Abia deschisesem ochii asupra lumii. Văzusem că era frumoasă. Era frumos să simți totul intens și chiar să suferi. Să iubești, să recunoști un chip drag, să-l cauți între alte chipuri, să ții o mână-n mâna ta, să săruți, să respiri noaptea de vară. Să pierzi vara!
S-o pierzi ca și când ai fi avut încă o mie de alte veri înainte.
Cred că am început s-o citesc pe Elena Ferrante din cauza (nu mulțumită!) lui Dan C. Mihăilescu. Încă își ținea una dintre emisiunile sale tv cu recomandări de lecturi. Omul (altfel, reținut, conservator) părea atât de entuziasmat, încât am comandat aproape imediat cartea. „Noroc” că era la reduceri și că am cumpărat doar 2 sau 3 volume (parcă-s 4, nu?). Seria respectivă s-a dovedit a fi, însă, literatură „de consum”, o telenovelă bine scrisă, siropoasă, neverosimilă și ușor lacrimogenă. La mijlocul celui de-al doilea volum, am abandonat: am simțit că mușcasem dintr-o bucată mare și grețoasă de unt ce refuza să mi se topească-n gură sau să se lase înghițită.
Citind, deci, presupusa ego-ficțiune a pseudonimei Ferrante, gândeam ca orice real pasionat de lectură, nu fără o anumită neplăcere: oare chiar poate fi cineva atât de umil povestindu-și viața? Să fi existând, oare, umilință nefalsificată în imboldul resimțit de cineva de a-și scrie și publica autobiografia?
N-o fi însuși gândul ascuns că ai putea stârni interesul (sau compasiunea) altora o probă de egolatrie? Necesară, de altfel, oricărui scriitor. Cum ai putea ieși din tine în alt chip, scriind pentru a fi citit, dacă nu împins de conștiința & mândria propriilor calități?
Din teama de cifre, am devenit prudent, dar în sinea mea n-am renunțat niciodată la rebeliune. În mine, sunt nesupus.
Team buliding-ul este doar o ocazie de a regresa. Asta se așteaptă de la mine, să regresez, or eu nu vreau să fiu asistat de niște complet străini, care nu-s terapeuții mei, regresând la infantilism. În orice caz, prezența într-un team building scoate din mine niște afecte ce mă înspăimântă.
Dispreț, scârbă, ură și nevoia de a sabota sau chiar de a demola tot eșafodajul acela de minciuni team spiritiste. Femeile-s, însă, vedetele ridicole ale oricărui team building. Ele se strămută integral, trup & suflet, în probele care au loc. Implicarea lor e maximă, fără rest.
Își retrăiesc viața însăși și țelurile lor cele mai intime în desfășurarea jocului respectiv. Când scriu „retrăiesc” nu mă refer la vreo repetiție, nici la o reînscenare a vieților lor pasămite fericite, ci la a remonta teatral o existență visată, una pe care n-o au în realitate și care nu e nici pe departe atât de palpitantă precum e concursul (proba) pus(ă) la cale de „traineri” (de obicei, „sexoși” - căci orice trainer e „sexos” pentru o femeie stătută, care nu iese neînsoțită decât o dată pe an, și anume la team building).
O viață în care femeile nu primesc rolurile și însemnătatea pe care și le pot asuma (cu îndârjire) pe timpul unui joc tembel, corporatist, ce nu este altceva decât o simplă demonstrație goală a ceea ce ar fi putut ele să fie, dar n-au (mai) devenit...
Vecinii așteaptă o zi întreagă să se-nsereze ca să înceapă să vorbească mai tare să ridice tonul înnebuniți de groaza de a cădea din nou în mrejele somnului în cutia lor din blocul ceaușist.
Vecinii de la doi vorbindu-și afectuos & cu calm dar prin urlete din camere diferite cu ferestrele deschise îi aud atât prin pereți cât și din stradă vocile lor prefăcut interesate una de alta intrându-mi în „casă” pe fereastra deschisă a dormitorului.
Ecoul gurii ce mestecă mușcăturile de măr și ecoul periuței de dinți în gura făcută pungă, devenită instrument acustic dezacordat, iritant, amplificat de ecoul și mai mare al sălii de baie și de subțirimea satanică, înnebunitoare a pereților ce alcăuiesc zisa casă. N-ai unde să te ascunzi.
Ecoul pașilor pe gresie sau parchet, pe plăcile nervilor, șlăpăitul, papuceala. Clanțele, ialele, încuiate de trei ori, doi ori trei. Ecoul casei scărilor, strigătele dezinvolte ale vecinilor pe scară, care urcă unul lângă altul până la etajul fiecăruia, dar își vorbesc urlând, așa se adresază ei unii altora, unul altuia.
Parcatul mașinii, muzica tare, vibrația sticlei ferestrelor, trântitul ușii portbagajului, pocnetul interfonului, țopăitul tălpilor pe trepte, cochetăria fără nici cel mai mic efect a unor tocuri urâte.
Mi-aș revedea satul copilăriei, de nu m-ar reține teama de ruina și dezastrul de acolo. N-aș ști cum să le fac față. Ar trebui să mă pregătesc în vreun fel și s-o fac, că doar n-am de gând să amân la nesfârșit încercarea asta un pic deznădăjduită de a o reînnoda cu originile. De a-nțelege de unde (pro)vin și, mai ales, de ce am plecat.
Să dorm, să-mi tihnească, să mă trezesc cu ridurile întinse cu fierul de călcat - odihnit & înfrumusețat.
Elixirul morții. Claustrare. Foșnet și frunze moarte. Noaptea, în miezul zilei. Cocoțat în pat sau ghemuit în cel mai întunecos ungher al casei. Ziua, amânată. Viața, amânată.
Să-mi scoți viața pe nas, să-ți număr pașii, să-mi filmezi în ascuns gestica prin lentila minții. Râgâielile, îmbrăcămintea. Da-urile, nu-urile.
Întrebările ce mă fac mai puțin liber (compulsia de a le pune) îmi fură puțin câte puțin din libertate. Îmi strică zile oricum degradate. Îmi împut zilele. Mi le putrezesc.
Cumpărat cândva confesiunea literară a lui L.D. Teodorovici (Cel care cheamă câinii) despre limfaticul ce-l măcinase, dar nu am curajul să încep s-o citesc. Mi-e groază.
Să influențezi schimbând în bine, ca un soi de ursitoare de conjuctură, viața unui om printr-un dar pe care i-l faci.
Îi dăruiești un stilou și el se apucă de scris (pentru a se elibera ori pentru a deveni un scriitor). Îi dăruiești o plantă și omul se îndrăgostește de verde, făcându-se pe nesimțite grădinar.
Dăruiești cartea și astfel pui capăt unui zbucium, pui umărul la aflarea unor răspunsuri. Declanșezi o căutare mustindă de sens. Sau, dimpotrivă, provoci cuiva înadins un zbucium cu sens, încheind homeopatic epoca unei agitații deșarte.
Am dăruit cărți care (mi s-a spus apoi) au zguduit. Dai cuiva o carte ce o să cheme după sine alte cărți, care vor umple apoi raft după raft, zi după zi, fertilizând mintea dăruitului, cernoziomul ei încă intact.
Consolarea mea pentru zilele de toamnă.
Poți oglindi pe cineva (chiar pe un străin) în cuvintele tale, poți contribui la revelarea unui trup posesorului său - unuia care obișnuia să și-l ignore zi de zi sau să ignore valențele ascunse ale acelui trup: ce și cât poate să simtă, să facă, să placă, să-ndure. Trupul pân-acum neglijat devine trupul de-acum iubit de sufletul care-l locuiește. Un picior frumos, niște degete nebăgate-n seamă, însă deosebit de grăitoare, niște ochi nepuși îndeajuns în valoare, albeața pielii, constelația alunițelor pe ea sau, dimpotrivă, o piele smeadă, măslinie, netedă, dar care a stat ascunsă vederii și admirației altor ochi.
Ca întotdeauna, înaintea unei nopți ce mă desparte de o zi de lucru (prima zi din săptămâna nouă), gândul consolator pe care-l evoc, pentru a trece peste angoasă și peste noapte și pentru a putea da piept cu dimineața, e acela că voi șofa până acolo.
În alte dăți, gândul că mă voi întoarce la cartea pe care o citesc ori la berea cea bună, răcită în frigider, la serialul pe care-l urmăresc, la fereala confortabilă a căminului închiriat.
Charles Melman: „Este limpede că promovarea modernă a confortului, încurajată de știință și potențată de economia de piață, reprezintă un fel de apărare împotriva dorinței, căci tocmai ea este cea care deranjează, producând cel mai mare disconfort. Într-adevăr, dorința ne tulbură, nu ne dă pace, ne obligă să muncim, să alergăm, să ne deplasăm, să forțăm limitele, să suferim. Pe scurt, să trăim, pur și simplu. Confortul, în schimb, reprezintă partizanul sedării, al imobilității și imuabilității.” (Omul fără gravitate, Eikon, Cluj-Napoca, 2012)
Uite-așa o pierzi îmi sare în ochi de fiecare dată când intru sau ies din mica mea seră de pe balcon. Junot Díaz, carte cu coperte albe. Prefer „sonoritatea” copertelor în locul coperților și a monedelor în locul monezilor.
„gustul sec al plăcerii mediocre”
„persoana întrezărește că o parte din excitația sa sexuală depinde de dorința de a-i răni pe ceilalți.”
„maternajul lipsit de grijă sau deficitar, sau minimal, sau ostil îi face rău copilului”
„efectul puternic pe care îl poate avea gratificarea în exces asupra anumitor aspecte ale dezvoltării”
„simbioza mamă-copil prea intensă sau prea îndelungată dăunează masculinității”
Munca este timpul pe care nu-l petrec (doar) cu mine. Fiind mai tot timpul la muncă, ce e mai bun și ce e mai rău în mine acolo se manifestă, adesea.
Munca și lectura compulsivă, cotidiană, a presei îmi alterează eul, îmi amputează credința, bucuria, spontaneitatea. Ritmul și știrile, agitația creată de nevoia de a ști fără a cunoaște. A lua la cunoștință fără a aprofunda.
Ziua este fragmentată cronologic între știri, în așteptarea lor.
Tâmpită alegere - să permiți ziarelor să-ți dicteze stările unei zile! Tristă-i dimineața aceea în care, înainte de orice, întinzi mâna după telefon (care-i acum un computer mobil) pentru a citi în premieră știrile.
Viața nu-i așa cum ne-o imaginam. Observăm asta (unii) pe chipurile altora.
Mai ieri, mama mă împușca în picior, glonțul ieșise, dar rana părea să se umfle, închizându-se asupra unei infecții. Astăzi, tatăl îmi tot ascunde cărțile pe care le așezasem preventiv în jurul meu, zidul de cărți, pe pat, poate pentru a ațipi puțin, poate pentru a mă ocupa cu altceva. Le înhăță cu-o ostilitate neascunsă, erau romanele lui Ferrante, unul câte unul, reușind să le adune înapoi în cutia lor de origine.
La ultima carte, încep să strig la el până îmi pierd suflul, încerc să strig, de fapt, fiindcă n-aveam aer destul cât să pot da glas nedumeririi și supărării mele.
El se îndepărta deja în zare, s-a mai întors o dată, furios, înspre mine, probabil fiindcă îmi auzise gândurile și păru atunci că se va întoarce ca să ne confruntăm, dar nu.
Din amintirea zilei de ieri, îmi persistă în cap un claxon nesfârșit - al meu, la adresa celorlalți participanți la trafic. Un claxon care terminase, până-n seara acelei zile, prin a spune ceva despre mine și nu despre ei. Sunetul, semnalul isteric de atenționare și avertisment, de mustrare, o modalitate zgomotoasă de a-i molesta pe ceilalți, un instrument neverosimil (și ineficient) de „educare” a comportamentului în trafic. Ce-o să-și zică, în gând, vreunul dintre cei claxonați de mine: astăzi m-a claxonat cineva apăsat, data viitoare n-o să mai fac - am greșit! Fix.
Mintea fuge cu repeziciune, îmi amintesc fotograme de timp oprit, fotografii tridimensionale, dar care nu-s încremenite, doar imortalizate, pot căpăta oricând viață, oameni care prind a se mișca dacă eu le-o cer, vorbesc între ei, pot chiar să reconstitui frânturi de dialoguri - îmi aduc aminte mai ales cuvintele dureroase, pe cele plăcute le-am uitat demult, vorbe ce m-au făcut să mă simt umil, regresat, incapabil, întrebări la care n-am știut să răspund.
Felul în care cădea lumina soarelui printre copacii imenși din curtea copilăriei. Liniștea și sentimentul de a fi la adăpost, protejat, pe când babele trăgeau o dușcă în ascuns, iar noi știam că ele beau. Așteptarea pâinii ce creștea și se rumenea în cuptor. Plăcintele.
Diminețile crude, când trebuia să mân eu capra la ciurdă. Mândria că eu, copil, duc capra la ciurdă, cu noaptea-n cap, alături de alți săteni, oameni „mari”. Luceafărul cât pumnul și zorii abia crăpați ce decolorau lucrurile, făcându-le asemenea.
Binecuvântat fie darul scrisului ce ne ajută pre noi să ne eliberăm de Rău. Nu de tot Răul, de-o mare parte din el. Cât să fim socialmente funcționali.
Citind Junot Díaz (Oscar Wao...) - solid, modern, jucăuș. O carte serioasă, nu doar o paradă de stilistică și argou, teribilism. Un Pulitzer meritat (presupun, căci nu sunt dumerit în amănunt pentru ce însușiri anume ale unei opere se dă un Pulitzer).
Vocalize. Umoare. Amoare. Lentoare. Ardoare - mai slabă. Teroare (surdă). Soare (le dizolvă pe toate).
Nu știu să scriu ca un expert despre cărți, stau și mestec aceiași termeni (și condiții).
