu ar afecta echilibrul ecologic, încălzirea globală ori lanţul trofic.

săru' mâna, îmi şopteşte zâmbind împăciuitor, ca unui nebun căruia i-a venit ceasul medicaţiei, te-ai speriat?, nu mă speriasem, priveam pe stradă, ocrotit atunci de vitrină şi de jaluzele, săru' mâna, şi se grăbi să-mi surâdă, ca să nu cad lat, lovit de-o sperietură zdravănă - vânzătoarea; să fi presupus că o cunosc de undeva? nu pot spune, prăbuşit în mine însumi, eu nu făceam decât să mă zgâiesc hoțește la animaţia neliniştitoare a străzii, iată de ce mă furişasem înăuntru, pentru a-mi găsi un locşor din care să pot urmări în tihnă ceea ce mă bântuia, să-mi pândesc prădătorii:

să văd cum trec fetele oraşului; cele despuiate de griji şi de prejudecăţi vestimentare, cele surâzătoare şi nu încruntate, cele obraznice de te scrutează până în plămâni, fără pic de milă, dar şi fără patimă, la adăpostul fizionomiei lor anonime, frumuseţi tulburătoare în decor mic-vienez, frumuseţi fără nume care cutează multe din ochi, căci acest joc vinovat nu le implică nici nu le învinovăţeşte cu ceva, îşi foarfecă picioarele în paşi mari, îşi poartă trupurile împlinite de dragul de a-și juca improvizând rolul de apariţii, apariţii şi atât - imagini perindate, itinerante, sfâşietor de reale, dar intangibile, dacă aş pofti aş putea sări în decolteurile lor nesăbuite, târfe, eleve silitoare şi făpturi călărite vădit de hormoni, mascând deopotrivă porniri de cocotă, calităţi de studentă superficială şi stil rafinat de femeie completă.

Apoi, veni ploaia, ca o poluţie nocturnă, fără să-mi poată potoli creierul în fierbere şi trupul chinuit de dor de ducă; am înşfăcat cartea războiului sfârşitului lumii, citind cu furie, pe măsură ce ploaia se înteţea, ropotind tot mai tare, devenind torenţială, venind în averse stăruitoare.

Ce-o fi zicând pământul, cu buza lui crăpată de sete?

Acid (replay)

Ca să mă mai înveselesc, nemaiştiind în ce anotimp mă aflu, mi-am stropit limba & trupul cu o pană înmuiată în acid, drog puternic, sintetic, foarte toxic, ştiu şi eu: mirceageoană nu ar lua acid, nici măcar pe cale electronică, pentru că i s-ar deteriora cipul special implantat în lobul parietal pentru a i se induce pe cale artificială ideea de victorie şi, în plus, nu l-ar mai recunoaşte colegii, lăsându-l pe dinafară - am ascultat acidul în timp ce bulbucea pe pielea mea, usturându-mă, muşcând din mine, preluând guvernarea, contorsionându-mi chipul în fel şi chip.

toamnă - anotimp al gerunziilor nemulţumite, boscorodită de acidul greu de strunit cu ajutorul pastilei de algocalmin primită rest la farmacie de la fata aceea cu parfum de sudoare şi excesul de sebum alunecându-i duios pe păr, durerea mă asurzeşte şi parcă n-ar fi dornică să-mi cânte un cântec de leagăn, ci unul de căzut în somn schizoid-catatonic; îl aud mai întâi cum se insinuează mişeleşte de nuştiuunde, se strecoară pe la periferia percepţiei şi brusc izbucnind strident într-un lătrat continuu de câine, ca orice acid care se respectă, un lătrat tânguit, se strecoară în spirale arăbeşti, negociind agresiv, forând în urechile mele nepregătite, narcotizate de sunetele medii (manipularea mediilor face minuni din acid!), somnolente

să te fi ținut când scăpară din grajduri caii neîmblânziți ai progresului, masându-mi muşchii cu copitele lor trase în oţel de compoziţie minimală, pluteam ascultându-le trapul liniştitor, picioarele nu-mi mai atingeau pământul, iar mâinile îşi regăseau, cel puţin încercau, propriul echilibru în aer, băteau cu încrâncenare aerul nevinovat, neîmpovărat cu păcate capitale, ci poate numai cu păcate din celelalte, de provincie.

Soarele se răsuceşte nestingherit pe deasupra lumii, risipind o lumină ce nu se mai împiedică în frunze, cerul e mai aproape şi mai plat, un cer de vară deasupra toamnei de nerecunoscut ne înveseleşte iluzoriu, apropiindu-se de orizont ca un cotropitor pașnic, înaintea căruia noi pustiim voluntar totul ca să-l înfometăm, să-l otrăvim, să murim cu el în braţe.