Imago patern

Relația fiicei cu tatăl este una preponderent emoțională. Atunci când nu e de-a dreptul inexistentă (indiferentă). Tranșant. Limpede, în aparență. O relație ce nu are nevoie de multe cuvinte. Se derulează, pur și simplu. Curge de la sine. Cu fericiri sau cu supărări. 

Femeile, în general, nu sunt prizonierele cuvintelor ca noi. Nu trebuie să treacă viața prin ciurul limbajului, ca s-o trăiască în toată intensitatea sa. Deși se spune despre femei că vorbesc - prea - mult, cuvintele nu li se pun, ca nouă, de-a curmezișul simțurilor.

Pentru că bărbații, în schimb, tind să înece (să rezolve?) legătura lor cu tata într-un noian de analize, conceptualizări și explicații - introspecții. De ce-urile apasă (și, mult timp, primează) asupra iubirii. Argumentații oarbe, rumegate ca pentru sine. Setea de-o vorbă bună. Și paharul de vorbe stând mereu gol între cei doi.

Ca urmare, iat-o arătându-se - neșansa ca istoria relației tată-fiu să se rezume la țipete, la ieșiri și tăceri isterice, înțepături, rivalitate sterilă, dialog al surzilor. Înainte de a fi iubit cum se cuvine, tatăl fiului va fi temut (închipuit, fantasmat, idealizat = imago) și apoi gândit, elaborat. Și timp nu-i nicicând îndeajuns pentru iubire; viața fuge.

Totuși: iubirea pentru tată mocnește, supraviețuiește, nu se stinge, în ciuda expunerilor vitrege, dar este împinsă treptat undeva într-un ungher al simțirii. Din familie, dar și socialmente, bărbatul-fiu este condiționat (invitat), nu-i așa?, să se abțină de la efuziuni. "Doar nu ești o fetiță! Numai fetele..."

Și, din nou o spun, persistând cei doi în credința/neputința asta idioată, se irosește o viață de neîntâmplări, de lucruri neîmpărtășite, de râsete nerâse, de lacrimi neplânse, de tăceri și evitări, viciate de atât de multe convingeri greșite! Se toarnă fundația solidă a regretelor insolubile de mai târziu. De prea târziu.