"Laşicitatea" tradiţională a gauchismului francez

Prezidentul N. Sarkozy capătă voce tot mai sonoră când face vorbire despre rădăcinile "essentiellement chrétiennes de la France", discursul şefului de stat câştigă în ceea ce priveşte dimensiunea lui religioasă, premieră şi această atitudine într-o Europă tot mai delicată (citeşte excesiv tolerantă) cu "alteritatea" extracontinentală, în detrimentul preocupării fireşti pentru conservarea propriilor tradiţii. Dar relativismul generalizat cu forţa după 1789 trebuie şi el supus discuţiei, laicitatea idem, de ce ar fi devenit acestea două mai sacre decât însăşi sacrul? Cine a mai văzut relativizare tabuizată?

Aţi dedus, probabil, dacă nu aţi şi constatat cu ochiul liber, presa roşiatică a Hexagonului face deja spume de aceeaşi culoare à la une. Peste tot vezi républicanisme în relaţie cu l'anticléricalisme. Şi dăi, şi boceşte. Ştiţi, polemicile acelea infinite, pătimaşe, care fac deliciul media şi care implică toate elitele franceze. În plus, se mai vântură şi aerul ăsta de falsă groază, ca în filmele horror ieftine, vehiculat şi întreţinut de neputincioase formule patetice cum ar fi: la laïcité à la française sau Inquiétudes sur le rôle conféré aux religions par Nicolas Sarkozy, sau il confère à la religion un rôle presque supérieur à celui donné aux éducateurs de la République (F. Hollande - PS). Dar ce oroare, soro! Să nu îţi faci seceră şi ciocan, pardon!, cruce şi să scuipi în sân?

Dl Sarkozy, precaut, a subliniat, desigur, mai întâi rolul catolicismului în formarea spiritualităţii şi civilizaţiei franceze, dar nu a uitat nici religiile franceze prin adopţie, e.g. islamul ("Dieu est dans le coeur de chaque homme" - predică N. Sarkozy). În acest fel, se pune cumva la adăpost faţă de cutrele socialiste (îi numesc astfel "în amintirea" anilor în care acopereau cu neruşinare cu propriile labe teroarea din lagărul sovietic), foarte grijulii cu respectarea obiceiurilor minorităţii (mă rog, e comic să zici minoritate unei "populaţii" de peste 5 milioane de imigranţi) islamice, dar neiertătoare cu "fascismul" catolic, cu clericii care "vampirizează" le brave peuple şi-i inoculează opiu spiritual. Probabil că numărul avorturilor "de protest" va creşte semnificativ.

Nicolas Sarkozy veut remettre la religion au cœur de la vie de la cité
Devant les délégués mondiaux des religions, Nicolas Sarkozy loue le modèle français de laïcité

Constatare

Mătuşile, nu, mecanismul mătuşesc s-a dereglat în ziua de ieri, primăvara zdrenţuită de ieri.
(pentru că nimănui nu-i foloseşte prezenţa reală a cuiva dacă nu-l mai găseşte în apropierea minţii sale)
(pentru că ar fi trebuit să îi rămînă spiritul în casa asta, spiritul ei cel blajin, supus, făcut să se supună)
dar nu ştiu dacă fantoma cuiva n-ar putea fi opusul realului.
şi-atunci mai multe lucruri ar avea sens.
oare e rău dacă-mi vine să-i zic acestui cioran: Ia-ţi un inhalator, omule?
(cred că da)

e-migraţie

Am o întrebare pentru cei care se simt competenţi să răspundă. Fie că ştiţi din surse originale, fie că aveţi prieteni care au aplicat.

Cum pot afla detalii despre programul statului francez privind imigraţia organizată (oficială) a proaspăt absolvenţilor provenind din ţările est-europene? Am înţeles (bine) că este în derulare un astfel de "program", de câţiva (nu mulţi) ani. Nu vreau articole de presă, discuţii fără concluzii pe forumuri, ci, dacă e cu putinţă, ceva credibil, oficial.

Evident că este interesant ce categorii profesionale sunt pe "lista" de solicitări. Şi mai ales, dacă sunt acolo pomeniţi absolvenţii de franceză.

Necrobia - variaţiuni

Refăcut după accesele de meningită inimoasă ca prima dragoste la a doua vedere cumpărată de la mare şi neexpediată nici în ziua de azi, bourul carpatin îşi ridică privirea către văzduh, îşi scuipă în copite, frecându-şi-le cu zahăr ars la rece ca unul ce se respectă, suflă în balega-i prea maronie să se răcească pentru a putea muştele şi musculiţele să se adape în tihnă dintr-însa, îşi puse ştergar alb, năfrană cu motive şi raţiuni populare paleolitice în coarne şi se aşeză pe o piatră filosofală, predându-se turcilor, năvălitori neobosiţi pe toţi cu vorbăria asta a voastră pe pământul încercat al principatelor moldovlahe, neostoiţi de setea viscerală a pântecelor burţii ce nu au mai cunoscut apa potabilă, dar bună de băut, în fântânile incendiate de ghiaurii fugari, destoinci utilizatori ai tehnicii pârjolirii şi pustiirii, vai ce mulţi "i" pe morfem pătrat în casa asta, că nu mai ai loc, paharnice, să-ţi sufli naibii nasul pe jos, pe sub mochete pufoase, stolnietzsche Ulea, în care piciorul cel mic al domniţelor de neam bun, ce locuiesc la bloc, se afundă neauzit, lăsând în urma lui parfumul acrişor al unei zile istovitoare de huzur în cele iştălaie, la muls vacile şi pieptănat cozile cailor uitaţi într-un colţ de grajd şi prinşi în nevăzute fire de păianjeni harnici şi săritori la nevoie, că doar nu era să-şi facă cele puturoase chiar acolo, pe loc, la propriul nas finuţ, obişnuit din pruncie cu organze, armani şi tone de brânze topite după băieţii chipeşi de cartier, care încep a se întoarce spăşiţi de la cele facultoase, unde s-au ales cu ceea ce a rămas în urma festinului general valabil.

Poate v-aţi întrebat ce făcea acolo sus Şendor, şi anume, încerca să lipească la loc frunzele căzute, urmărind în acelaşi timp cu sufletul la gură, cu inima cât un purice, luată în dinţi, cu pofta în cui şi cu tesla familiei la cingătoare mersul greu al frazei care ameninţa să devină nezgubănă, dacă mai continua să ceară multe asemenea cuvinte de duh, de tată şi de spirit păros pe picioare încât rar ajungea apa la piele, ca să poată supravieţui şi vietăţile de acolo cerinţelor tot mai neîndurătoare ale acestei lumi ininteligibile, rizibile şi necrofile ori necroloage, de la negreala de sub unghiile cu grijă şi cu premeditare netăiate, pentru a putea scobi mai adânc, cât mai adânc, în secretele neştiute ale unei limbi de porc nefierte, ajunsă în gura cui nu trebuie, din întâmplare adevărată, de la bărbat la bărbat, adică fără să se ogoaie.

Edit: foto - Primăria Arad, uluitor pusă în valoare de arhitecţii luminii.

Austerian

Oare asta să fi văzut M.S. Fogg la fereastra camerei sale goale? Oare cîţi foggi din Iaşi văd de la fereastra lor Palatul lunii? Coincidenţa e tulburătoare, oricum, sună ca o mărgea în cutie. Şi trecusem de atîtea ori pe lîngă clădire, fără să ridic ochii.

"Look at Me"

De la Suplimentul de cultură am ajuns aici. Sunt unele fotografii pe Look at Me care - oare e ruşinos să declar? - mi-au frînt inima. Poze cu necunoscuţi, dar mai apropiaţi decît îmi pot imagina, caraghioşi, stranii, nerevendicaţi.

Hârtop beletristic 2007

Lecturile anului 2007 m-au readus puţintel în rând cu lumea. Chiar cu două linii deasupra unei lumi care face parte, în prezent, din familia multinaţionalelor cu reprezentanţe în România. Mi-au fortificat precara încredere în sine (self confidence sună mai adecvat, din păcate) şi au amânat pentru o vreme totala-mi despiritualizare, paşte la colţ, alienarea aia de însoţeşte munca de 8 ore în faţa unui computador tâmp, şi drumul cretinizant acasă-birou-acasă (cu priviri languroase pe geamul autobuzului la oamenii ce văndrălesc pe stradă, la tinerii care chiulesc atemporal de la liceu…).

Iată şi topul promis, de fapt o parodie după nominalizările la Oscar. Nu sunt interesat de replici de genul, ah, eu am citit cutare carte menţionată de Cristian acum 12 ani şi pe vremea aceea…, dar aştept dezacorduri şi completări. Nu scriem ca să facem paradă cu titluri, mai ales că numărul cărţilor citite de mine în 12 luni nu depăşeşte numărul săptămânilor din an. Şi nu le voi încadra pe toate, a se reţine, ci doar pe acelea care se cer a fi împărtăşite cu prietenii.

Ex abrupto:

Categoria Albert Camus *
Göran Tunström – Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne
Truman Capote – Alte glasuri, alte încăperi
Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei (traducere în alte limbi, că-mi place cum sună: The Unbearable Lightness of Being, L'insoutenable légèreté de l'être)
Eugene Ionesco – Antidoturi
Eugene Ionesco – Note şi contranote
Bohumil Hrabal – O singurătate prea zgomotoasă
M.V. Llosa – Elogiu mamei vitrege
*cuprinde cărţi absorbite prin toţi porii, cărţi aşteptate, cărţi obsedante, citite pe burtă, într-un picior, la... În anii '95 - '97, A. Camus a fost pentru mine genul de scriitor despre care n-aş fi putut spune sub jurământ dacă, dimpotrivă, îl citesc sau mă citeşte. Nu ştiam, îl scriu eu sau se scrie el, înadins pentru bucuria sufletului meu.

Categoria fără speranţă sau dacă-l prind,… l’ucid*:
Philip Roth – Everyman
Milan Kundera - Iubiri caraghioase
Paul Auster – Cartea iluziilor („This artful and elegant novel may be Auster’s best ever”)
Îmi este permis să introduc aici şi filmele-cărţi ale lui Ingmar Bergman?
*când Tanatos îşi râde de Eros, cărţi care te fac să te uiţi în jur după cruce sau un prieten

Categoria voi unde eraţi până acum, mai vreau, hai, poftiţi, nu vă descălţaţi!:
Max Frisch – Montauk
Gaetan Soucy – Fetiţa care iubea prea mult chibriturile
Alvaro Mutis - Isprăvile si necazurile gabierului Maqroll
Flanery O’Connor – Sfetnicul din sânge
Daniel Pennac – Dictatorul şi hamacul
Vladimir Makanin - Underground

Cu subgrupa jos pălăria:
Imre Kertesz – Altcineva
J.L. Borges – Cartea de nisip

Categoria nu ştiţi voi scrie aşa:
António Lobo Antunes – Întoarcerea caravelelor
Cuvânt către crocodili
Raymond Queneau – Sf. Aşteaptă

Categoria Faulkner:
William Faulkner - Pogoară-te, Moise

Categoria incertitudini, nelămuriri, what the hell am I doing here:
Isabel Allende – Casa spiritelor

Categoria unde eşti tu, Marquez, doamne!:*
Isabel Allende – Eva Luna
*adică, déjà lu, dar a nu se arunca

Categoria la numai 50 de pagini de un je ne sais quoi şi quelque chose:
Nicole Krauss – Istoria iubirii (cu o primă parte scrisă jenial)
Philip Roth – Complexul lui Portnoy (aceşti evrei autoconfesivi!)

Categoria un insular, kafkian malgré soi
Bruno Schulz - Manechinele

Categoria am întâlnit români care mai scriu:
Gabriel Chifu – Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme

Despre cruci. Iaşi

Pertinent, curat articol:

Crucea şi gândul

"Privirea absentă, pletele fluturând în vânt, degetele împreunate alunecând de la frunte peste pieptul plin, abia acoperit de o bluză roşie, cu decolteu. Nici o privire spre biserica pe lângă care ştie că trece. Mi s-a părut cea mai şocantă dintre imaginile inteligent surprinse de tânărul artist Dan Acostioaie în video-instalaţia sa numită Crossroad (acum expusă la Tate Modern, Londra) şi având ca subiect obiceiul românilor de a-şi face cruce când trec pe stradă prin dreptul unei biserici."

Grozav (merci, Vio)

...sau groaznic.
O memorabilă de pe blogul lui Dan Cârlan:

"Dintr-o traditie populara simpatica, fasolea noastra cu costita (sau cu ciolan, sau cu carnati, nici nu conteaza) a fost demonizata de Primar"

:| :|

4, 3, 2 and the winner is...

"With abortion illegal in Romania at that time, the women seek an illicit termination at the hands of one Mr. Bebe (Vlad Ivanov) in a seedy Romanian hotel - but Bebe refuses to accept money in return for his services and demands a certain "alternate" commodity instead".

Hehehe! Hohohohohoo! Mr. Bebe...hehehehe! The hands of one Mr. Bebeeeehehehe! Parcă citat în NYT -4 Months, 3 Weeks and 2 Days (2007), acest nick ne arată o dată în plus cât de bine ştim noi să contorsionăm numele serioase, maiestuoase, nume cu care ne tragem în felul nostru specific de bretele. Aşadar, Gheorghe, spaima balaurilor, devine cu repeziciune Gigi, Ghiţă; încă din primii ani de grădiniţă, Constantin împăratul va fi numit Costel, Costi; Ioan, desigur, e Nelu, ce s-o mai lungim. La fel, Mişu, Gogu, Titi dar şi, ohooo, Mitică (Dumitru), Fane, Fănel, Fănică, Ştefi, grrrr. Şi, uite-aşa, iată-l pe Mr. Bebe în New York Times.

Mi-a scăpat! Iarăşi despre impostură

Nu ştiu cum (ba ştiu, din cauza preastufoşeniei sale) am sărit peste articolul din Dilema Veche (Anul IV, nr.202 - 22 decembrie 2007), ilustrat prin fragmentul următor:

"Cei ce ajung în facultăţi vin dintr-o şcoală ea însăşi destructurată şi astăzi o universitate onestă este cam ce era pe vremuri un liceu bun. Ce-o să facă cu diploma? Treaba lor – responsabilităţile s-au privatizat. Pe noi ne interesează doar să-şi achite taxa. Şi să primim banul de la buget „pe cap de student“. Şi, dacă se poate (şi cu puţină bunăvoinţă se poate), să mai prindem o normă. Somme tout, Universitatea e azi o afacere bună: copii „de familie“, ce ar răci la aerul rece al pieţei, găsesc aici un adăpost, o şansă de afirmare, o ocazie de onorabilitate socială şi – dacă ştiu cum să „se-nvîrtă“ – vine şi banul. Poveştile astea „europene“? S-a pus la punct, de multă vreme, un mecanism capabil să imite tot (s.m. CS): „norme“, „hotărîri“, „regulamente“. Aşa că, cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi metode, s-a trecut de la comunism la tranziţie şi de la tranziţie la Europa ca de la un anotimp la altul. Acum sîntem europeni şi capitalişti – şi ciclul s-a-ncheiat. "

Excepţional, asta venind de la un lector de ştiinţe socio-umane de la Universitatea din Oradea - Mihai Maci. Mă întreb dacă a mai rămas în funcţie după o asemenea "impertinenţă", vezi doamne, deranjându-i, îmi închipui, cumplit pe sclerozaţii vânători de ore în plus, de opţionale...obligatorii. O cunoştinţă (ştie ea cine, nu o numesc, să nu se lege dinozaurii de ea, fiind în anul IV, Limbi străine, Bucureşti), a "beneficiat" de apostrofarea profesoarei de curs practic (o idioată neumblată, cu accent execrabil în franceză) pentru că a cutezat a avea inspiraţia să petreacă primele trei luni din noul an universitar într-o "tabără" lingvistico-pedagogică în Belgia (Eurolangues): "Decana asta, nu ştiu, dar îşi dă semnătura pentru orice". Ameninţând-o, fără a o evalua în prealabil pe fată, că nu va lua examenul, din cauza...absenţelor. Din nou, pentru că a plecat pentru un trimestru la studiu în Belgia, în loc să stea la Bucureşti ca să asiste preţ de cel puţin o lună şi jumătate la cursuri neonorate cu prezenţa de profesori, la modificări amatoristice de orar (cu zile de cursuri până la orele 20 sau 21, şi alte zile - desigur, nu vinerea - cu doar două ore amărâte, să le iasă cadrelor alergătura de la o particulară la alta), la alte detalii din acestea de doi lei. Îmi spunea, mai an, că un prof nu a venit la examen pe considerentul că "Nu aţi văzut ce vreme a fost afară?!"...

Da, de "profi" din ăştia avem noi parte, frustraţi anchilozaţi într-o rostire primitivă, cu cursuri mucegăite, răspredate, cu "metode" pedagogice "de pe vremea lor", indivizi sărmani cu intelectul, care nu sunt în stare să se bucure, să se mândrească atunci când un student de-al lor este acceptat la o bursă de profil (deci nu internat la dezalcoolizare!) în ţară străină, sau la un atelier de limbă, numai pentru motivul că ei, illo tempore, nu au avut asemenea oportunităţi. Nu tu: lasă că recuperezi cu alte grupe, rezolvăm noi, să văd atestatul; nu tu: descrie-mi ce ai făcut acolo, şi cum ţi se pare, la prima auzire, franceza vorbită de valoni în comparaţie cu cea din Hexagon, şi, şi...

În universităţile normale (de fapt, noi nu avem învăţământ superior, ăsta e o făcătură la care consimţim toţi din ipocrizie şi nevoie de hârtii justificative pentru prostie, iar asta e din ciclul Nu avem capitală, dar ne prefacem că ea ezicstă!), stagiile de pregătire ale studenţilor, petrecute în alte ţări, sunt obligatorii, sunt un lucru absolut firesc şi aducător de experienţă inestimabilă (danezii de la Pedagogie, de exemplu, îşi aplică timp de 6 luni (!) pe an în practică ştiinţa acumulată în amfiteatru, într-o instituţie de învăţământ special din afara graniţelor, aleasă de ei dintr-o anumită listă).

Eh, dar la noi, o cretină din asta cu coafură înaltă şi fuste ample, de monton, se înăcreşte odată în plus când, după milenii, are şi ea, în sfârşit, un student-doi interesaţi (şi nu mulţumită şarmului ei profesoral) de a aprofunda limba studiată acolo unde ea e vorbită nativ şi nu în prăfuitele cabinete de limbi, dotate ultimul răcnet cu... tablă şi cretă.

Toate cele de mai sus scrise fiind de un fiu de dascăli şi dascăl (formaţia de bază) la rândul meu. Am pretenţia că ştiu să deosebesc valoarea de improvizaţia cu ştaif. Am văzut mita dată pe la colţul şcolii pentru supraîncărcarea organigramei cu un post de oarece, am văzut BAC-ul in corpore cumpărat cu cotizaţii anuale ilicite şi cu plimbat şef comisie prin staţiuni, l-am văzut pe taică-meu, după 5 ani de liceu pedagogic (adevărată facultate în anii 60/70!) şi 35 de ani de muncă cu toţi tâmpiţii patriei, plecând de musai din şcoală, înlocuit fiind de un absolvent de colegiu făcut la FF, pe lănţişoare de aur şi mobile de bucătărie cumpărate examinatorilor. Am mai văzut inspectorii judeţeni şi comisiile de la minister plecând cu portbagajele pline de ajutoare, primite de la bisericile evanghelice nemţeşti cu destinaţia iniţială: copiii orfani din şcolile speciale. Şi mai văd că după retragerea la pensie a venerabililor mei profesori, şi, pesemne, după retragerea unora din venerabilii voştri dascăli, va rămâne potopul incompenţei şi al imposturii.

Eu unul m-am retras de 4 ani din cloaca aia de întrajutorare. Lăsat mereu codaş din punct de vedere bugetar, învăţământul a sfârşit prin a deveni refugiul celor care nu sunt capabili să facă nimic altceva pe cont propriu în viaţă. Dintr-un sector de elită.

Recomandare

Iaca şi blogul.

Urări de bine şi urmează un top voit subiectiv

Sibiul "între" ani






Va urma...

De musica

Dragă Supercalifragilisticexpialidocious,

Eu sunt o ascultătoare cuminte, fericirea frecvenţelor radio fără pretenţii şi fără urlete sau ritmuri de Bohrmaschine. Mă tulbură diverse amănunte pe care le aud în drumul meu, dar nu înseamnă că sunt foarte atentă la versurile melodiilor din playlist (ceea ce ar putea să-mi aducă dispreţul înrăiţilor în muzică). Sau, spus mai exact, sunt atentă doar după ce le ascult îndeajuns de mult, încît să nu mai fie un nor de vrăjitorie care-mi intră pe sub piele, ci note-cuvinte-mişcare prin aer.

În ultima vreme, cele mai vesele melodii mi se par dansurile ungureşti cu violonistul Oistrakh, iar trist sună Bessie Smith, Johnny Cash cu Born to Lose. Domnul respectabil şi pervers e Leonard Cohen. The White Stripes au un cîntec idiot şi dulce, dar depinde de unde-l asculţi, Well it's true that we love ...

Cel mai vechi cîntec din playlist e My Sweetie Went Away, cel mai nou e Tea for Two, un cover descoperit după ce toată lumea se plictisise de fredonat. Hey Eugene e cel mai recent adăugat (şi cîntat prin casă) cîntec.
Cel mai agresiv e Mein Teil -Rammstein
Cel mai lung titlu este You're Gonna Make Me Lonesome When You Go - Bob Dylan.

Ceea ce-mi aminteşte că ar trebui să fac ordine în dulapul cu CDuri, prin ce m-a entuziasmat acum un an, doi, trei, şi-acum zace prăfuit.