Adiós

Gabriel García a avut parte de mai multe morți anunțate. Acum aproape 20 de ani mă alarmează un prieten nu prea anxios cu verificarea surselor sale - prima știre falsă despre moartea scriitorului. Apoi, nu după mult timp, s-a anunțat că ar avea o afecțiune limfatică. Dar nu ar fi fost cancer, ci pneumonie.

Privind retrospectiv, am putea specula că Márquez „s-a hotărât să moară” după publicarea, în 2004, a Povestei târfelor mele triste, preaminunata sa scriere. Acest titlu 100% márquezian... Dacă e să dăm crezare diagnosticului de demență senilă, vehiculat în 2012 de fratele său, GGM a murit puțin câte puțin uitând.

Știut fiind că Gabriel a fost un suferind de imaginație, nu-mi pot interzice întrebarea, fără a-mi dori cu adevărat să aflu răspunsul: oare a avea imaginație poate în vreun fel ține loc de memorie, când senilitatea se instalează, sau or fi funcții „învecinate” și-s afectate amândouă? Sper că acolo în lumea lui interioară, amputată, solitară, din ultimul deceniu, Gabriel García a putut cunoaște și câteva clipe de fericire, chiar dacă n-or fi fost întodeauna legate de ceva palpabil, terestru.

În loc de rugăciune, să ne amăgim că unui mare creator de lumi noi, cum ne este GGM, i-o fi fost acordat privilegiul să se refugieze și să rătăcească încă o dată prin propriile născociri înainte de a pleca. Gabriel García Márquez, anonim pierdut într-o mulțime ce soarbe vrăjită cuvintele patriarhului. Gabriel García Márquez, contemplând cu un surâs liniștit satul său arhetipal - intact. Sau voind să guste și el ceaiul cu gust de fereastră.