Speichern

Cortegiului de trăiri, solemne sau frivole, care însoțește lectura nuvelei Daisy Miller i se alătură, în final, și frustrarea că Daisy piere „neconsumată” (îmi cer scuze pentru spoiler celor care încă n-au citit nuvela; ar fi trebuit s-o fi făcut deja). Fascinația pe care o provoca - un soi de parfum personal cu potențial halucinogen, fără miros, ce lua mințile celor slabi de înger - nu apucă să se concretizeze nici măcar într-un sărut (cel puțin, autorul n-are cunoștință de asta), farmecul ei gratuit cade pradă țânțarilor aciuați în tainițele Colosseum-ului roman. Singurii „pretendenți” care par a se fi înfruptat fără ocolișuri din neconvenționala Daisy.

„Uneori am impresia că ieșim din cele scrise ca șarpele din pielea sa”. (Max Frisch - Stiller)

Jurnal de(spre) lecturi. Cărțile își mută literele în caiet, eu îmi închin imaginația cărților.

Yannick Haenel - Jan Karski. Armata sovietică, adică, pardon: glorioasa armată sovietică eliberatoare (și violatoare) nu intervine în sprijinul insurecției poloneze antihitleriste din Varșovia - august 1944. Așteaptă în mod mârșav dincolo de malurile Vistulei și intră, într-un tîrziu, flămândă a prăda, în ceea ce fusese capitala Poloniei - o întindere de ruine mărețe, două sute de mii de morți!

Scene urbane. Pe jos, până la supermarket, liniștit, privitor, privit, singur pe marginea șoselei pe care foșneau cu zgomot de cauciucuri umede mașinile.

La adevăr, birjar! Spre adevăr prin intuiție, prin șoc, prin joc. La adevăr, dar nu cedând ispitei fără căpătâi și fără coadă a logicii, a „gândirii”. Către adevăr, fără virgule, fără stil, fără grija sintaxei. Delirul, ca reacție la apropierea de adevăr. Spre adevăr, prin febrilitate. Către adevăr, mergând cu spatele, rostogolindu-ne, uitând măcar temporar trufașul mers biped.

Dumnezeu, arătându-se abia atunci când chipul după care-l cauți ți se șterge din minte.

Ascultă liniștea

Lisa Erkfahl - It s oh so quiet



Mie-mi place vocea asta răsfățată, mă face să mă gîndesc la stele de zahăr, fulgi sau florile care cad din copaci.

Săptămîna asta (7)

M-am delectat cu o carte uriașă, toată lumea știe cît ador eu cărămizile, cărțile imposibil de cărat în poșetă, autorii care se desfășoară în sute de pagini. E vorba despre Îngăduința Nordului, de Philip Hensher, din cauza căreia am lăsat deoparte cam orice altceva. E interesant cum (mai) poate fi un roman întins pe zeci de ani, dar și cu finețuri și atingeri de profunzime.

Am ascultat muzică divină, și-am fost la Operă, experiență care merită o însemnare separată.

Am citit despre viața și moartea lui Elizabeth Taylor. Mereu am simțit că e o apariție emoționantă și credeam că e nemuritoare. Pentru că toate revistele acelea în care apărea ca o divă și poveștile despre căsătorii și divorțuri, ochii aceia hipnotici ai ei...toate păreau să nu se termine niciodată. În filme, în postere, în fotografii oamenii nu îmbătrînesc niciodată și nu mor. Rămîn suspendați într-un timp oarecare. Mai sus e una din cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut luna aceasta.

Am revăzut un Abecedar și m-am gîndit la toate orele de caligrafie în care marius sau vasilică scriau mai frumos decît mine și erau exemple pozitive, în timp ce eu...eh, eu. Iar acum toată lumea și-ar dori scrisul meu mărunțel, ordonat, cu litere ca niște furnici perfecte. Ha!

M-am îndrăgostit de această idee genială:

(e o plantă înăuntru)

Timp verde

În tabloul lui Chagall e ceva la fel de neliniștitor ca vremea de-afară. Soare mîngîietor, vînt ca un bici. Oameni despovărați de paltoane, cu expresii respingătoare, crispate, strînse în ele. Muguri galbeni, strănuturi. Magie numai din cuvinte, apoi ipocrizie lunecoasă (e și asta magică, nu?). Cine mai poate zice că (numai) în inconștient un lucru și „opusul” său există fără opoziție exclusivă? Și-n această primăvară e la fel, iar în mintea mea se derulează toate deodată, fără oprire.

---------

poza de aici.

Întoarcerea refulatului (2)

Frământări de-ale mele mai vechi, reînnoite mereu. Trebuie că există o compulsie la repetiție a... seducției. Fetele fără tați în preajmă o (pun în) „practică” adesea - inconștient, firește. Sau cele cu tați de mămăligă. O seducție goală, ce rămâne de regulă neconsumată, (pentru că) neaprofundată, fiind trăită ceva mai intens doar în faza ei incipientă. Repetiția aceluiași început. O însumare de cuceriri facile. Compulsia la seducție ca leziune a conștiinței. Conștiința integră încorporează prezența biparentală, autoritatea exercitată de ambii părinți asupra copilului. Absența unui părinte (manifestată fizic sau prin dezinteres afectiv, abandon sentimental, abdicare) dezbină conștiința. Ce urmează e corvoada sisifică a (re)cuceririi tatălui.

Aș scrie o carte despre nimic, dar mă tem că (m-au întrecut alții) a fost scrisă deja. Aș scrie o carte despre mine. Asta sigur nu s-a mai întâmplat.

W.N.P. Barbellion (Jurnalul unui om dezamăgit): „Dar pentru o minte deschisă ar trebui să fie la fel de imposibil să facă glume despre sex ca despre minte sau digestie, sau psihologie.”

Pentru spiritele libere, glumele sexuale sau sexiste, erotice, porcoase, nu au nici o relevanță. Primind sexul ca pe un act firesc, cum e gândirea sau alimentația, acesta își pierde conotativitatea. Glumele care-l au ca subiect nu mai servesc de debușeu.

***

„Iuda suferă - pentru că e Iuda”. Pentru prefața lui infectă la pseudo-jurnalul După două mii de ani al lui M. Sebastian, l-aș fi dezhumat mintenaș pe Nae Ionescu și l-aș fi înșirat, os cu os, în soarele patriei. Ce altceva aș putea să-i fac? Să-i cumpăr toate cărțile (că „mult” a mai scris!) și să le ard în piața publică? Să le plătesc și să le rup demonstrativ? Nu mă satisface. Mai bine îl usuc la soare, să nu-l mai înghită în veci țărâna. „În veac”, cum spunea din rărunchi bunicul dinspre mamă, cu un ton ce nu anunța nimic bun.

***

Atâta spirit critic în mine câtă teamă de ridicol. Astea două merg în pereche.

Prudențele excesive, lașitățile pe care ți le vâră pe gât acceptarea unui loc de muncă. Îmbătrânirea sosită odată cu ele. Nu poți scrie despre cutare lucru sau pe cutare temă fără să te temi, fățarnic, că implici firma; nu-ți dai numele adevărat fără a avea mai întâi, de probă, o mică și vinovată ezitare. Te ferești să fii autentic sau radical, dacă asta simți sau dacă ăsta ți-a fost mereu soiul. Îți canalizezi toată energia spre păstrarea meschinului tău privilegiu - locul de muncă.

Și e rândul filosofului și criticului social maghiar Béla Hamvas (L.I./Vara 2009) să dea dreptate celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”

„J'avais au coeur mille désirs modestes et irréalisables qui me doraient l'existence de toutes les attentes imaginaires. Aujourd'hui, je ne sais pas vraiment quelle fantaisie me pourrait faire lever du fauteuil où je somnole.” (Guy de Maupassant - Mouche)

Sex polar, plex solar

Căzu luna de pe cer, cu ușurința unei stele; cu o prea mare ușurință. Dispăru de pe cer și credeam că o să-mi cadă drept în creștet. Am avut dintotdeauna spaima asta, mai cu seamă la răsărit, că luna va sfârși o dată și-o dată prin a se desprinde de pe cer, covârșită sub burta aia a ei palidă, brăzdată de craterele acneei din tinerețe, și-o să ne cadă pe pământ. O frică străină de mine, moștenită, aciuată aici, înăuntrul meu, de prin preistorie (a se studia legăturile tainice dintre preistoria omului și isterie; de pildă, eu - freudian amator - cred că însăși absența unei legături, ruptura totală, între preistorie și actualitate e moașa isteriei noastre de toate zilele; cineva îmi va atrage atenția că-n prezent nu mai există isterie, ci numai depresie).

***

Se trezi și se spălă ca înainte de-a face dragoste: precaut, cu tandrețe. Se cerea sărbătorită printr-un ritual coresponzător această înșelătoare încălzire a vremii:

Ce-mi doresc numaidecât, își murmură, e să mă culc cu zăpada și să-i fac un copil din flori. Știi cum e  atunci când ai da orice numai să vină cât mai repede primăvara - s-ar putea naște copilul din florile altui anotimp? să violentez sexual zăpada și s-o topesc nerăbădător sub mine, până la sol, să facem sex ca și cum aș trage-o în țeapă, nici o implicare emoțională din parte-mi, doar exercitarea corectă a rolului copulator masculin. Masculul care fertilizează, penetrând uneori fără permisiune (iar în lumea oamenilor, fără scop); n-ai cum să-i scapi.

***

Ca o expresie a determinării cu care tot românul abordează mizeria, vecina de peste drum ieși la stradă înarmată până-n dinți cu mătura, având aerul că prin gestul său urmează să dea o lecție zdravănă noroiului, înlăturându-l pentru totdeauna. Gest destul de ieftin, ba chiar gratuit, câtă vreme nu-i imitat și de vecinii din dreapta, și de cei din stânga casei sale, și, dacă cumpănim mai bine, de fapt - de vecinii ei din toată țara.

Un câine maroniu cu picioare scurte se încumeta să arate că e gata să treacă ulița fără teama că s-ar putea uda pe burtă. Tocmai aici, preț de câteva case, drumul e mai așezat, face o curbă în jos și bălțile se simt mai în largul lor ca niciunde. Iată una - întinsă, vizitată frecvent de neamul gâștelor în perioada vacanțelor estivale, chiar în stânga ferestrei mele. Uite încă una, ceva mai la vale, în dreptul podețului nostru.

Filme ca-n viață, viața omului nou, creația izbutită a Capitalului: undeva în America, e 6.30 dimineața, ea tocmai s-a urcat peste el, ca să-l consoleze lubric pentru coșmarul din care el ieșise urlând, scăldat în sudori sleite, se instală cum crezu că-i mai bine, cearșaful - pudic și corect înfășurat în jurul coapselor (mais quand même), și-o potrivi frugal, cu mâna, apucă să se miște de două-trei ori, când el își dădu subit seama că trebuie s-o șteargă la job, sărind precipitat din pat și, vai!, din ea, ca să se îmbrace în grabă.

Melodia zilei

Jimmy Scott - Dream



căci ce-ar fi viața fără vis?

Bücherwurm 1

Lady Chatterley a lui D.H. Lawrence visa noaptea cai, iepe ieșite din minți, simboluri musculoase ale iubirii carnale reprimate. „Clifford știa că în firea ei pulsa o covârșitoare, devoratoare dorință fizică.” Cu o luciditate premonitorie, el o avertizează în legătură cu dorința trupească ce urma să înceapă să lucreze în ea și să-i facă mult rău, amputată cum era de infirmitatea lui. Pe lângă asta, o avertizează asupra primejdiei ca el însuși să-i devină „câine de pază”, punându-i-se de-a curmezișul în calea împlinirii.

Mai târziu, peste luni: Clifford exercitându-și deja tirania, îmbiind-o să-și renege trupul - subtil, fără a o constrânge fățiș. Negare insidioasă. „Așa cum ai ucide o persoană oprindu-i aerul pe care-l respiră.” Soțul nemuritor, oprimând prin mijloace subversive, sugându-și veșnicia din mortalitatea atât de senzuală a soției.

Hermann Fenner Behmer

Prevestirile încep să i se adeverească; în lungile seri de iarnă, disputele lor purtau pe umeri tentativele lui de a-i tăia elanul trupesc, de a o îndopa cu abstracțiunile logice, înalte, ale vechilor greci - paradisul de dreptate pură, de adevăr pur, idei platoniciene pe care el ajunsese să le formuleze atât de pasionat, de precis și de tăios încât mai că-i poți întrezări în mâini, cu ochii „antrenați” pentru fantasmare ai minții tale de cititor înrăit, un bisturiu foarte concret apropiindu-se amenințător de clitorisul lui Constance într-o tentativă disperată de a și-o fideliza prin excizie.

Constance = constanța vulcanului stins.

„De obicei, asta înseamnă iubirea: încercarea febrilă, exaltată a individului de a impune unui alt individ ego-ul său și voința sa.”

Săptămîna asta (5+6)

Mi-am pierdut gustul și mirosul și le-am recăpătat, așa că primăvara m-a impresionat teribil. Simțurile mele sunt bezmetice.

Am citit, pe lîngă altele neinteresante, Posedații lui Gombrowicz. Asta e o carte suspectă, ca un roman gotic scris de un raționalist. Singura posibilitate care nu o face dubioasă pentru G. este că Posedații parodiază romanele populare. De unde rezultă fie că sunt și eu o cititoare-bucătăreasă, de vreme ce nu am lăsat cartea, fie că G. e bun și-atunci cînd parodiază. Nu am citit opinii critice înainte, așa că  nu știu dacă ce vorbesc are vreo bază reală (și, de fapt, singura bază ar trebui să fie cartea).

Am visat refugiul meu favorit, un oraș în care casele sunt colorate și ornate ca niște prăjituri, există tramvaie și troleibuze și nimeni nu se îneacă în fumul negru al autobuzelor. 

M-am gîndit de ce ies oamenii în stradă în România. O fac pentru că susțin o cauză, gata să lupte și să moară pentru ea? Ce amuzant. Eu cred că e încă o formă de a fugi de responsabilitate, dar are ceva obscen în ea, pentru că e afișată. Primul exemplu care îmi vine în minte ține de protestele anti-eutanasierea cîinilor. Dacă, prin absurd, ar fi fost vorba despre o lege referitoare la eutanasierea cerșetorilor, mă îndoiesc că îi păsa cuiva de aspectul umanitar. Dar cînd e vorba de cîini...acțiunea individuală se ascunde în spatele unor lozinci, protestăm cu patos, în timp ce anii trec și orașele devin teritorii de cîini printre care s-au nimerit și niște oameni. În continuare mă surprinde disocierea asta: sunt oameni care măsoară cu un dispreț teribil copiii cerșetori, de exemplu, le mai spun și-o înjurătură, dar tolerează, ba chiar ies la miting pentru cîinii străzii. Mai sesizează cineva absurdul? Lîngă noi crește o nouă generație, sunt mulți, needucați, prost hrăniți, maltratați. În fața lor viitorul e cît un ciob de sticlă. Și totuși ne preocupă dacă mor sau nu cîinii. De ce nu iese nimeni în stradă pentru servicii sociale mai bune? De ce nu iese nimeni în stradă pentru taxe mai mici, pentru mai multe ambulanțe, pentru mai multă siguranță în orașe?

---

poza lui Mucha de aici, unde puteți găsi diferite fotografii din Praga. Fericiți cei ce merg acolo.

Cu fufele la Parov

C.S. TM 2011

Peste 2500 de participanți la concertul dat de Parov Stelar în Timișoara, organizat cu pompă într-un loc impropriu, Centrul de afaceri - futurist pe din afară, dar (ca aproape orice lucru românesc) dotat cu numai șase toalete, „visate”, „visful” thinking, ca fiind îndestulătoare pentru așa buluc de oameni (eu n-aș fi recepționat clădirea, în locul proprietarului). Rezultatul: cozi imense, rușinoase - dacă ne gândim la fala și pretențiile disproporționate ale orașului! Cozi la ușurare: tineri și tinere, de-a valma, în aceleași toalete meschine.

C.S. TM 2011

Mi-era imposibil să cred că Parov band numără în jur de 3000 de fani în Timișoara și-n împrejurimi. Aș vrea cu bucurie să aflu că vestul țării s-a electrocutat peste noapte pe ritmuri de swing, de nu jazz, dar nu-i deloc așa roză situația. Ceea ce s-a și adeverit, din nefericire, la concert. Pe toată durata acestuia, am fost împins și călcat pe picioare de o armată de țoape, gătite ca de nuntă, ca de club (club românesc = tot ca la nuntă!) sau ca de agățat-pentru-sex, și care, mânate de mâncărimi misterioase, în loc să admire performerii de pe scenă, să danseze, să aplaude, să țipe extaziate (sau cum se „procedează” la astfel de evenimente) făceau ture bezmetice prin sală, uitându-se mereu direct „în zare”, cu priviri goale de regine de apartament, frumoase de ți se tăia respirația, dar și inconsistente, și necioplite, și ignorante pe măsura frumuseții lor. Proaste și fine. Stăteau  împlântate cu spatele la scenă, scrutau sala, oamenii, trăgeau cu sete din țigările lor subțiri și lungi, produceau mult fum înecăcios, nervos, mult fum... Fufele neliniștite, cu mintea deja setată pe orgasm, clubomaneliștii înțoliți în haine strâmte, pantofi italienești, inadecvate locului și momentului (de-ți venea să te întrebi când se va face darul mirilor), foarte curioși și ambițioși să bifeze, dispuși să îndure sonorități aspre, pentru care nu-s nici înzestrați, nici educați, căci i-am văzut mai nou până și la festivalurile techno băștinașe - iată 75% dintre „fanii” sud-vestici ai bandei lui Parov.

Și, ceva mai discret de data asta, poporul converse, înfulărații - simpatici, asortați, pastelați, în stilul studenților de la Arte. Snobi, dar suficient de free-spirited pentru a fi adevărații degustători.

C.S. TM 2011

Muzică bună, loc de dans - ioc (eu aș fi savurat mai profund genul ăsta într-un club specializat, cu maximum 200 de oameni în preajmă), o anumită doză de playback stânjenitor, sonorizare mediocră - volum tare & sunet neclar. Marcus Füreder, carismatic în rolul (care l-a și lansat) de DJ, aprinzându-și țigara ca un nefumător, cu gesturi largi, ostentative, bun de spectacol adică. Vocalistă nouă, a câta?, cu alură treizecistă, aspră la fizionomie, dar sexy la trup, bine mișcătoare, cu voce făcută pentru jazz, ce atenua considerabil din impresia de comercial dată de „negativ”. Îi iertăm maestrului Parov „populismul”, ușurătatea unor sunete, tocmai pentru că știe (simte) cum să propage cu succes, regândit și reambalat, swing-ul, așa cum era el în anii de glorie. Are talentul de a face suportabile unor timpane - de-a dreptul medio-crizate de tot soiul de gagaisme găunoase - trilurile limpezi de clarinet, de trompetă mută, de sax.

Cum să nu faci nimic

Se împlinește săptămîna de cînd stau rușinos de multe ore în pat. Acum cîteva luni aș fi visat la orele astea leneșe, întinse, enorme, în care să citesc toate cărțile și să văd toate filmele, să fac un plan de cucerire a lumii sau măcar o rachetă. Dar nu am făcut nimic, doar am dormit, cel puțin, nu-mi amintesc altceva în afară de somn. Nu-i mare diferență între mine și  mîțele sinistre de mai sus. Se mai simte cineva așa?

---

sursa foto

Weather Experience

Peste noapte, vântoasele au înfoiat măselele soarelui cu lipsă de măsură, încât, de dimineață, ăsta, cunoscut în lumea interlopă și sub numele de astrul zilei, Helios - pentru băieți, se apucase să lumineze mai devreme decât de obicei, dar lumina ca bezmeticul, cu pupilele dilatate, nu bag mâna-n exploziile lui fierbinți că n-a luat și un strop de acid pe vârful limbii, în partea a doua mai cu seamă, de pe la 2 minute și 14 secunde (eu ți-am spus să iei lămpașul cu tine, omule, când urci după cucuruz) - tare mi-e că a scris soarele la scrisori amoroase toată noaptea, a lins soarele la timbre cu acid și, din greșeală, se trezi ceva mai la nord decât spune compasul - nord-nord-est. Dar și când o făcu..., surle și trâmbițe, îngânate de orgi bisericești, cortina mi-ți-se despică în două părți egale și laterale, nici un nor, nici un puf, doar tusea și junghiul invidiei. Și dă-i cu sacul cu porumb pe scara podului, nu-i greu să numeri zapii și napii. De cu seară, soarele apuse într-o portocală, maare-maare și rece. Eu zic să-i dai drumul: The Prodigy Weather Experience

Vă place Louis?

Pentru mine, cînd cîntă Louis Armstrong, lumea devine mai simplă. Zîmbesc la versuri, îmi place vocea lui, nonșalanța, improvizația, umorul. Totul e minunat.

à l'oreille droite, j'entends sans cesse des bourdonements

Îmi vâjâie urechile, aud murmure surde - bourdonements, îi determin pe cei cu care discut să redevină, la un moment dat, serioși în exces, să abordeze subiecte capitale, să-și mutileze mintea scormonind după sentințe, eu emit tot timpul sentințe, mă pronunț cu mânie în legătură cu temele care mă ard. Luna e-nconjurată de un cearcăn de gheață. Îmi vâjâie mai ales urechea dreaptă. Probabil că pe aceasta am solicitat-o mai mult când mi-am suflat ultima oară nasul, acum jumătate de oră, în bucătărie. Înainte de a mânca jumări de porc cu salată de varză acră și zacuscă.

La ora unu noaptea, sună S. din Italia. Vocea mea se aude cu ecou. Contactul alienant cu Occidentul, cu occidentalii. Vocile noastre se lovesc de ziduri, nu pătrund în conștiințele lor. Nu suntem nici prea săraci, nici destul de handicapați încât europenii să ne simpatizeze cu toate băierile dezlegate. Ăștia din urmă, handicapații & marginalii, au  mare trecere acolo. Îl înjur puțin, de antrenament, pe cel care sună, înainte de a mă hotărî dacă voi ridica receptorul. E, totuși, târziu. Dar îl și înțeleg. L-o fi lovit dorul de casă... Dorul nu ține seama de ceasuri. 

Sprijinindu-mă de lumina puțină a cearcănului de lună, mă descurc mai bine pe hol, spre telefon, în semiobscuritate. Nu mai e atât de compactă bezna. Ușile strâmbe ale casei pocnesc la fel de violent și când se deschid. N-am cum să nu-i tulbur pe cei gata adormiți. Știindu-ne unul pe altul acasă, dormim mai bine.

Fâșia Groaza

”Nu știu de ce mă leg mereu de nimicuri, e ca și când aș fugi spre culise tocmai când trebuie să-mi rostesc monologul central al piesei.” (I.D. Sîrbu - nu știu cum s-a spart oglinda)

Mă așteptam, copilărește, ca ateii să fie niște oameni împăcați cu sine și cu lumea, odată „rezolvată” (sau expediată) problema divinității. Dar nu, ei militează, cei mai mulți militează, se iau la o harță hilară cu Dumnezeul în care - susțin ei, cu o doză neașteptată, dar grăitoare, de furie (pentru niște inși care se revendică de la Rațiune) - că-s departe de a crede; își râd prea zgmotos de cei religioși: îi etichetează pripit - înapoiați, primitivi, obscurantiști. Nu știu de unde atâta mânie! Ce-i cu starea asta de grevă permanentă, de încordare protestatară, dacă totul le e așa de limpede - Cerul le e pustiu! 

Abrupt o spun, cred că înverșunarea anti-transcedentală a ateilor probează imposibilitatea existenței omului 100% necredincios. Întâlnesc inclusiv la Cesare Pavese (Meseria de a trăi) tipul ăsta de „necredință”. Dumnezeul său e mort sau, mai grav, n-a „trăit” niciodată, dacă e să-i credem spuselor. Însă, după ce afirmă asta, se lansează în diatribe la adresa „agresivității” divine, a nepăsării cu care divinitatea își tratează, pasămite, Creația - omul. Pavese are, așadar, nevoie de un Interlocutor. Până și ateilor le trebuie un Dumnezeu imaginar, care să le dea un sens apostaziei. Altfel, ce plictiseală. Sau ce nebunie!

Fotografia de azi

Cecelia Webber ascunde nudurile în flori. Uuun pic clișeică ideea, dar de ce nu? Poza este de pe site-ul ei, unde se găsesc variații ale temei, inclusiv fluturi și omizi.

Push it

Am plăcerea să recomand acest duios și bine scris „suprarealism” al d-lui R.

când domnului P. i se îngroașă degetul