Săptămîna asta (4)

Am visat un dezastru în care eram prietena sau protejata unei aristocrate, iar în timpul unui jaf sau al unei revolte, grija mea cea mai mare era să adun obiectele valoroase din fața invadatorilor. Furia și suferința erau ferecate de preocuparea de a proteja bijuterii, sticle de parfum, cărți, rochii. O preocupare avidă ca lăcomia, întreruptă brusc de revelația că o parte din acele sticluțe prețioase erau fie deja distruse, fie dispăruseră. 

Am participat la un seminar de psihanaliză, susținut de Irina Adomnicăi. A fost, de fapt, un cadru mai puțin formal, subliniat de energia pozitivă a dumneaei și interesul auditoriului. Am învățat, pe scurt, că analiza personală poate fi o revelație, că psihanaliza trăiește dincolo de clișeele pe care ceilalți clinicieni/ oameni de cultură/ amatori le vehiculează, că e vorba de o experiență complexă și bogată în nuanțe. Și prin referire la visul de mai sus, că interpretarea făcută fără o serioasă incursiune în istoria persoanei, are valoarea unui joc (sau a unei apărări). Mi-a plăcut enorm discreția și ideea dumneaei conform căreia practica psihanalizei se limitează la clinică, am mai avut discuții pe blog despre supra-analizarea vieții cotidiene și vehicularea unor concepte care nu au sens în afara cabinetului. Uneori, am impresia că oamenii uită că scopul este de a face bine (deci o metodă de vindecare) și nu de a vorbi de dragul vorbirii sau al culturii sau al stimei proprii.

Am citit Mitul evreului, între lumea veche și lumea nouă, teza de doctorat a Cristinei Deutsch. Este vorba despre prozatorii evrei din secolul XX, dar nu numai, prezența imaginii etnice în literatură și consecințele integrării în mentalul colectiv a unei astfel de imagini...sau ale extragerii imaginii, exagerării ei și redarea în lume. Mi-a plăcut demonstrarea ideii că între realitate și literatură există o relație complexă, bidirecțională. Deci mai degrabă de covariație decît de cauzalitate :)

În rest, am băut cafea, m-am uitat la zăpada care sclipea în soare pînă mi-au amorțit ochii, am întîlnit două doamne amabile și am pornit vînătoarea după jobul visurilor mele (după ce lupta pentru orașul visurilor am pierdut-o prin neîncercare, ca toate luptele mele).

Statistica trăiește

Avînd simțul auto-ironiei, o să vă scriu cîteva rînduri, oarecum live blogging, că sunt puțin în urma discuției, despre seminariile de statistică desfășurate la FPSE și FEEA, formatori Alin Sava și Laurențiu Maricuțoiu. Partea numerică a personalității mele a fost încîntată de seminarii: Meta-analiza, care e statistica statisticilor, o entitate cenușie pînă acum, cînd am înțeles cum se face, pas cu pas, cu exemple și detalii; Analiza de cale, a cărei explicație se desfășoară acum - grafic și verbal de către Alin Stan, a cărui carte a fost Biblia anilor mei de studiu (pe partea de statistică).

Partea bună cu statistica este că te ajută să vorbești avînd habar despre ce vorbești și avînd probe în favoarea a ceea ce vorbești - de exemplu, dacă spui că studiile despre depresie se contrazic, poți spune cum se explică această contrazicere. Dacă spui că frecvența postărilor pe blog depinde de dispoziția persoanei, poți testa ideea asta. Partea proastă este că e foarte migăloasă și te poți pierde pe drum, din cauza unui semn sau pentru că te-ai uitat pe fereastră la cît de frumos ningea afară. Totuși într-o lume de specialiști empirici, care sunt siguri de una sau de alta din auzite sau trăite, merită timpul petrecut pentru a proba una sau alta. Pînă la urmă, filosofia este tot căutarea unui adevăr (și pînă și pentru a spune că un adevăr este subiectiv trebuie să-l raportăm la altul).

Madame Bovary c'est Julien Sorel

E ora unu noaptea, dansez viclean cu Stendhal, Le Rouge et le Noir, care tocmai a prins din nou viteză, după baletul lent al saloanelor și al scrisorilor bine frazate, ce nu spun mai nimic, dar te fac lesne să leșini. Julien se salvează, în momente de strâmtoare, recitând comod din clasici. Până la un punct, parvine cu ușurință și crește vertiginos în ochii tuturor, bazându-se pe memoria sa impecabilă de latinist autodidact și de cititor de romanțe strict interzise viitorilor prelați. 

Și ceva ce mi-a amintit, a câta oară?, de primele mele luni de blogăreală, contactul dur cu aristocrăcănații de blog, indivizi și individe cu morgă ridicol de serioasă, cu riduri precoce, de nu râdeau dânșii decât la citate din Proust sau, firește, din Mateiu Caragiale, ça me faisait chier: -„Sa physionomie, noble et vide, annonçait des idées convenables et rares: l'idéal de l'homme aimable, l'horreur de l'imprévu et de la plaisanterie, beaucoup de gravité.” 

M-am îmbătat criță cu franceza aleasă în care-i dichisit romanul. Nu se mai fabrică așa ceva  în ziua de azi! Am trecut peste zâmbete interioare condescendente și peste lungimile, afectările și exaltările de neînțeles pentru omul p(r)ost-modern, scăldându-mă ca un prunc în covată în franceza lui Stendhal. Mi-am astupat urechile, apăsând mâinile pe pavilioane, pân-am auzit pe cineva, un glas străin, citindu-mi baritonal povestea absurdă a tânărului Sorel. Primul străin francez. Puțin cam idiot el, un săvănțel idiot, și mai sentimental (mai labil?) decât anti-eroul lui Camus, dar, în linii mari și groase... Julien e primul străin.

„Je vois en toi quelque chose qui offense le vulgaire.”

„C'est à coups de mépris public qu'un mari tue sa femme au XIXe siècle; c'est en lui fermant tous les salons.”

Mathilde e cea care-l seduce pe Julien, și nu invers: într-o seară, iat-o strângându-i cu putere brațul în grădină! Ce cutezanță, ce scandal! „Lui serrer le bras au jardin, un soir, quelle horreur! comme si elle n'avait pas eu cent moyens moins indecents de lui faire connaître qu'elle le distinguait”

Dacă Madame Bovary e Gustave Flaubert, atunci fie-ne permis: și Julien Sorel al lui Stendhal e Mme Bovary. Eroul făcut din cărți, a cărui unică faptă de glorie (și de arme!) e împușcarea fostei amante. Ani de zile visase și se pregătise să devină al doilea Napoleon Bonaparte. Slava lui fu aceea de a se fi văzut condamnat și executat din pricina unui atentat eșuat asupra unei femei măritate. (În) Julien Sorel este (ceva din) Emma Bovary, cu aproape 30 de ani înainte. Am mai scris asta? Așa stând lucrurile, e nevoie să ne întrebăm cine e Gustave Flaubert?! Și cum se numea Stendhal înainte de pseudonim?

Cred că, dincolo de numărătoarea matinală a ridurilor, vârsta psihică mi se poate măsura și în funcție de antipatia sinceră, fără ezitări, pe care Julien mi-a stârnit-o, cu ideile lui revoluționare cu tot, cu napoleonismul lui idolatru. Ipocrizia lui, cu nimic mai tolerabilă decât aceea a aristocrației (pe care o detesta). Acum cincisprezece ani, aș fi umblat și eu în mâini în urma unui Bonaparte. În prezent - între timp, punându-mi la oarece punct și lecturile din istorie, dar, mai ales, îmbătrânind - îl văd pe împăratul gol așa cum e: caporalul-împărat,  instalat pe tronul unui rege martir, un uzurpator de geniu, care a irosit floarea masculină a Franței de dragul unui război-cu-lumea, ambiție personală, pierdut din start. Dar antipatia de care vorbesc e și simptomul unei lecturi atente, implicate, și efectul unei cărți bine scrise.

Săptămîna asta (3)

Era cît pe ce să o sar, cu gîndul că nu s-a întîmplat mai nimic. Dar:

Am citit un roman de Stefan Chwin - Doctor Hanemann, m-am surprins într-un val de emoții puternice față de personajele cărții și situațiile în care se găsesc.  Pe scurt: după al doilea război, unii pleacă, lăsînd în urmă casele, viața lor, alții vin, aducînd propriile preferințe, temeri, dorințe... m-a incomodat ideea că cei din urmă erau în situația de a-și alege casa în care vor locui, casa altcuiva, din care nu se risipiseră urmele altei intimități. De fapt, ce mi s-a părut interesant este felul în care cartea te pune să alegi, sentimental, între două suferințe - una sfîrșită prin moarte, a germanilor plecați din Danzig, cealaltă sfîrșită cu un nou început - polonezii din est repopulînd orașul. Dar nu poți alege ce să te impresioneze. 

De asemenea, mi-am dat seama, iarăși, cît de departe de realitatea cărții, așa cum o percep eu,  sunt descrierile de pe coperta IV. Un text standard, care s-ar potrivi aproape la orice. Textul standard pentru polonezi, text standard pentru al doilea război mondial, text standard pentru clasici, pentru debutanți, pentru romane de dragoste...cu variațiuni. În paranteză, știu că nu e ușor să prinzi esența unei cărți în cîteva rînduri, cu gîndul la un public divers, greu de captivat.  Dar pe mine nu m-ar deranja o copertă IV fără recomandări, nu citesc cărțile în funcție de descrierile de acolo.

Middle-ing the night (insomniac)

Fernando González – Sunset LikeNY

Fernando González - Sunset Like NY@Oaxaca afternoon session´s Café Lounge. Style: Deep-House. Fernando González-sunset like NY@Oaxaca afternoon session´s Café Lounge.

De urmărit cum se deschide mixul și cum umple el casa de la minutul 28 încolo! De fapt, cine n-are răbdare poate alege să asculte doar de la 28 până la final. Nu-i rău deloc nici așa. Iar la 42'39" vă așteaptă un cântecel de leagăn, cu bobârnace electrostatice. Pruncul adormit, născut din șampania maică-sii, agățat de cornul lunii. Învelit în muzică. Muzică fără afectare, fără alte pretenții decât aceea de a te face să călătorești cu mintea.

 

După care, ar merge ceva mai puțin diafan. Ceva mai funky: Dj VinnY - Promo February (14.02.2011)

Pânda la gânduri

Aș plăti, uneori, ca să nu mai fiu gândit de alții. Le simt, le anticipez (probabil că în felul ăsta le și provoc) gândurile despre mine. Mici oaze de uitare sunt oricând binevenite. N-am ce căuta în gândurile cuiva care nu ține la mine. Mă sperie. „- Ești în gândurile mele” e cu totul altă muzică, rostit de iubit(ă). Însă e prea mult, invaziv, „să gândești”, fără permisiunea sa, o persoană care ți-e indiferentă inimii. E indecent, ba e o încălcare a intimității, curată aroganță, să-ți aduci, nitam-nisam, pe cineva legat fedeleș în gânduri...; fără a catadicsi măcar să pui la dospit o iubire pentru omul „gândit”, o pasiune devoratoare, o prietenie durabilă. Le interzic tuturor celor care nu mă iubesc într-unul din modurile schițate deasupra să mă răpească vreodată în mintea lor (ca să-mi dea, vai!, roluri imaginare; să mă măsoare cu ocalele lor înguste; să mă urce sau scoboare de pe podiumuri și eșafoduri). De-aș putea să mă surprind în flagrant în gândurile vreunuia dintr-ăștia - un străin, maniac al manipulării - confiscat acolo fie și pentru niște sutimi de secundă, l-aș soma pe respectivul (cu voce de cap, firește) să le oprească imediat șirul, să înceteze a-mi abuza spațiul intim și trupul virtual ca-n codru. Dar ce-am ajuns?

„Negligence deadens desire”

De ce oare amînăm să facem lucrurile care ne plac, de parcă ne-ar fi teamă sau rușine cu ele. Sau e altceva?

Săptămîna asta (2)

În cronica lucrurilor bune s-au mai întîmplat:

Am citit Psihogeneza bolilor spiritului, C. G. Jung, reflecții din perioada 1907- 1959 despre schizofrenie (Dementia praecox, pe-atunci), cu trimiteri la Freud, Janet etc...citări a căror frecvență se reduce în timp, de altfel. De fapt, orice autor psiholog ajunge, în timp, să facă trimiteri la el însuși. În cartea asta, Jung mi s-a părut un profesionist decent, empatic, delicat, sincer pasionat de munca lui. Cred că, de fapt, toți membrii primei grupări psihanalitice erau așa: onești, prinși în dezvoltarea științei lor, implicați, fără a se aștepta la oroarea necinstită care-a urmat și care-a schimbat puțin ordinea lucrurilor (mă refer la al doilea război mondial). Dar ăsta e doar un gînd, neprobat de date biografice.

Am trăit cîteva zile care semănau cu primăvara: soare, cald, uscat.

Am avut revelația unui parfum al cărui nume nu-l cunosc, dar care m-a împins în altă lume. Ceea ce arată că oricine poate fi Alice oricînd. Dar m-am gîndit că uneori asta căutăm - ceva care să ne ridice, prin simțuri sau nu, altundeva.

Am observat că în orașul meu natal nu sunt cîini (sau poate se ascundeau de mine?). E un lucru incredibil pentru cine trăiește în Iași, un oraș al cîinilor prin care se mai găsesc și oameni. 

Am văzut un episod bun din The Good Wife; e un serial inteligent, fără poante ușoare, imprevizibil și decent. Observ că am avut ceva cu decența aici, în ultima vreme un cuvînt care exprimă neutrul, banalul, moderatul. Pentru mine, decent nu este neutru sau neimpresionant, ci chiar ceva grozav și de apreciat.

M-am uitat cu poftă la rețeta asta: Banane în sos de portocale. Orice are portocale e bun. Ciorbă? Ceai? Rață? Brînză? Orice :)

Am băut niște ceaiuri de la Fares, care arată și costă modest, dar pot multe.

Précis de dancecomposition

Odată cu piesa asta - Mo' Horizons Green Day, o poți rupe definitiv cu țepeneala, gata cu parul din fund, cu scoarța „nobilă”, de om sociabil și bine crescut și cu gulerul scrobit, devreme acasă etc. Cu pretențiile și cu subtilitățile de rigueur. Astă seară nu citim. Jos cu mătreața de pe umeri! Tre' să mai ai atâta flexibilitate în trupul ăla delăsat cât să nu te temi că te apucă sciatica, vălurindu-ți umerii pe ritm, cu tâlc, de la stânga la dreapta. Și-napoi. Dacă n-ai dansat de când ai făcut ochi pe lume, te vei mișca acum, ori țeapăn vei rămâne. Am zis! Nu tot, dar am zis. Ai de ce te agăța, ca să fii condus, dacă n-ai simțul dansului. Întreaga piesă e ritm pur. Alături de astea toate, poate apărea în buricele degetelor, ca efect secundar, nevoia de a-ți cumpăra imediat un double decker. Și nu-mi merge gândul la omnibus, ci la orgă. Nu neg că, la un moment dat, îți vei țuguia buzele într-o deznădăjduită tentativă de a scuipa în flaut. Știi, să scuipi în el cu voce, ca Ludovic Navarre (Le Vicomte).

Strânsoare

Scoase de te miri unde, vara, tot soiul de românce pieptifere îşi strâng în braţe isteric podoaba bustoasă, pe jumătate expusă vederii. Am şi uitat, nenorociții, vremurile în care abia li se vedea țesătura unui, iertare!, ciorap de sub fustă, când femeile lumii civilizate occidentale (deci nu femeile Islamului!) erau ţinute departe de plăcerea erotică liber aleasă (pe aparate).

Ele apar azi pe coperţi lucioase de reviste scumpe, însă cu un conținut de doi lei, programe tv, integrame; micile ecrane abundă. Strânsoarea a cuprins toate piepturile româncelor mai acătării.

Realism și ficțiune

Nu-mi aparține citatul de mai jos. Îl fac cunoscut, gândindu-mă la filmul zis neorealist. Textul a stat oarece timp în draft (aproape 3 ani!), nu credeam că-l voi mai publica. Dar o fac, rezonând ca un clopot bine bătut cu ideile exprimate și omagiind autorul, al cărui nume (sper să  mă ierte), nenotându-l aici dintru început, îmi scapă pentru moment (promit să revin).

Nişte opere realiste sau ideologice nu mai pot decât să ne confirme sau să ne pironească în nişte poziţii prealabile prea ferm stabilite. Se caută prea mult, în opere, apărarea şi ilustrarea, demonstrarea a ceea ce este deja demonstrat, deci a ceea ce nu mai trebuia demonstrat. Orizontul e astupat, este închisoarea ori deşertul, nu mai sunt evenimente neaşteptate, aşadar nici teatru. Aşa încât ajung să emit părerea că realismul, de exemplu, este fals sau ireal şi că numai imaginarul este adevărat.


O operă vie este deci cea care îl suprinde mai întâi pe propriul ei autor, pe care o scapă, care îi pune pe autor şi pe spectatori în derută, oarecum în contradicţie cu ei înşişi. Altminteri, opera creatoare ar fi nefolositoare, căci de ce să transmiteţi un mesaj care a fost deja transmis? O operă de artă este, pentru mine, expresia unei intuiţii originare ce nu datorează aproape nimic celorlalţi: creând o lume, inventând-o, creatorul o descoperă.

Cît timp?

Mă trezesc dimineața, citesc ziarele, de obicei, aflu cine a murit. Mă emoționez în funcție de chinuri sau de cine a fost persoana. Mă gîndesc la viața ei, dacă e vorba de o celebritate, aflu că a suferit în dragoste sau în amorul propriu sau că nu a avut nici un prieten. Sau foarte mulți. Nu contează. Mă gîndesc cum reușesc ceilalți să amîne gîndul că orice se termină. Cît va mai dura? - relația asta, jobul ăsta, viața mea. E un mister cum să nu te întrebi cît va dura această bucurie perfectă ca un diamant sau ca un val de șampanie. Sau poate durează, pentru fiecare, o veșnicie, mă gîndesc, pentru că ni se pare că o merităm, ne aparține și nimic nu ne-o va lua.

Ce mai fac editorii?

Vă spunem noi, după cum urmează:

Polirom își continuă străduita campanie a vânzării câte unui autor „la pachet”, adică toate aparițiile unui autor la pomenita editură adunate într-un pachet „promoțional”, căruia i se aplică o oarecare reducere (n-am stat să socotesc cât, dar, orișicât, slabe șanse să arunc dintr-o dată 110 lei din puținii mei bani pe... oricare i-ar fi numele; de ce i-aș cumpăra cutăruia toată opera, dacă mie îmi place doar un volum din tot ce a scris?!). Săptămâna aceasta: Lessing (plătiți 110, economisiți 59,50 lei) și Saramago. Nobelizații noștri de stânga (nu c-ar avea orientarea lor ideologică vreo relevanță în zeflemeaua de față). Asta e ca strădania unor magazine de încălțăminte de a-ți vinde, când se crapă de primăvară, două perechi de bocanci, una fiind la jumătate de preț! Dar nu vreau două! Ce să fac cu două? Ce să fac cu două flacoane de Fairy cu aromă de merișor? Puțin îmi pasă că e „ofertă”. Poate că luna viitoare, alergic la merișor, vreau să schimb și să iau de cucută.

Nemira se numără printre puținele edituri care reduc considerabil prețurile volumelor scoase pe piață, nu te tulbură cu newsletters înșelătoare. Așa mi-am putut procura Stéphane Audeguy cu 10 lei și Malaparte + G. Messadié cu 50% din costul brut. Dar și Celine cu 10 lei! Nemirenii procedează astfel inclusiv cu noile apariții! Laudă lor, prin urmare. 

Și, unde voiam de fapt să ajung: la iubita noastră casă editorială Humanitas (bună, Gabi!). Ce să vezi, găsesc eu astăzi în căsuța poștală virtuală un flamboaiant newsletter, conceput de cine știe ce copywriter-i plătiți gras, care s-au prefăcut, probabil, cu talent că au înaintat rezultatul lor în urma unui intens și epuizant brain stropșing. Un email intitulat Iubiri fictive (era să scriu Iubiri afective). Cărți care „flirtează cu livrarea gratuită în toată țara”. Și, și, și enorma reducere din partea casei (cât, cât, cât?): 5%! Păi, da. Căci pe Isabel Allende - Suma zilelor, n-o cumperi ca tot omul de rând la 35 de lei, ci la 33,25 - ca un fraier de seamă. Fenomenal! Nu ratați!

Cu dopu-n nas

Cea mai proaspătă temere așteaptă cuminte în borcanul cu apă stătută, ca să prindă rădăcini. Ca mai apoi să mi-o pot planta în suflet. Ce-ar fi dacă n-aș avea la ce să mă gândesc, dacă n-aș fi bântuit de nimicurile astea obsedante care-mi mărunțesc clipele, injectându-le cu doza potrivită de cinism!

Cum râd ei ca proștii, de ce râdeți, bă, așa dezbrăcați și cu dinții la vedere, pune-ți, bă, o haină ca lumea pe tine sau un film nou în dvd player, că precedentul a împlinit deja a treia reluare, poate că de data asta vor reuși cei doi să omoare naibii ursul, mai spune-mi o dată povestea, mai cheamă-mă, în caz că-i nevoie telefonul e deschis și aproape, pe-ntinsele ape plutea un cer senin, deschis la culoare ca un magazin non-stop, oricine poate intra în el până pe la unșpe seara, după care clienții sunt serviți pe un geamlâc tăiat în ușă cu îndemânare maximă de un tâmplar pvc, o ușă de culoarea murdară a aluminiului; ce Dumnezeu, mă împiedic, mă bâlbâi și-n scris! cu toate că doar o singură prezentatoare a buletinului meteo (apropo: identități, trebuie să-mi fac flotant) are o înfățișare mai apetisantă,  păcat că-și trage ciorapii cei lungi peste pantofi, ceea ce-mi amintește cum, altădată, actrițele care optau pentru bluze mulate nu erau filmate din profil, în perioada respectivă existența și utilitatea erotică a sânilor nu erau recunoscute fățiș, iar soarele se învârtea încă nestingherit în jurul Terrei, femeile cu pieptul plin și greu erau înhățate de pe stradă și înghesuite în dubițele poliției de moravuri, iar la secție erau deposedate de podoaba lor semeață sau ascunse pe vecie de ochii prea iscoditori ai bărbaților

fetelor demisionare, aș fi vrut să vă întreb despre principii, despre iudei în dialog, despre snobism și despre kitsch, cuvânt ebraic - definiție comprimată a prostului gust, a imitației ieftine și precise, dar uite de la cine mă așteptam eu să-mi dea un răspuns! prin urmare, am renunțat, or, o societate care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, dă înapoi tot ce a luat, în timp ce ea se ștergea pe bot după ce se spălase bine ca să-și dea la stors toate coșurile de pe piept și de pe poală, tocmai mă dumiream că numai așa, păstrându-mă în nemișcare, aveam șansa să-mi întâlnesc faptele neglorioase de arme ale anului trecut, să calc pe găoacele demult uscate ale actelor smintite, deșeuri de simțire murdară și de minciuni meșteșugite.

de dimineață, m-am deșteptat fără voia mea (ea rămăsese să mai doarmă), exact în momentul când tu te pregăteai să faci să dispară o parte a corpului meu, ficatul, inima, trei degete, între buzele tale nespus de umede. Ce puteam face? Să dau în judecată instanțele visului? Să mă fi răfuit cu răsăritul soarelui? Sau, mai previzibil, să-mi fi comandat un pașaport?

Săptămîna asta

M-am gîndit ca ziua de sîmbătă să fie de un optimism aproape nesănătos: voi scrie despre lucruri bune, fine, frumoase*. În urma fiecărei săptămîni să rămînă ceva, cam așa:

Am citit ultimele pagini din Sabbath's Theater, Philip Roth, Domnișoara din str. Neptun, Felix Aderca (dezamăgitor) și cîteva pagini din Spre Far, Virginia Woolf (rece ca o găleată de apă aruncată pe gheață). Și o recenzie bună la Ulise, James Joyce. 

M-am bucurat de această fotografie seducătoare, de la Fred (Easy Fashion). Ceea ce mi-a amintit că ar trebui să-mi reconsider cunoștințele de franceză. 

Vorbind de bloguri, descoperirea săptămînii este I Smell Therefore I Am.  Umorul ăsta acid te face dependent.

Am purtat Je reviens (dacă-mi amintesc bine, parcă văzusem o reclamă - cînd nu știi cu ce să te îmbraci...) și Kobako, tot așteptînd primăvara. 

Am ascultat-o pe Nikki Yanofsky, care are 17 ani și cîntă incredibil (chiar și cînd îi scapă vocea pe ici, pe colo, tot e adorabilă). Vedeți Cool my heels. Vorba cîntecului, everything is moving waaay too fast...

Am văzut cum a reușit industria muzicală să transforme o voce interesantă și-un chip frumos (da, e vorba despre Rihanna, care-a adus, într-o vreme,  tunsoarea bob din nou în vogă) într-o chestie dezgustătoare, mediocră și jenantă. So much for the voice...

Normal, am băut nenumărate căni din ceaiul meu favorit, Glory. Pe lîngă ele, cîte un pic din altceva, nimic remarcabil (dar ce s-ar putea compara cu Glory?), în afară de un rooibos pe care nu l-a salvat aroma de portocală. Rooibos e ca și cum ai bea zahăr topit cu tot cu lingură.

Și am găsit o mîță:

_____
* nu-i expresia mea

Le Proust retrouvé

Poate voiați să vă delectați cu ceva bun, așteptând la dentist, și nu aveați cunoștință că există - A la recherche du temps perdu; iaca știți acum. Și să citiți neapărat asta*, că France 2... ia de unde nu-i:

Il faut être fou, inconscient ou Nina Companeez pour oser aujourd’hui toucher à un monument national tel que À la recherche du temps perdu. D’autres s’y sont déjà brûlés les ailes : Luchino ne trouva pas les moyens d’en faire du Visconti ; Joseph Losey non plus qui sollicita jusqu’au soutien du président Giscard d’Estaing et s’attira cette réponse : « Vous êtes américain, né dans le middle-west, comment pouvez-vous toucher à un chef d’œuvre de la littérature française ? ». L’allemand Volker Schlöndorff, le chilien Raoul Ruiz et la belge Chantal Akerman apprécieront, eux qui ont chacun tenté de s’approprier le roman avec des fortunes diverses. Encore eurent-ils la prudence de n’en garder qu’une partie: ici Un amour de Swann, là le Temps retrouvé, et là encore La Prisonnière. Chaque fois les proustiens ont fait la fine bouche. De toute façon, ils ne sont jamais contents : c’est toujours trop ou pas assez. Nina Companeez s’est emparée du chef d’œuvre en abandonnant tout complexe. N’étant pas considérée comme une géante du 7^ème art, elle n’est donc pas tenue de faire un grand film en se hissant à la hauteur d’un grand livre.”

_________________________ 

*Proust toujours ! La télévision rattrape...