O carte cu pisică pe copertă (și nu numai)

”Mi-am dat seama că pisicile nu se gândesc la nimic. Au creierul gol. Nu sunt misterioase, cum crede lumea. Adevărul e că sunt izolate de propria prostie”. Vai, Zițo, ce opiniune tranchante despre bietele și nevătămătoarele anemale! Se vede treaba că Humanitas o fi trimes la tipar culegerea asta de nuvele când coana Denisa Comănescu, înfocată iubitoare de pisici, o fi fost plecată în vreun concediu de binemeritată hodină. (Carlos Fuentes - O companie neliniștitoare)

Iată un bărbat care învață cu adevărat să privească (meseria lui implicând păstrarea fluidității discursului narativ în procesul editării peliculelor cinematografice - dar pot reformula asta, pentru a-i da un înțeles mai puțin idiot) abia atunci când dă peste silueta noii sale vecine în rama ferestrei de vis-à-vis. Viața lui privată (ca și ocupația sa profesională) era definită de a privi. A potrivi din priviri. A trăi din privit! În timpul liber, mergea ades la teatru. (”Îndrăgostitul de teatru” din Fereastra lui C. Fuentes)

Pe măsură ce înaintăm în volum, nuvelele capătă și dânsele un plus de consistență. Se fac mai profunde, mai romanești. Zice că: ”Toate ferestrele conacului erau ca niște ochi desfrânați înfipți într-un cap cuprins de neliniște”. Sau: ”Cuvintele ei dezlânate, aproape ininteligibile, mi-au produs un soi de scârbă, ca și cum o parte uitată ori necunoscută din mine le-ar fi înțeles, dar nu și persoana mea actuală.” Casele-închisori; întâlnirile din fotografii - o părticică din universul lui Fuentes, autor care se declară conștient că: ”O carte perfectă ar fi ilizibilă. N-ar înțelege-o, pesemne, decât Dumnezeu.”

***

Adolf Eichmann - nazistul lăudăros. Birocratul desăvârșit, cu conștiința asomată de obsesia germanică a respectării procedurilor funcționărești, a legii în esență, oricât de criminal ar fi conținutul acesteia. În ochii cuiva care ar fi deschis, să zicem, televizorul în timpul unui interviu cu el, A.E. ar fi putut lesne să treacă drept un fel de experimentat și chiar bonom tour operator pentru evreii europeni. Eichmann susținea că împărtășește ”ideile generoase ale sionismului” și că visul lui era, de fapt, să înlesnească emigrarea tuturor cetățenilor germani de origine iudaică către un stat al lor. Citind până la capăt amănunțita dare de seamă a jurnalistei Hannah Arendt - Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului realizăm înghețați și cu un anumit sentiment al neputinței că Obersturmbannführer-ul nu a înțeles nimic din propria-i condamnare la moarte.

”Das ist aber ein sehr unerfreuliches Buch” - părerea lui Eichmann despre Lolita lui Nabokov. O carte mai degrabă supărătoare...

DELAHOYA CLUJ 2010

Maci

Cred că macii sunt cele mai frumoase flori din lume pentru cei care se află pe un drum unde întîlnesc numai ruine şi degradare, aşa cum m-am aflat azi şi cum mă aflu aproape zilnic. Ei sunt zîmbetul şi cu toţii ştim cît e de greu să zîmbeşti uneori.

Rădăcini în casă

Dacă m-am tot întrebat cum (se face că) rezistă unii în cloaca asta cu nume de țară, inapţi pentru răzvrătire, dar mereu răstindu-se de pe poziţii oarecum reacţionare (există şi un tradiţionalism al mizeriei) la cei care ”numai se lamentează şi nu pun mâna” (să ce?), amenințându-le (lor, inapților) cursivitatea dulcelui chin al sevrajului... Ei, tranchilizaţii, susțin că  rezistă "văzându-și de treabă". Eu zic că, de fapt, dorm, dorm profund, narcotizați temeinic cu minciuni încă de mici copii. Pace lor, aşadar! ”Totul poate fi îndurat - ne asigură H. Miller - dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui - în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.”

Îmi propun (iarăși!) să mă abțin de la bârfele de birou. Rememorarea lor, acasă, mă otrăvește. Nu-mi fac deloc cinste. Însă, la birou, mă abandonez lor cu vulgară artă. Împroșc în toate direcțiile ca un țap măcinat de ideea insuportabilă a propriului insucces. Unul dintre acei jalnici ”M'as-tu vu”.

Dacă mi-aș putea înfrâna mai bine ciuda asta că altul are, că altul primește înaintea mea, în detrimentul meu...

Nu știu ce este afară! Între afară și mine cade, în fiecare seară, perdeaua asta verde. Aud lătrat de câini, ghicesc că trebuie să fie câini plicticos de ordinari; câini din vecini. Bătrâni. Însă, cu adevărat, ceea ce se petrece afară îmi scapă întru totul. Poate fi (ceea ce aud) o coloană sonoră încropită, pusă în mod repetat, în cinstea mea, la megafoanele crepusculului. O înscenare audio menită să simuleze exterioritatea.

Drept e că mi se întâmplă des, suspect de des, să visez diavolul, care poate să se ascundă în detalii, cum ar fi un număr de-al său, de necitit, de nepronunțat, sau în dosul unor dorințe personale - abia camuflate. Diavolul știe să-mi dăruiască cea mai palpabilă falsă impresie a independenței. El te poate face domn și neatârnat de alții, dar simbriaș lui și numai lui.

Toate rădăcinile mi-s prea adânc înfipte în casa asta. Mă preschimb pe dată într-un simptom ambulant, când întrezăresc cât de vaga perspectivă de-a locui în altă parte. Până și consistența pielii mi-e alta. Iat-o: irascibilă, se dezhidratează, se descuamează sau, dimpotrivă, se îngrașă, întorcându-mă în câteva ore la vârsta adolescenței. Acneea dă bine, măgulește, de la niște ani în sus. Abate puțin atenția de la firele albe și de la crestăturile de expresie dintre sprâncene.

Câtă vreme perdeaua mea verde va continua să cadă la șase ale serii peste fereastră, despărțindu-mă de afară, diavolul se va mai strecura în visele mele cu propuneri (concrete sau aluzive) de-a mă ”preamări”. Mare și netributar semenilor. Eu - stăpân pe mine. El - stăpân peste dorințele mele. Diavolul se ospătează cu dorințele mele. Are mereu la îndemână gadget-uri și alte cărți, pe care mă ajută să le ”merit”, să le obțin.

Memorialul mînăstirii

Să mă fi găsit în plină vervă stilistică, aş fi produs acum, probabil, nişte formulări abracadabrante, inutile şi degrabă făcătoare de impresie, despre curioasa-mi ratare a lecturii Memorialului mînăstirii de J. Saramago. Dar nu-s în formă. Aşa că, voi aplica, unilateral, "terorismul de cititor" ca tehnică. A funcţionat şi la alte case...

Am ratat cartea şi pentru că nu mi s-a lipit, dintru început, de suflet. Formidabil povestitor J. Saramago, nimeni nu contestă; excelent ziditor de fraze, capabil să şi le închege, poetic, în felul menestrelilor medievali, ca şi când le-ar scrie gata de pus pe coarde. Departe sunt, de asemenea, de-a ignora sau de-a desconsidera forţa istorisirii, amploarea sa epopeică; rigurozitatea detaliilor istorice şi arhitecturale.

Nu-mi dau seama cu precizie, însă (poate un psiholog m-ar putea ajuta), ce anume mi-l făcu şi pe Nobelul portughez atât de nesuferit (alături de S. Bellow). Am cumpănit cu onestitate şi nu e vorba de invidia şi de senzaţia mea de neputinţă faţă-n faţă cu talentu-i strivitor. Poate că e, mai curând, câte ceva din felul cum (îşi) pune el "problemele". Câte puţin din încăpăţânarea lui de a-i înfăţişa pe cei mulţi cu exces de simpatie, în defavoarea claselor superioare (familia regală, aristocraţia şi clerul), care-s, fireşte, mai mereu, nu numai profund corupte, ci şi complet cretinizate, urâţite moral şi fizic, caricaturizate fără milă. Nu în ultimul rând, nu că m-ar fi scandalizat, dar m-a dezgustat de-a dreptul modul obscen (în opinia mea) de a-şi planta propriul iconoclasm, premiata-i înclinaţie către blasfemie, în minţile personajelor sale. Un altoi care nu prea prinde, totuşi. În ciuda tonului preponderent ironic, care, ici-colo îşi pierde, totuşi, naturaleţea, părând rodul unor reveniri/ajustări ulterioare ale romancierului, ai zice, perfect conştient de prea desele nepotriviri (scăpări?) ideologice. Protagoniştii înşişi par surprinşi de ceea ce "le trece prin minte".

Deşi are o "intrigă" desfăşurată în plină epocă iluministă - o perioadă caracterizată prin intense frământări ideatice şi sociale, o perioadă a contestărilor de pe poziţii laice, când poporul îşi însuşea, treptat, "uzul raţiunii" - Memorialul mînăstirii este tributar unei destul de dubioase corectitudini politice, altoită forţat peste vârsta barocului târziu. Musteşte de subtile mesaje politico-sociale - din nefericire, pentru gustul meu, insuficient eclipsate de frumoasa poveste de iubire. Prea mult! E ca şi cum, îmbătat de "autoritatea" auctorială şi de angajamentele militantiste care îţi împănează viaţa de toate zilele, te-ai apuca tu, celebru scriitor, să te întorci în timp, ficţionaliceşte, şi să pui de-o revoluţie a mentalităţilor la curtea (să spunem, la nimereală) lui Ludovic al XIII-lea, pentru a "repara", ruşinat (democratic), discriminarea de clasă sau de rasă ori incipientul colonialism.

Foarte bine; fezabil din punct de vedere literar, câtă vreme nu te iei atât de în serios... Poate că am fost un pic "terorist" cu aceste opinii vag argumentate. Dar ni se întâmplă adesea să antipatizăm o persoană, un autor, dând ascultare "mesajelor", nu neapărat raţionale şi nu neapărat eronate, venite din viscere. Mea culpa! 

C. Ghinea: Cine se opune pensiilor speciale...

Reluăm şirul (pentru scurt timp întrerupt al) trimiterilor şi exemplificărilor semnificative din puţina presă de calitate rămasă în ţara asta. Nu ascund că, de data aceasta, prin slaba mea putinţă, doresc cu toată convingerea să-i dau o mână de sprijin domnului Cristian Ghinea (Cine se opune pensiilor speciale e comunist şi nazist), atât popularizând pertinentele-i opinii, dar şi mărturisindu-mi întreaga susţinere morală, care sper să-l ajute - fie şi cu o câtime - a rezista atacurilor venite deja dinspre câinii privilegiaţi, care încep să se "autosesizeze" şi să se mobilizeze, strâns uniţi în jurul sploierii statului.

Altfel, rămâne cum am stabilit în articolul iniţial: graţie senatorului Urban, contribuabilul român va plăti 6.800 pensie nemuncită şi imorală fiecărui magistrat. Cum vreau să profit de votul uninominal pentru a împuţina asemenea exemplare în politică, fac şi o ofertă concretă. Dacă PNL sau/şi PSD vor avea bunul-simţ să nu pună mafioţi imobiliari să candideze în colegiul din Ilfov al senatorului Urban, mă ofer să ţin gratis discursuri în campania electorală, să lămuresc oamenii de ce Urban nu trebuie reales. Probabil va considera procedeul acesta nazist şi NKVD-ist, dar este dreptul meu democratic, am învăţat când am fost în America, aşa fac ei cu cei care risipesc banul public.

1975

O dată pe an, fie-i permis omului să lase la o parte chinuitoarea disimulare şi să iasă pe scena blogosfeclei în toată splendoarea megalomaniei sale pseudomonarhice şi a egocentrismului său nativ. Deloc întâmplător, eu am ales pentru asta data de 10 mai. Sau, mai corect istoric (că orice om megaloman şi egocentric care se respectă are microistoria lui): data de 10 mai m-a ales pe mine. Zice-se că pe la ceasurile unsprezece ale nopţii. Acum treizeci şi cinci de ani. Acesta nu este un autoelogiu, nuuu. Dacă e să elogiez ceva, aş alege rotunjimea perfectă a cifrei 10, întâi şi-ntâi. Nu în ultimul rând, aş vrea să fac o reverenţă splendorii greu de egalat a lunii lui mai. Astea fiind spuse: Trăiască Regele!

Aşa

Am trăit zile ciudate, simt că lucrurile se petrec în lipsa mea foarte bine - de exemplu, aproape în casa mea a apărut un circ zgomotos. Însă eu una sunt ocupată să citesc rînduri de genul:

„Îţi voi părea des sentimental. Dar şi tu eşti aşa. Toţi nordicii sunt sentimentali. Nu e un păcat. Poate o exagerare a unui lucru pe care nu-l ştiu cei din jur: generozitatea inimii.”

„Acum că am ratat gloria de a muri tînăr trebuie să caut altă şansă mai fericită ca viaţa mea să nu se scurgă în gol. Şi am găsit. Voi fi ocrotitorul cartofilor roz, aum cînd spre durerea noastră se plantează atît de puţini cartofi roz, le voi face binemeritată reclamă căci trebuie să recunoaştem calităţile cartofilor roz sunt infinit superioare calităţilor cartofilor albi...”

„Dar simt evoluţia gustului oamenilor la acest sfîrşit de veac. Lumea se cam plictiseşte cam de tot ce era MINUNAT, statornicit de sute de ani.”

(din volumul de corespondenţă FRIG, ed. Conta)

Prin urmare, cred că aş mai putea absenta un pic.

Humanitas

Editura împlinește 20 de ani. Cred că nu am mărturisit-o public niciodată: Humanitas este dintotdeauna editura mea de suflet. De fapt, nu e un lucru întâmplător: Humanitas este prima editură privată, de mare ținută, din viața mea post-decembristă. Când mă gândesc la sau când vorbesc despre Humanitas, nu mă las afectat în nici un chip de elitismul (antipatic unora; multora) patronului său - Gabriel Liiceanu. Elitismul neascuns al lui Liiceanu s-a mutat, benefic, în rafturile cu cărți marca Humanitas. Cititorul pretențios a ieșit câștigător.

Îndrăgesc din primele sale zile, la această mare editură, superbia selecției de carte, grija pentru seriile tematice și de autor, seriile civice, seriile antitotalitare, coerența publicărilor, inegalabilul gust estetic al coperților. Humanitas nu a publicat nicicând în grabă, sau lăsând să se întrevadă că ar fi mânată din urmă de obsesia întrecerii, nu a promovat traducerile pe genunchi, cum procedează și astăzi mai tinerele concurente de pe piață, doar de dragul de a prinde acel prime time. 

H.-R. Patapievici discuta în seara asta de joi, 6 mai, cu G. Liiceanu, printre altele, despre înfățișarea cărților din ziua de azi. Într-un acces de onestitate, spre desfătarea mea, H-R.P. a mărturisit, literalmente, că ”detestă” tipăriturile care nu păstrează ”oglinda”, adică acel spațiu lăsat în alb, care conferă eleganță paginii și (dumnealui îi) permite adnotări, între capătul rândului scris și marginea colii de hârtie. Tocmai citesc Memorialul mînăstirii (Polirom), una din acele ”detestabile”, grosolan legate apariții editoriale, strivindu-mi buricele degetelor cu un volum îndărătnic, ce refuză să stea deschis!

Devorare

Mi s-a părut că ne ilustrează perfect microcosmul din foto (1 mai 2010, SONY DSC H-20). Tot mai izolaţi economic (în afară de aceea că servim drept piaţă unor produse ultrascumpe - dar nu voi cădea în conspiraţionism, ăsta ne e soiul: mimăm, improvizăm şi ne fofilăm), aflaţi aproape în pragul reintroducerii trocului, ţesem într-o veselie o pânză tot mai complexă - care nu ne leagă, ne însingurează -  între noi şi "restul lumii", continuând, în tot acest timp, să devorăm puţinele resurse rămase, direct de sub propriile tălpi (sindromul tăierea crăcii). Weltanchauung de omizi! Împrejur: deschidere, verdeaţă, fertilitate, prosperitate. Pe urmă, mai vine câte un fotograf de ocazie - cam ca mine, atâta că, actualmente, şi eu-s captiv în gogoaşă - şi ne "imortalizează" pentru a ne prezenta mapamondului ca pe o ciudăţenie autodevoratoare.

"Principiu de fier: pensie după contribuţie"

Îmi cer scuze prietenilor noştri pentru seria de citate cu care i-am bombardat în ultima vreme (în detrimentul producţiilor proprii), însă am să preiau şi azi (cu minime comentarii) un amplu fragment dintr-un excelent articol semnat în RL de dl Cristian Ghinea - Vreţi să plătiţi 
6.800 lei pensie fiecărui magistrat?. Discursul d-lui Ghinea a cunoscut un plus de radicalizare în ultimul semestru, câştigând enorm în ochii mei (şi) în acest fel. Paradoxal, însă, Cristian Ghinea a rămas, totodată, acelaşi avizat comentator, atent la detalii, la nuanţe, la diversitatea de opinii.

Guvernul vrea să impună un principiu atât de simplu încât te miri cum de o persoană cu simţ moral minim îl poate pune la îndoială: fiecare primeşte pensie proporţional cu contribuţia la sistemul de pensii.(...) Orice alte excepţii decât acestea sunt imorale. În rest, principiu de fier: pensie după contribuţie.

Cine protestează însă? Cumva săracii? Nu, protestează tocmai cei cu pensiile cele mai mari: militarii şi magistraţii. Care vor pensii speciale, plătite de la bugetul de stat. Un magistrat are o pensie medie de 8.529 de lei. Dacă ar primi după contribuţia plătită, ar trebui să ia în medie 1.709 lei. Diferenţa o dăm noi, din impozite. De ce plătim noi, contribuabilii, 6.800 de lei pe cap de magistrat pensionar pe lună, bani fără acoperire în contribuţiile lor? Aceasta este întrebarea legitimă a acestei dezbateri. Dumneavoastră, stimaţi cititori, căutaţi-vă în buzunare şi vedeţi dacă vă lăsaţi convinşi de următoarele argumente.

Primul: argumentul „autostrada cerşetorilor cu pretenţii", adus de Dan Lupaşcu, fost preşedinte CSM în perioada în care România s-a ales cu clauza pe justiţie de la UE, deci o comoară de om care merită o pensie pe cinste. Lupaşcu zice că nu e mare scofală să plătim, că pensiile totale ale magistraţilor ar face cam cât 400 de metri de autostradă. Nu ştiu cum a calculat stimabilul, mie nu îmi iese, decât dacă vorbim de autostradă făcută pe Everest. Dar să zicem că ar ieşi calculele. Ideea ar fi că principiul „pensie după contribuţie" nu li se aplică magistraţilor pentru că sunt puţini şi nu moare bugetul de stat din asta. Însă acesta nu e un principiu, ci o mitocănie, la fel de bine pot spune chirurgii, parlamentarii, preoţii, fizicienii. Le dăm la fiecare câte un kilometru de autostradă spor la pensie? Apropo de pensii plătite unor personaje sinistre. Nu ştiu dacă îl mai ţineţi minte pe Ioan Amarie, fostul şef de paie de la PNA, care a stat în funcţie trei ani fără a trimite în judecată nici un corupt semnificativ. Aflaţi că în prezent este un biet pensionar care abia se descurcă cu o pensie de 17.969 de lei (şaptesprezece mii). Repet, nu sunt bani pentru care a contribuit, ci pensie specială plătită din impozitele dumneavoastră.

Când vreau să umblu prin iarbă, umblu prin iarbă

Lăsându-mă pradă excepţionalei inspiraţii a prietenului RS, am avut şansa nesperată (până mai ieri) să parcurg à pieds mai toată coama dealului nostru drag. Am socotit (trăgând linie sub crampele musculare şi ligamentare, plus timpul petrecut umblând, plus nivelul lichidului spumos din recipientele de la purtător, constatat la sosire) că am parcurs cam 10/12 km - ceea ce e cu totul onorabil pentru nişte împăienjeniţi.