Cercul urii

Simt iarăși că port în mine nemulțumirea aceea bine știută, familiară, ce mă determină să vreau să mușc din oameni, să-i descărnez de aparențe, să le curăț oasele de închipuiri și de impresii deșănțate despre sine.

Urăsc, câteodată, indivizii care mă anturează cu o ardoare criminală. Cu pasiune, cu poftă îi urăsc. Îi urăsc până la muțenia ce zace dincolo de urlet.

Pe ei, cu micile lor îndeletiniciri căcăcioase, cu maniile lor, cu plozii lor mucoși. Fățărnicie grețoasă. Diete, pofte, avariții, crăpelnițe, conformism. Docilitate casnică, lipsă de imaginație (sau refuz al imaginației), lipsă de umor. Umor cu porția, cu ora.

Copulatori. Specii. Însămânțători.

Îi urăsc până la tremur. Îi urăsc, pentru că mă urăsc pe mine însumi, trebuind să-i suport.

Oameni cu care, în alte condiții, naturale, n-aș petrece mai mult de zece minute. După trecerea celor zece minute, i-aș opri de la un buton, i-aș smulge din priză. Toți tembelii ăștia care cred despre sine că au descoperit roata, focul, pizda și software-ul. Gunoaie de lux!

Slowdive - Sugar for the Pill (Official Video)

„If you don't understand the pain and beauty of middle age, of loss, failure, starting again, living for others as well as yourself, of hoping time doesn't run out, of realizing you're still alive but not 19, then you won't get this...”

Minunată muzică!

There's a buzzard of gulls

They're drumming in the wind
Only lovers alive
Running in the dark

And I rolled away
Said we never wanted much
Just a rollercoast'
Our love has never known the way

Sugar for the pill

You know it's just the way things are

Cannot buy the sun

This jealousy will break the whole

Cut across the sky
And move a little closer now
Lying in a bed of greed
You know I had the strangest dream

And I rolled away
Said we never wanted much
Just a rollercoast'
Our love has never known the way
Sugar for the pill
You know it's just the way things are
Cannot buy…

https://www.youtube.com/watch?v=BxwAPBxc0lU

faire un rêve

Am făcut un vis aseară

Eram noi doi. Tu și el.

Sunt eu el pentru tine,

când mă povestești altora?

Sîmbătă

Sîmbăta-i o zi mai lungă (și mai plină) când o scrii cu î din i.

Durerea de cap mi s-a scurs afară odată cu ultimele două lacrimi, câte una pentru fiecare ochi, am strâns cu putere pleoapele și-am plâns fără hohote, cu maximă discreție, rămânând în urmă doar o ușoară roșeață pe unde trecuse durerea. Roșii, conjunctivi, boțiți.

Ochii mei - bătrâni de mic copil, dar extrem de bine văzători. Eu, copil, spionul de certuri, pândarul de tensiuni. Numele meu este radar. Mă numesc sonar. Vânător și pândar.

Anticipez cearta ca un seismograf de-o sensibilitate ce n-a fost inventată încă. Oficial, eu n-am fost încă inventat. Predicția mea, totuși, precede cu zile înainte conflictul. Sunt mai bun decât aparatele.

Între mine și calamitate nimic nu stă. Oscilațiile (mouvements d’humeur) mi se imprimă nemijlocit în suflet. Citirea lor se face instantaneu. Înainte de limbaj - durerea.

Între calamitate și mine nu se interpune nimic. Eu sunt suprafața calamității, sculă de măsurare a acesteia, sunt și cauză, și context, actant și spectator, victimă (nu și călău).

fără obiect

Sunt gelos pe frumusețe. Frumusețea fără nume. Frumusețea mă împietrește și mă face să vreau să ucid.

N-o să ucid pentru frumusețe, a nu se consemna literal acest moment de rătăcire stilistică. Dar zisa împietrire n-aș putea-o dezminți. Nici nevoia instinctivă de a păstra, de a păstra pentru mine, de a poseda, de a încapsula timpul și clipa lui de frumusețe odată cu el.

Remarc frumusețea cuiva cu o nesmintită durere-n suflet și nu mă pot bucura de vederea ei pentru multă vreme, fiindcă imediat mă duce cu gândul la descompunere, dacă nu, cel puțin, la trecere. Nu mă pot împiedica să mă îngrijorez, deîndată ce văd frumosul omenesc, că ceea ce văd eu acum este doar trecerea, un pasaj lent înspre degradare, ceva ce va rămâne în felul ăsta - frumos, suspendat & nepieritor - numai într-o fotografie, dacă aș declanșa acum, iute, un aparat foto; mâine, deja, nu va mai fi la fel. Va fi puțin mai aproape de moarte decât astăzi.

Frumusețea perisabilă. În același timp, repetabilă. Țâșnesc de undeva, loc neștiut, izvoare de frumusețe ce se revarsă ca viiturile în albiile străzilor.

Frumosul moare și renaște, se modifică, șlefuit până-n scandalosul prag al desăvârșirii. Întâlnirea cu Frumusețea vine întotdeauna la pachet cu doza respectivă de durere. În clipa în care ai văzut frumusețea, ai și avut-o, ai și pierdut-o, deopotrivă. În finitele secunde ale privirii se consumă totul. Încântarea, posesiunea, trecerea, pierderea, tristețea.

Fiecare întâlnire cu Frumusețea e o poveste de dragoste cu durata unui fulger. O scânteie. Un magnific bulbuc...

Cartografia lumii de dincolo*

*Dilema Veche, interviu cu Laura T. Ilea:

Privind prin fundul sticlei

Chinul zadarnic, o bătălie pierdută dintru început: de a fi perceput de ceilalți la fel cum mă percep eu! Dezamăgirea pe care o încerc, fără greș, deîndată ce dau peste imaginea mea circulând contorsionată în mica-mi lume. E o luptă de Quijote - nimeni nu e văzut așa cum se vede el însuși, nici așa cum este de fapt!

„Mă consolez cu gândul că nu ești fericit. Că nu ți-ai reluat și umplut viața în absența mea.” Nefericirea proprie - mai lesne de îndurat, conștientizând nefericirea celui pe care-l iubesc, ori de care mă simt legat?

Mai apăsătoare decât o pierdere în sine pare a fi compulsia de a te asigura că nu suferi de unul singur, că nu suferi mai tare, de asemenea.

Toți tânjim să fim ținuți de mână. Cât trecem puntea. Cât ne schimbăm firea. Cât ședem pe oala de noapte. Tandrețea obligatorie de după futut. Toate perversiunile-s permise, cu condiția singulară ca-n urma lor să rămână o ținere oficială de mână.

Clipa lungă cât un cub de gheață

„Deocamdată, prefer să mă țin departe de postări și să îmi repet versurile lui Frank O’Hara: «E plăcut să te poți baza pe ceva/ simplu și real/ cum e să-ți fie dor de cineva». Da, încă mă mai bazez pe ceva simplu și real. 

Abia aștept să închei textul ăsta, să mă duc la fereastră și să mă uit în zare, «bând această strălucire numită whisky», cum zice Roberto Bolaño, gândindu-mă la cineva drag, gândindu-mă cu intensitate, măcar atât cât va rezista cubul de gheață din pahar. În loc de urgența de a posta ceva, prefer să rezist cât mai mult în aerul tare al amintirilor sau al realității din câmpul vizual.”
_____________
*fragment din textul lui Marin Mălaicu-Hondrari, publicat de Dilema Veche, nr. 768/8-14 noiembrie 2018.

Starea de mlaștină

Frământarea necontenită este, de mult timp, starea ce mi s-a înșurubat în obicei. A doua parte a anului se încheie și ea, iar eu încă mai întâmpin zile de agitație nebună, de sterilitate ridată, de dor uscat, deșertic. Ori poate că privesc eu prea departe...

Mi-e cu neputință să stau să găsesc răspunsuri sau tălmăciri pentru cele ce se învârtejesc în mine. Motive, pentru că nu mai încetează, nu se mai încheie, dimpotrivă - sentimentul mi se amplifică, se cristalizează, durează, se purifică de orice reziduu, de ranchiună, de invidie, de prejudecăți, în ciuda oricăror argumente înțelepte. În ciuda sfaturilor, a bunului simț comun. E tot mai curat (ce simt) & mai dificil de frazat. 

E ca o credință nestrămutată, pentru că - absurdă, dar deloc fanatică, nu oarbă, nu obsesivă. O credință purtată în contra semnelor, fără icoane cărora să mă-nchin, una ce își regăsește, lent, dimensiunea ei pașnică și resemnarea că, de dincolo, nu va primi nici un ecou, minuni nu se petrec, nici arătări, revelații, nici lămuritoare ruguri aprinse. Un dor aproape pur.

Pân-acolo, în carnea mea se adună o sumă mare de mici nefericiri.

O mică greață, o mică lehamite, o mică paranoia, mici gelozii, bucurii teatrale, îndoieli paralizante sau izbucniri de sinceritate dușmănoasă (dar nu grave). Odată ce am descoperit adevărul, nu mai sunt același. Mașinăria vieții s-a pus în mișcare. E o chestiune de timp.

Adevărul iluminează ce era înainte obscur, echivoc și părea un dat în viața mea. Adevărul ce ni s-a dezvăluit ne individualizează răspunderea, ne distinge de alții (pentru o vreme), ne medaliază cu un specific, mă personalizează, îmi conferă autoritate (fie că o exercit sau nu) asupra propriei vieți. Schimbă respectivul dat într-o alegere conștientă, personală.

Nu cred să existe adevăr revelat care să rămână fără urme & urmări în conștiință. Simpla resemnare, nemișcarea, nu oprește procesele minții. Nici ale sufletului (dacă cele două-s separate).

Stare de bine

Cu toate că situațiunea e departe de a fi roză, vreau să profit de acest moment de după servirea cafelei pentru a lăsa aici un semn că simt o plăcută & nefamiliară stare de bine, o oarecare senzație de împlinire și împăcare cu sine. Nu va dura, dar atâta câtă este vreau să o statornicesc pe hârtia de scris (ce îndură, oricum, atâtea alte amăgiri). Poate fi văzută și ca o stare de rugăciune din care cuvântul s-a retras, un gest superstițios, un șir de gânduri magice rău mascate.

Foarte probabil ca nici scrisul meu să n-aibă alt rost decât pe acela de a-și îndeplini rolul magic de a se opune trecerii ori măcar de fixare a trecerii în niște cuvinte ce n-au cum s-o cuprindă, darmite s-o oprească.

îmi golesc mintea

O pereche de picioare desculțe (dansând?) m-au născut pe mine, a fost primul lucru pe care l-am ochit deîndată ce lumea toată nu s-a mai limitat doar la... eu, deîndată ce m-am desprins de sânul de care mi-e dor și, poate, astfel, m-am recunoscut & m-am distins într-o primă oglindă: am zărit o pereche de picioare goale și am decis să mă țin după ele, urmărindu-le de colo-colo.

Ridicându-se pe vârfuri, pulpele i se contractau, ovale, două mingi de rugby, tari, compactate aproape brutal pe sub pielea întinsă, ca un cârcel, un nod în gât, o clipă oprită, teama că ceva se va rupe-n mine în momentul în care s-ar sparge mingea de sub piele.

Întinderi mari, în lăuntrul meu. Geografic, văzut din afară, eu rămân totuși o țară mică. Ce pot constata e că inhibițiile, cu vârsta, mi se înconjoară de granițe tot mai bine apărate. Iar dorul nu pălește nici măcar cu o nuanță.

„Serile de duminică mă întristau dintotdeauna, mementouri ale morții, treburilor neterminate, vinovăției și pierderii.” (A. de Botton - Eseuri de îndrăgostit)

Lovituri tăcute

așteptarea ce nu umple timpul

Soarele ăsta căpos, arogant și gol, fără conștiință, ca o femeie îmbătată de puterea frumuseții ce (se) trece, absența cu desăvârșire a norilor, a atmosferei tulburi îmi readuc în minte amănunte vitrege ce mă răscolesc, mă desțelenesc și nu sădesc nimic în loc.

Nu-s în stare să exprim integral dezacordul pe care îl simt față de vremea asta interminabilă! De aici, nevoia compusivă să mă reîntorc la sentiment, să mai fac o încercare de a-l formula. Sperând că scap de el.

Prelungirea nefirească a toamnei. N-o mai îndur! 

M-aș putea ocupa de (și concentra pe) mine însumi mult mai eficace dacă ar ploua, de-ar fi ceață sau chiar dacă ar ninge mizerabil. Timpul frumos (frumos degeaba!) îmi distrage atenția de la lucrurile cu adevărat importante - a purta de grijă îndeosebi sufletului meu, nu decorului, nu altora. Mă încurcă și mă-ncetinește (dar nu mă va opri).

Iarna va sosi, dar la timpul ei. Din păcate, pe atunci eu mă voi fi obișnuit cu toamna lungă. Voi fi surprins nepregătit. Ceea ce-mi va resuscita vechea relație proastă cu urâțenia sezonului rece.

„Tot restul zăcea cufundat în profunzimi de neatins, într-o masă pietrificată de discuții niciodată avute, de scuze ce trebuiau cerute și primite și de amintiri ce trebuiau corectate, care vor rămâne la fel.” (Paolo Giordano)

Antonio Muñoz Molina - La noche de los tiempos

Nemira

La Molina, mă atrage și mă-ndrăgostește (cu fiecare carte) răbdarea de pustnic cu care se apropie de lucruri. Le tatonează, le pipăie cu buricele degetelor, le amușină de la distanță mai întâi, cu suspiciunea celui care a suferit arsuri nevindecate pe întreaga întindere a sufletului. De aia are nevoie și de atâtea pagini pentru a se desfășura – 800 i-au fost necesare pentru a scrie În noaptea timpului (și aș putea bănui ce tortură a fost pentru autor să se desprindă de romanul ăsta, la final)!

Molina se rotește lent în jurul unui fapt sau dă târcoale unui sentiment pe pagini întregi. Cam ca Proust, dar cu mijloace mai de astăzi. Chiar vorbeam cu un prieten (regăsit) că, de fapt, noi în felul ăsta simțim (noi sau oamenii ca noi). În felul ăsta ni se derulează viața, prezentul. Nu trăim-simțim liniar, nici în hălci temporale bine delimitate și nicidecum conform regulii expozițiunii + intrigii + deznodământului. Ci mult deodată, năvalnic sau - din contră - sărăcăcios, repetitiv, inegal, călătorind într-o planare spiralată sau zigzagată înapoi către sursa suferinței (ori a iubirii), iluzionându-ne că - astfel - o rupem cu trecutul (n-o poți „rupe” fără a-ți asuma că rupi ceva, definitiv, și din tine), îndepărtându-ne și iar revenind - tocmai când ne convinseserăm că am depășit-o.

Molina îmi fu, așadar, un bun antrenor de zbor în picaj în cele dintâi săptămâni ale anxietăților mele curente. Foarte posibil ca înseși primele pagini ale Nopții timpului să-mi fi provocat Luminarea, cursa nebună a gândurilor. Oricât de contradictoriu ar suna: cursă, noapte, luminare. Să fi fost totul realmente necesar? Ce doream mai departe? If ever. Dacă mai doresc ceva... Deloc ușor, cu romanul spaniolului (mă interesa mai mult derularea iubirii imposibile decât cadrul istoric, peste care simțeam nevoia uneori să trec). Dar a fost cu folos stăruința. În noaptea timpului - una dintre acele proze care se sprijină destul de mult și pe felul cum se sfârșesc. Asta neînsemnând că n-am putea intui natura sfârșitului din tonul general al cărții.

Protagonistul Ignacio Abel își poartă cu tenacitate crucea prin întunericul disperării, nu atât în speranța unei mântuiri cât până la a se încredința pe deplin că a ajuns într-adevăr la capăt. La capătul Golgotei personale!

Nepăsarea - bad acting

O nepăsare indusă, aici adăugăm de pe bandă niște hohote stomacale de râs - o sper cât mai îndelungată, bineînțeles că nu cu orice preț, cât mai îndelung netulburată în irealitatea ei. Nu mă îngrijorează nepăsarea, cât timp simțurile îmi spun că nu e vorba despre defetism sau de familiara depresie în faza sa veselă. Cine-ar putea stabili, însă, asta fără tăgadă? Măsurătorile? Degetul pus pe rană?

Renunțarea este un alt nume dat repausului. E contemplare. Privire în cerc. Dansul din priviri cu lumea (o să mai scriu mult despre privit pe blogul ăsta!?). E respirație adâncă, luare la cunoștință, dragostea cu sine. Iubirea de aproapele ca ecou al iubirii de sine. Iubirea de aproapele fără iubirea de sine - o fațetă a urii. Sau, dacă preferi, o mască a urii.

Să ne ferim, deci, de cei care nu reușesc să se întovărășească cu sine? N-am răspunsul. Nu-s un bun judecător, din contră.

Reluând: falsa resemnare (indusă), o tihnă sufletească făcută din plastic și părerea de fericire.

***

Niciodată verile nu vor mai putea fi ca la D. și ca la I. - locurile unde am copilărit și am învățat să iubesc. Lungi, senzuale, iresponsabile. Un timp păstos, nedeslușit - l-aș picta sau l-aș pune pe muzică, dar să nu-mi ceri să-l prind în niște cuvinte! Amintirea târzie înfrumusețează un strop acea epocă, dar nu-i alterează substanța.

Veri cu gânduri & fapte neîngăduite. Începuturi de iubiri, tânjiri secrete, dedublări contorsioniste.

Nu răspundeam pentru faptele mele. Vinovăția sporea senzualitatea. Pedeapsa nici că mă atingea. Eram prezent în mai multe locuri deodată.

Grijile îmi erau false ca niște bocete plătite. Lipsurile - curajoase salturi în gol. Nu-mi era lene să greșesc!

Pași & (your) pussy

Pășesc liniștit, după ce refuz liniștit - mulțumindu-i eu lui (nu știu pentru ce) - un cerșetor care, culmea!, mă oprește din drum, mă strigă de departe domnu', și din apropiere îmi cere nici mai mult nici mai puțin decât să-mi dați și mie 10 lei! Nu am, i-am dat la spălătorie, îi păstrez pentru bere, i-am dat bacșiș omului care mi-a lustruit cu coatele mașina...

O talpă înaintea celeilalte, pași fără grabă, răcoare sub soarele ce abia că se mai înalță ca s-atingă cu vârful degetelor miezul zilei. E soarele acela ce face lucrurile să pară furouri de sticlă murdară, trece prin ele fără rușine, dezvăluie goliciunea de dincolo de ele, le despoaie, așa-i că am mai scris despre asta?

Același drum ca și ieri, bătut de atâtea alte ori. Casele, oamenii, câinii de după garduri, pașii mei egali, geanta lovindu-mi-se de coapsă, rigidă, ieftină, mare, inutilă.

Aștept cuminte, ca de obicei, băiat de la țară cum sunt, să treacă toate mașinile care circulă în acel moment, abia apoi traversez strada. Nu voi avea niciodată tupeul unuia crescut la oraș. Nu mă voi strecura. Nu voi sfida legile fizicii. Voi sta s-aștept, când mi se spune să stau s-aștept. Nu voi mai insista, când mi se cere să nu mai insist...

Umblu înadins cu pași rari, pentru a readuce în simțiri, de undeva, senzația că aparțin. Ca și cum viteza scăzută a deplasării mele m-ar reîmprieteni cu spațiul și, prin absurd, voi fi mai îngăduitor cu mine însumi.

Craci & poezie

C.S. 2018

Paranoia

Urmărit, ochii necunoscuților (cu care, împreună, constrâns de împrejurări, respir aceeași cantitate limitată de oxigen) - deschiși asupra mea. Sunt „important(ă)”, exist, mă răsfrâng în ochii lor, cu toate că întotdeauna mi-a plăcut să rămân ascuns(ă), de-a ascunselea mi-a devenit o a doua natură, una-s la mine-n cap, alta-n afară, cele două nu se întâlnesc foarte adesea, doar ochii tăi meșteri, lume, mă vor întrezări cândva și-mi vor unifica cele două euri, aici cu acolo, eu cu mine, ochii tăi vor descoperi înaintea mea că eu sunt cu mine neîncetat, ubicuu, prezent în mai multe locuri simultan, neașezat, neliniștit, dezacordat, abia atunci vei afla, și eu - odată cu tine, cine sunt.

Blocat & interzis. Sunt obiectul detectorilor, al senzorilor, eroul camerelor de supraveghere.

Permutări

Să fiu altundeva. Un altundeva ce de pe-acum respiră înfiorat așteptata mea sosire. Iau stiloul în mână și aștern netulburat cuvinte. Soarele răsare, alunecă pe cer și apune. Nimic deosebit. Mi se face foame, mănânc, închid ochii, ascult (fără a avea nevoie să le văd) păsările. Sunt conștient că există un afară.

Scriu până mă scriu. Până când simt că, realmente, am ajuns la mine și-am să încep, în sfârșit, să scriu din mine. Ăsta ar trebui să-mi fie scopul. Unicul, al mâzgăliturii ăsteia. Să mă pătez cu cerneală, s-o absorb prin piele până voi musti de cerneală. Să „erodez” literele inscripționate pe tastatură cu nervozitatea umedă & iscoditoare a degetelor mele.

Spațiul îngust al neliniștii, unde-și face culcuș străin bucuria. Bucuria doarme iepurește la sânul neliniștii mele.

Regăsire

M.V. Llosa (am rătăcit sursa fragmentului - un interviu sau Caietele lui Don Rigoberto) 

„Am reușit întotdeauna să-mi mențin față de ce făceam de luni până vineri, de la opt la șase seara, o ironie suficientă pentru a disprețui această activitate și a mă disprețui că o făceam, astfel încât orele rămase să mă poată despăgubi și mântui, să mă echilibreze și să mă umanizeze (ceea ce, în cazul meu, înseamnă întotdeauna să mă separ de cireadă sau de turmă).”