Ieşind vindecat din găleata roşie de plastic ascunsă ca o cenuşăreasă după uşă mă debarasez scârbit de albinele care-mi cutreieră în picioarele goale pielea în sus şi-n jos, îmi iau mănuşile şi zâmbesc. Din cârlionţii ei interminabili confecţionez o umbrelă să mă apere de soare şi de vacile care vin alene de la câmp. E dimineaţă. O privire complice şi un pas spre mine trădează curând un oarecare interes: stau neclintit în penumbră ca să-mi pun faţa într-o (lipsă de) lumină avantajoasă şi ca s-o poată ea scuipa, la rigoare, dacă pofteşte, cu o scrisoare scrisă în batjocură, dintr-o dată iat-o și grafomană, se exprimă prin scris, scrisul nu-i ajunge nici la gleznă, oricât s-ar întinde, căci vorbele rostite nu-i mai sunt îndestulătoare, poate că asumându-şi aerul ăsta de suverană a epistolelor se simte mai bine în rolul ei de păpuşar-şef care manevrează cu îndemânare, din șolduri, un coate-goale şi un intelectual cu pretenţii, amândoi robi ai deşartei patimi de-a călca prin străchini înaintea căreia inteligenţa n-are nici o putere, au putere numai hormonii ce sar numaidecât să i se supună şi mădularul mereu gata, mereu la pândă, de strajă nației.
Nu pot deschide ochii, zac pe jos în camera voastră, iar prietena ta se freacă într-un mod dubios, lipsit de mister, de mine - eu nu pot deschide ochii. Şi totuşi: peste gard o văd ca prin pâclă pe vecina de peste drum, îşi spăla mama senilă pe cap cu o licoare roşie, chinuri fericite!, îi laudă părul de-un gri absent, zicându-i mieros că străluceşte, cu tonul menit, de obicei, să convingă copiii să mănânce tot din farfurie.
În absența faptelor şi întâmplărilor adevărate, scriu despre orice broască verde ieșită în cale, o sărut pe buze şi ea se transformă pe dată într-o splendidă prinţesă îmbrăcată cu totul şi cu totul în aur, prințesa cară solemn găleata la ghena din curtea palatului, alungând cu larghețe-n gesturi câinii ce intră și ies în neştire în și din tomberon, consumând resturile menajere, zeflemisind câinește nerozia oamenilor că aruncă asemenea bunătăţi. Mă cufund în liniştea rece a toaletei şi mă uit cum te caci molcom, cumpătat, cu aerul înţelept al unuia care se ocupă cu alte treburi decât prostimea, drămuiesc ziua ca un poticarăş prafurile sale magice, economisind timpul şi folosindu-l în chip util omenirii.
Mă uit în globul magic de cristal şi văd fete necoapte încredinţându-mi banalităţi zdrobitoare până la căderea cu-o bufnitură a întunericului, până la sosirea tuturor ţânţarilor din împrejurimi ca să le asculte în timp ce pompează sânge din noi cu o poftă contagioasă. Lăundându-i eu vocabularul „ales”, fata începu să vorbească şi mai preţios, se rupse de dânsa, devenind alta, de nerecunoscut, nu ştiusem, ce-i drept, câte stele sunt pe cer şi câte secunde sunt într-o oră, dar totul se află până la urmă, vai: ce de stele! ce de secunde!
Mi-a povestit cum a mers cu el în porumbi, era toamnă, în preajma culesului, am culcat câţiva coceni la pământ şi am făcut dragoste acolo, în locul acela foșnind de şoapte ciudate, furnici adormite; un şoarece era cât pe ce să-i intre lui în cur, rozătorul naibii s-a străduit, s-a înghesuit cât i-a stat în putinţă şi el n-a făcut nimic, prea plăcut era pentru a se întrerupe, ca învățătură de minte - în cealaltă noapte a chemat-o iarăşi: vino cu mine la locul nostru ăl ştiut, în porumbi, să ne jucăm ca ieri, nemaipomenit de bine a fost, singuri, despuiaţi, nu ştiam că ciosul ne priveşte şi se caută prin buzunare, pentru a simţi şi el ceva, oareşice, nu-şi mai exercita meseria lui de paznic, un film în timp real fără plată, doar nu era prost să ne sperie, în iureşul dragostei noastre ridicasem în aer o volbură de frunze uscate, de dorinţă, puf de păpădie, tăciuni şi praf şi fata cresta scoarţa cocenilor uscați cu unghiile, agăţându-se de ei, nu cumva să-şi ia zborul, iar eu mă ţineam de ea, n-o să pleci niciunde fără mine, cine te-a prefăcut din broască verde, râioasă în preafrumoasă prinţesă, cu sânge vechi, de viţă aleasă, ca macul şi lintea din cenuşă, cine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu