Cozi de șopârlă. Fortis imaginatio generat casum*

Fantastica viaţă interioară a lui David se ţese - scurtă, tristă şi febrilă - cuprinsă între cele trei "borne", aparţinând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat şi cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina şi inconsistenţa lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulaţii. Plăsmuirile minţii îndulcesc, vremelnic, penuria şi sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile şi fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecţiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginaţie stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Puteţi vedea în carte în ce fel anume.

Douchebag

 De ce ai fugi de un duș abundent pe care să-l lași, purificator, să curgă asupra ta, să simți cum îți înmoaie apa jegul și-ți ia cu ea putoarea cea învechită, de piele nespălată?

De ce te-ai pune nespălat în pat, în loc să gândești că, bă, poate put, poate împut patul și mai am de dormit în el?

Poate că-mi put picioarele, subsuorile, inghinalul etc. Încinse și frecate prin căldură, cu jegul cel vechi înmuindu-se și începând să se descompună într-o operă olfactivă deconstructivistă.

Neutralitatea minții

 Îngrijorătoare dificultatea cu care reușesc, uneori, să-mi adun concentrarea pentru a mă scufunda în ceea ce citesc si, ca atare, pentru a înțelege. Roman, proză scurtă, ochii le urmăresc, mintea îmi rămâne în urmă, rătăcind pe căile știute numai de ea.

E drept, Lydia Davis e aridă, cu toate că are umor din belșug, iar frazele-i - forfecate scurt - n-ar trebui să pună probleme, în mod obișnuit. Cred că „problema”, cu Davis, este imparțialitatea minții ei, faptul că este, vădit, o scriitoare foarte (prea?) inteligentă, e detașarea asta aparent rece: stilul ei de a scrie; distanța pe care o ia față de personajele sale, deși n-aș spune că este întru totul nepăsare - e o neputință sau ne-voința de a le fi aproape la bine și la greu, o incapacitate a ei (înnăscută sau educată) de a empatiza - din care autoarea și-a făcut, cum spuneam, un stil propriu, o semnătură, un brand.

Mai e, apoi, economia textelor. Pe când să te instalezi în ele, se taie. Nu văd în asta un defect sau un punct de criticat, ci o văd ca pe o capcană în care mintea mea - sabotată de preocupări și gânduri neîntrerupte - privește neatentă și cade.

Eforturi (la fel de) mari, și cu Bolaño. Sunt doi autori aparte, incomozi - nu atât prin subiectele atinse, cât prin felul, câteodată scrâșnit, cum își așază literele, sintaxă, fragmentarism etc.

Nu-mi dau încă, pe deplin, seama din ce motiv anume stilul „despodobit” al lui Davis este greu de urmărit! Totul e acolo mură-n gură, deși lasă mult loc și interpretării. Davis este abrupt eliptică, reținută, refuză psihologia, deci și adâncimile sau complexitatea conferite artificial personajelor, prin intervenția abuzivă, atotștiutoare, a autorului de tip clasic.

Tranșee

 Baricco, Această poveste: „Nu există nici un fel de eroism în pedepsele pe care ți le aplici de unul singur, nu sunt pedepse, de fapt, ci neînțelese plăceri.”

Pentru a găsi forța să continui, din când în când trebuie să ți se mai întâmple și câte un lucru bun. Dar răsunător de bun, nu dintr-acelea discrete. Relele ce ni se întâmplă sunt mult mai histrionice, se dau în spectacol, fac gălăgie, scandal, mă asurzesc.

Devii incapabil să discerni binele cel timid, subteran, molcom, într-un așa vacarm al lucrurilor ce nu funcționează.

Când, într-un sfârșit, găsești un plan, o rezolvare (departe și aia), ceva se strică, altceva cade, se oprește din bunul mers, subit, nu mă mai pot baza pe ceea ce, până de curând, mi se părea cert, stabil.

J. Attali: „Aaron, prin tăcerea sa, explică faptul că nu stă în puterea noastră să pătrundem durerile inexprimabile, ne face să înțelegem că durerea e consubstanțială naturii umane; că a iubi o ființă trecătoare înseamnă să fii, la un moment dat, condamnat să suferi, în tăcere, la pierderea celui drag.”

Ineu d'antan

 Aș spune că Ineul arăta mai mult a oraș când era umbrit de copaci și mai puțin „renovat”. Îmi părea mai mare, dar și mai intim, mai plin de ascunzișuri. Nu vedeai prea limpede cine trece pe partea cealaltă, ori vedeai, dar fără a fi văzut - stând în parc, în bezna desăvârșită. Intram în birturi ca-n oaze: cald, fum, lumină, muzică proastă de la Europa FM, barmanul complice o dădea mai tare când, rareori, răsuna ceva ce-mi atingea o coardă.

Aroma de pizza, pe care nu mi-o prea permiteam, sau imensul hamburger cu ficat de pasăre, berea proastă, dar bună (nu știu să existe bere inteligentă). Dar exista concurență - „clienții mei”. Patronul ne fideliza cu un zâmbet. Restul era pe bani. Unii împărțeau pizza cu mine. Primeam de pomană o felie roșiatic-portocalie, ceapă multă, cât să nu uit lesne seara aia, și uite că în seara asta, peste ani, o pomenesc.

Au fost mai multe dăți în care ne împărtășeam mai mulți dintr-o pizza, n-o pot aminti doar pe una dintre ele. Sărăcia era constantă, până apărea câte cineva cu bani proaspăt sustrași din vistieria tatălui.

Parfumul acru de fum, pizza, pișat și iubire înăbușită, oftaturile ce umpleau, încărcând-o, încăperea din lemn, privirile lăcrămoase, în gol sau în pieptul plin (de regrete) al vreunei fete, nou sosită în oraș. Altfel, eram doar noi de noi, cu slujbe de mântuială, în timpul cărora ne făceam că lucrăm, nu lucram nimic, doar mă temeam zilnic că voi fi inspectat de istericul director.

Prizonierul muzicii

 Muzica a tras timpul în ea, nu m-am mai putut desprinde. Urechile - lipite de cap, fidele, au ascultat bine și cu discernământ, respingând ce nu suna la fel de încântător ca prima dată.

Câteva piece trance ce mi-au dat nesănătoasa iluzie că m-aș putea întoarce în urmă cu 20 de ani, când mă întâlneam cu ele prima oară, dar nu ca să le aud din nou în premieră, ci ca să regăsesc spiritul nelumesc al vremii aceleia.

Aveam iluzia că iubeam în fiecare zi, fără să-mi fi fost necesar un obiect al iubirii. Senzația unei îndrăgostiri veșnice. Îmi iubeam prietenii cu erotism maxim, iubeam soarele, nu mă speria răcoarea serilor, nici un drum nu era prea lung, nici un sunet prea puternic. Nici o fată, prea mult.

Casa

 Casa copilăriei, definitiv compromisă astăzi, va dispărea în curând, nu mai există. Am mers acolo si i-am privit chipul stricat, de nerecunoscut, ca să mă obișnuiesc cu gândul că nu peste mult timp va pieri. Să accept. Odată cu ea se duce și amintirea concretă a unui timp fantastic din viața mea. Nu idilic, fantastic!

Bălării, câțiva copaci care mi-au fost martori.

Nu se va alege nimic din toate alea, iar eu va trebui să mă decid de unde mă trag, încotro mă-ndrept, să mă rup, să continui să pășesc fără înecăcioasa nostalgie de azi.

Smartomul

 Mintea îmi coboară-n degete, degetele nu știu ce să facă cu ea, tot ce pot ele: s-o transforme în mișcare, în reflexe și reacții spasmodice, greșeli de scriere și de trimitere.

Degetele nu pot decide de unele singure să se oprească sau când să se oprească, bat, alunecă și îngrașă ecranul, secretând și mai multă grăsime, sebum, la nervi și la ranchiună.

Iritarea și ranchiuna, senzația urgenței, tortura importanței proprii.

Pierderea șirului vorbelor, argumentarea deșertică, până la înisiparea lexicului, până la pierderea busolei din buzunarul rupt, plin cu lucruri nespuse, nevorbite.

reptile

 Sunt atâția șerpi care doar dorm acum, aliniați, aproape urlând ca să acopere zgomotul mașinilor, subzistă acolo, mai departe, picotind în umezeala ta nesănătoasă, în adăpostul lor, martori ai unor intenții crude (prin lipsa lor de simpatie, prin opacitatea în care zac și mor încet strangulate).

Nu-i loc de nici un viitor aici. Stările ni se schimbă cu repeziciune, nu trăim două zile la fel, noi - adică - nu ne suntem identici nouă înșine două zile la rând. Cum să abordezi asta?

Mi-au fost, uneori, necesare luni de zile ca să am în sfârșit curajul să pun niște întrebări, să pot îndura fără obișnuita senzație de dezintegrare răspunsurile.

Service

 Cumaistricat totul? Folosind privirea verde-tulbure, tulburând puțin fundul mlaștinii, ca să vălurești oglindirea unui eu într-alt eu? Multe semne de întrebare, îmi plac întrebările, nu-mi plac semnele lor, găsesc că strică ansamblul textului, melodia tristă din fundal e alterată și se zaharisește puțin.

Am bănuiala că intuiția îmi spune, adesea, mai multe decât aș fi eu, la un moment dat, dispus să aflu. Presimțirile și apoi precauțiile mi se dovedesc, în mare măsură, bune de utilizat, fie că-s de rău sau de bun augur.

Spânzurați deasupra realității, refuzăm s-o gândim, n-o atingem nici cu vârfurile pantofilor, reducem la minimum contactele cu ea, o refuzăm ca oaspete în mințile noastre, în felul ăsta amânăm să concepem ce va fi după. Nu va fi nimic după.