Mi-am făcut (iarăși) abonament, pe trei luni, la Dilema veche. Scoseseră în martie, unul după altul, niște numere ce mi-au trezit atât nostalgia „vremurilor bune” ale anilor nouăzeci/primii ani două mii, dar mi-au reanimat și interesul pentru revistă așa cum este ea în prezent. Altădată, amplele recenzări ale Dilemei pe masa pustie erau la ordinea zilei. Semne al unei lecturi prea atente, mai atente decât ar fi pretins profilul „relaxat” al revistei (totuși, nu vorbim aici despre Idei în dialog).
Mai târziu, așteptările, surpriza plăcută de la început s-au mai temperat (oare la ce minuni mă așteptasem?), dar nostalgia, compensatoriu (acea categorie pe care o știm ar fi scris: la modul compensatoriu), a sporit. Dorul de alș, de asemenea...
Simona Sora nu mai e, dar a rămas Adina Popescu să bată câmpii disprețuitor, la grămadă, despre bicicliștii români. E drept, ajungi să treci drept nonconformist dacă scrii contra unui curent (fost nonconformist) în susul căruia pedalează mai toată lumea. Înțeleg că e stupid să pedalezi „cu înverșunare” pe niște străzi (pline cu mașini folosite drept umbrele, vorba lui C. Ștefănescu) aglomerate, care suferă de lipsa marcajelor pentru biciclete, aici cădem de acord. La fel de stupid e să pedalezi numai în virtutea unei mode (pentru că toată lumea o face).
Adina Popescu scrie ca unul dintre forțoșii ascunși în spatele volanului, cu degetul mijlociu mereu erect, sau ca una căreia îi place să mănânce mult, iar prietenii o sâcâie în continuu să iasă la o mișcare. Adina Popescu scrie cu înverșunarea pe care le-o impută altora, „minorității”, cum etichetează domnia sa. Pe o temă care nu e, totuși, legată de vreun flagel, o ciumă, o pandemie. Modă sau nu, snobism sau nu, a pedala prin oraș nu poate fi un act mai agresiv decât a parca pe trecerea de pietoni, pe trotuar, sau pe pistă, a conduce cu 100/h și a accelera în gol motocicleta prin zonele centrale, ca să se scurgă fetele, a șterge cu oglinda retrovizoare fundul pietonilor ce traversează regulamentar. Rutierii noștri ar fi mai ușor de igorat de-ar avea parte, ca-n lumea civilizată (pe unde AP umblă cam fără să-nvețe nimic, în afară de a strâmba din nas la o încercare firească de aliniere), de cărările lor marcate.
Un „mic” exemplu: primăria Parisului avea în plan 700 km de piste de dat în folosință până în 2010! În 2009 existau deja 440 km! Și asta într-un oraș care, de asemenea, nu a fost inițial construit ca să includă și ciclismul (apropo de halucinantele afirmații ale AP: „Îi urăsc pe edili pentru că n-au proiectat, în urmă cu o sută de ani, un oraş pentru ei, bicicliştii.”). Exagerări de pamflet... Mă îndoiesc că bugetul de călătorii al jurnalistei nu a prevăzut vreodată și un drum (mai multe) la Paris. Alt oraș ai cărui fondatori moderni nu au prevăzut apariția bicicletei ar fi Viena: 1200 km de piste, incluzând si suburbiile, 110 stații de închiriat. Așadar?
Adina Popescu scrie ca unul dintre forțoșii ascunși în spatele volanului, cu degetul mijlociu mereu erect, sau ca una căreia îi place să mănânce mult, iar prietenii o sâcâie în continuu să iasă la o mișcare. Adina Popescu scrie cu înverșunarea pe care le-o impută altora, „minorității”, cum etichetează domnia sa. Pe o temă care nu e, totuși, legată de vreun flagel, o ciumă, o pandemie. Modă sau nu, snobism sau nu, a pedala prin oraș nu poate fi un act mai agresiv decât a parca pe trecerea de pietoni, pe trotuar, sau pe pistă, a conduce cu 100/h și a accelera în gol motocicleta prin zonele centrale, ca să se scurgă fetele, a șterge cu oglinda retrovizoare fundul pietonilor ce traversează regulamentar. Rutierii noștri ar fi mai ușor de igorat de-ar avea parte, ca-n lumea civilizată (pe unde AP umblă cam fără să-nvețe nimic, în afară de a strâmba din nas la o încercare firească de aliniere), de cărările lor marcate.
Un „mic” exemplu: primăria Parisului avea în plan 700 km de piste de dat în folosință până în 2010! În 2009 existau deja 440 km! Și asta într-un oraș care, de asemenea, nu a fost inițial construit ca să includă și ciclismul (apropo de halucinantele afirmații ale AP: „Îi urăsc pe edili pentru că n-au proiectat, în urmă cu o sută de ani, un oraş pentru ei, bicicliştii.”). Exagerări de pamflet... Mă îndoiesc că bugetul de călătorii al jurnalistei nu a prevăzut vreodată și un drum (mai multe) la Paris. Alt oraș ai cărui fondatori moderni nu au prevăzut apariția bicicletei ar fi Viena: 1200 km de piste, incluzând si suburbiile, 110 stații de închiriat. Așadar?
Dar în articolul citat se ilustrează cu un exemplu vădit neobiectiv, pe care nu știu cât a căutat AP ca să-l găsească, în ajutorul „argumentației” dumisale precare: și anume, că în Bruxelles sunt, pasămite, foarte rari bicicliștii. Trebuie să o cred pe cuvânt. N-am fost. Dar nici nu trebuie să mergi mai departe de Budapesta, unde pistele sunt în expansiune, bine trasate, respectate - toată Ungaria e pe cale să devină o pistă de bicicletă, până și-n zonele rurale, sărace, din est. Iar biciliști, din belșug. Adina Popescu a identificat pe hartă, însă, orașul Bruxelles! Dintre toate celelalte. Ca să-i iasă de un articol, presupun, plătit. Asta în timp ce mulți cititori, mai talentați decât unii dintre „rubricarii” Dilemei, sunt expediați fără zvâcnete de conștiință la poșta redacției (vezi excelenta scrisoare din ultimul număr, p. 2). Asta a fost prima enervare semnificativă de la reluarea relației mele cu revista.
A doua: articolul lui Marius Chivu despre blogosfera literară (în care nu mă includ). Și anume faptul că, din nou, MC o dă de suprem exemplu pe luciat. Nu-i deloc econom cu aprecierile: Dintre toate blogurile, cel numit „Terorism de Cititoare“ devenise cel mai popular, parte datorită gustului şi calităţii scrisului bloggeriţei, parte datorită faptului că reuşise să-şi păstreze anonimatul, sursă inepuizabilă de fascinaţie şi curiozitate.
Popular? Incontestabil! „Gustul și calitatea scrisului”? Peste gratuitățile astea aș fi putut trece, acum șapte ani, când blogul ei încă exista, cu condiția să nu mă fi dus vreodată curiozitatea la subsolurile recenziilor, unde limbile admiratorilor se întreceau (îmbrânceau, șerpuiau, salivau) în cursa către țintirea atenției & orgoliului autoarei. Prieteni fiind, presupun, sau cunoscându-se, presupun, Marius Chivu produce, de fapt, un text de promovare a noii ocupații a fostei teroriste (bun pseudonim, trebuie să recunosc: realmente făcea vraiște lecturile). Mai multe nu spun, nu am fost plătit să fac reclamă (nu c-aș avea cui).
Cât a durat acel blog, în varianta veche, n-am fost deloc curios să știu cine-l scrie. Era mai mult un bun prilej pentru studiu de caz - celor interesați să analizeze fenomenul venerării în masă a unui împărat gol în spațiul virtual.
